Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

Stiinta crede în Dumnezeu ?

Antonia Iliescu - Belgia

Impresii si pareri personale in FORUM

Este un act de cutezantă să scrii despre Dumnezeu si nu numai din pricina faptului că subiectul este atât de vast, de imperceptibil si dispersat în toate domeniile artistice, stiintifice, filozofice, sau ale culturii pur si simplu, înteleasă ca formă atotcuprinzătoare a preocupărilor omenesti. Cine mai are astăzi timp de filozofie, de mari întrebări, de meditatie asupra unor probleme care nu aduc un câstig material si care riscă să te îndepărteze de o mare parte a acestei lumi ? Cu toat acestea, multi oameni cred că si-au pus măcar o dată  întrebarea :  de ce El , în pofida absentei sale materiale, nu a încetat să se infiltreze în gândurile omului, în aspiratiile si în creatia lui ?

Problema credintei într-o fiintă superioară si inaccesibilă a fost abordată de-a lungul mileniilor din mai multe unghiuri. De obicei, când te referi la credintă, gândul îti fuge mai întâi la vreo religie oarecare, fie ea catolică, ortodoxă, iudaică, musulmană, budistă, ... si implicit la locuri de cult: biserici, caterdrale, temple. Apoi, în stratul următor ar veni filozofia si de aici până la domeniul artei nu este decât un pas. Arta, artistul în general, le transcende pe amândouă, unindu-se în clipele creatiei direct cu cerurile cele mai înalte, nu se stie prin ce mister al vibratiilor universale.

De ce unii cred iar altii nu? De când crede omul? Dacă există îngeri, arhangheli si Dumnezei, de ce nu toti suntem capabili să îi vedem? Care sunt mecanismele credintei si care sunt efectele ei? Iată câteva întrebări care asaltează constiintele, chiar dacă putini sunt cei care recunosc astăzi astfel de preocupări ca fiind esentiale, ele nemaifiind aparent la modă. Spun “aparent”, fiindcă lumea laică este mai preocupată ca niciodată să dea răspuns acestor întrebări imposibile, adevărate puturi cu adâncimi infinite. Oamenii de stiintă stau de zeci de ani aplecati asupra microscopului pentru a întelege infinitul mic, care desigur îl cuprinde pe cel mare, desi reciproca este tot atât de adevărată. Omul, ca scop ultim al creatiei, ar fi unitatea universală în care cele două infinituri se confundă.

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, vă invit la o plimbare de-a lungul perimetrului unei pentagrame.

Paleoantropologia a adus la suprafată date extrem de pretioase pentru a situa vârsta religiilor pe axa istoriei. Vestigii datând de peste 3 000 000 de ani[1] atestă faptul că humanoizii de tip australopitec aveau deja notiunea obiectelor de cult, fabricându-si talismanuri din piatră. Primele semne ale unei adevărate spiritualităti apar mult mai târziu, fiind semnalate la Kebara (Israel), unde s-au descoperit mobilier funerar si urme mărturisind inhumarea mortilor de tipul homo Neandertal si sapiens. Picturile rupestre, invocând taurul si simboluri samanice (descoperite după anii 33 000  î.e.n în Africa si în Spania) fac dovada că omul avea încă din acele vremuri ancestrale perceptia divinitătii si că dorea să comunice cu ea.

Dacă la aceste date concrete ale paleontologiei - care răspund la întrebarea „de când crede omul?” - adăugăm întrebarea fundamentală de ordin filozofic „de ce crede omul?”, am parcurs deja una dintre laturile pentagramei.

Asadar de ce cred unii? De frică? – dacă nu cred, voi fi înghitit de focurile Gheenei. Din ignorantă? – asa mi-a spus popa, să cred! Din comoditate? – e mai simplu să-mi încredintez soarta si deciziile unui for superior, decât să-mi bat singur capul, asumându-mi toate responsabilitătile gesturilor si gândurilor mele; în caz de esec, am pe cine da vina: „asa a vrut Dumnezeu!”.

In mod paradoxal, stiintele exacte - care s-au situat până nu demult de cealaltă parte a barierei, negând existenta lui Dumnezeu, din lipsa unor probe tangibile, - sunt cele care pot răspunde convenabil la întrebări de genul : ”de ce crede omul? care sunt mecanismele si efectele  credintei?

Recent s-a recunoscut faptul că “Dumnezeu nu va dispărea niciodată, deaoarece creierul nostru este programat să creadă”[2]. Asadar credinta tine de genele umane, lucru care a fost pus clar în evidentă de lucrări în domeniul neurobiologiei si al neuroteologiei, un domeniu stiintific creat ad hoc ca disciplnă de granita între neurologie si teologie. Mai mult decât atât, s-a descoperit o  “moleculă a credintei” – serotoniana - care este responsabilă de fenomenul transei religioase. Această moleculă, secreatată în mod natural de creierul uman,  s-ar situa, - nu numai din punct de vedere al structurii sale chimice, ci si din acelea al efectelor pe care le produce, - pe acealasi plan cu drogurile psihedelice si a celor din clasa opiaceelor. Structura însăsi a creierului nostru este de asa natură concepută încât există o zonă bine definită – cortexul parietal superior prins într-o complicată retea cerebrală - unde fuzionăm cu îngerii, arhanghelii sau chiar cu Dumnezeu. Zona este situată în partea superioară a craniului, în spate, si a fost vizualizată prin tehnici de imagerie medicală.

Iată de ce are omul nevoie de Dumnezeu! El este drogul pe care îl poate fabrica singur prin simpla concentrare în rugăciune. Acest drog nu îi produce numai o stare de pace interioară, ci ajută efectiv la vindecarea unor boli, cum este anxietatea si temuta boală Alzheimer. Religia privită ca “opiul popoarelor” – după cum spun în sens pejorativ marxistii, - este o realitate, dar una benefică. Credinta (dar nu si fanatismul religios) vindecă, este dătătoare de sperantă si creste durata de viată a oamenilor. Este părerea oamenilor de stiintă care au abordat această problemă “la microscop”, cu toată acuratetea si onestitatea care le sunt specifice.

Continuându-ne itinerariul de-a lungul pentagramei, ajungem la întrebarea: „câti oameni cred?” Stiintele statistice[3] au putut număra credinciosii de pe planetă: ei reprezintă - conform studiilor lui Scott Atran - 85 % din populatia terestră, dintre care 35 % sunt crestini, 20 % islamisti, 14 % hinduisti, 6 % practică confucianismul si 1 % judaismul.

            O dată parcursă pentagrama credintei, rămânem în mare parte nesatisfăcuti de integrala acestor răspunsuri; stim de ce credem si cum credem, dar nu stim dacă există Dumnezeu. Iar dacă totusi există, vin alte întrebări: Ce este sau cine este Dumnezeu? Cum arată? De ce nu se arată? Cei ce refuză acel „crede si nu cerceta”  si s-au angajat deja pe drumul imposibilelor cunoasteri vor fi în permanentă terorizati de o întrebare:  EL este cel care l-a creat pe om „după chipul si asemănarea Sa”, ori invers, omul l-a creat pe Dumnezeu, după chipul si asemńarea sa? Si chiar dacă admitem a priori existenta unei forte superioare care ne-ar fi creat, o nouă întrebare dureroasă se desprinde din chiar centrul acestei pentagrame: de ce a fost creat omul?

Oricât am dori să îl tinem pe Dumnezeu în palmă, ca pe o pasăre rară, el nu se lasă prins. Fată în fată cu Tatăl notru  posibil dar nevăzut, nu suntem decât niste copii care pun la infinit tot felul de întrebări – nici decum stupide – ce le asigură cresterea pe scara umanitătii si într-un anume fel, apropierea de starea de Dumnezeu.

Antonia Iliescu

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.