“Suveranitate statală

în loc de sărăcie“

Ioan Mugioiu, Elveţia

Grafica de Roca

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Langenthal. Elveţia. 14 Septembrie 2008. Un titlu deosebit de sugestiv al unui articol foarte intere-sant apărut în ziarul <<Zuercher Zeitung>> ,din 26 Iunie 2008, sub semnătura D-lui Johannes B. Kunz (şeful actual al Secţiei de Sarcini Extraordinare din Secretariatul de Stat în Departamentul Confedera-ţiei Elveţiene) : „Suveranitatea statală în loc de sărăcie. De ce ţările dependente de ajutorul de dez-voltare trebuie să devină suverane.”

„Suveranitatea statală e considerată pe scară largă astăzi ca o piedică în colaborarea internaţională, pace şi bunăstare. De fapt şi adevărat, suveranitatea este cauza bogăţiei în Vest, deaceea este ea apă-rată în ţările care năzuiesc spre bunăstare din Est. Subdezvoltarea Sudului este urmarea lipsei de su-veranitate. Politologul francez Bertrand de Jouvenel descrie suveranitatea ca totalitatea autorităţii legitimate a statului, ca o idee modernă ale cărei începuturi pornesc de la prăbuşirea nobililor euro-peni şi concentrarea puterii în persoana stăpînului absolut şi suveranului.”

Revoluţia franceză a realizat la 1789 un nou suveran: „statul popular”. Există oare în istorie vreun exemplu de stat cu suveranitate limitată, dar cu o bunăstare spirituală şi materială ridicată ? Pînă la timpurile actuale, nu. Statul este singura formă de organizare socială, care poate asigura unui popor sau naţiune bunăstarea. Tocmai prin caracterul colectiv şi deci un ţel unic centralizat. În Elveţia, cu toate că este un stat federal, statul este totul (fie pentru Elveţia germană, Elveţia franceză sau Elveţia italiană). Fiecare cetăţean elveţian, indiferent de poziţia lui în societate are un nivel de trai asigurat. Franţa îşi mulţumeşte bunăstarea tocmai centralizării ei şi puterii statale. Altfel Franţa ar fi fost în coada Europei ! Belgia îşi mulţumeşte lipsa de dezvoltare, în comparaţie cu vecinii ei tocmai lipsei unui stat puternic. Olanda a putu să devină <ea însaşi>, numai, la timpurile lui Mihai Viteazul, cînd s-a eliberat de sub spanioli. România a pierdut „trenul” la acele timpuri ale lui Mihai Viteazul, lăsînd să i se prăbuşească <podul spre naţiune>. Nici victoria militară din 1918 nu a fost folosită, precum la olandezi la anii 1600 şi la francezi la anul 1918, în interesul ţării. Căci in anul 2003 românii adoptă o constitutie antistatală transformănd România într-un stat multinaţional. Sărăcia anului 2008 este cruntă în România. Jaful ţării a devenit virtute în România şi pus pe picior de egalitate cu inteligenţa. În Suedia, ţara cu cîteva milioane de locuitori, statul e sfînt. Printr-o economie centra-lizată ( de la ac de cusut, automobile, locomotive şi pînă la program spaţial) se realizează cîştigurile care asigură un înalt nivel de trai chiar şi unui şomer (de cîteva ori mai ridicat decît al unui inginer român într-un post de răspundere). În Finlanda, statul asigură bunăstarea pînă şi a unui bătrîn nepens-ionar, asigurîndu-i asistenţa medicala gratuită, locuinţă gratuită şi hrana zilnică care i se aduce acasă.

„Sistemul vestfalic a mijlocit statelor suverane reglementatrea avuţiilor şi posesiunilor interne. Diferite state precum Anglia, Olanda şi Confederaţia Elveţiană au aşezat temelia pentru dezvoltatrea capitalismului şi a dreptului exclusiv al statului pentru ridicarea impozitelor şi a democraţiei moderne.

O religvă a timpurilor trecute ?”

Numai prin puterea statului, Confederaţia Elveţiană a putut supravieţui fără războaie cîteva sute de ani. Secretul a fost o armată deosebit de puternică. Mulţi politicieni elveţieni sînt convinşi că dacă Elveţia ar fi fost un stat naţional, nivelul material şi spiritual al ţării ar fi fost mult mai ridicat. Suveranitatea limitată poate, desigur pentru popoare ( nu naţiuni) incapabile şi cu nivel scăzut de inteligenţă, să în-semne un avantaj, în sensul că „şeful” asigură un nivel de trai mai mult sau mai puţin acceptabil (dar fără foamete şi boli). Acesta este de fapt scopul <Globalizării>.

„Suveranitatea, considerată pe nedrept ca un concept pur juridic, este tratată astăzi ca un scut de apărare în spatele căruia dictatorii îşi pot desfăşura activitatea lor nefastă nederanjaţi. Această per-cepere a realităţii politice a dat ocazie fostului secretar al ONU, Boutros-Ghali să spună, că timpul suveranităţii absolute şi exclusive a trecut, mai ales că teoria nu s-a potrivit cu practica. Urmaşul său Kofi Anan credea că poate să confirme aceasta şi că ar putea să redefinească suveranitatea statală.

Cînd pe deoparte ONU întreprinde aşa numitele intervenţii umanitare în state suverane, zace problema totuşi în primul rînd nu în aceea că, deasemenea ca şi în Europa vestfalică, se răneşte suve-ranitatea, ci că aceste intervenţii în cele mai multe cazuri sînt fără rezultate şi cel mai des, precum în Somalia, în Irak, au urmări care sînt mai tragice decît starea de dinainte de operaţie. Pe de altă parte extinderea către Est a Uniunii Europene reprezintă încercarea cu mijloace paşnice de a ridica un nou imperiu feudal în care apare o reţea de instituţii abia capabile să dea socoteală unei subţiate şi parţiale suveranităţi. Atît pentru apologeţii amestecului în treburile interne ale altor state cît şi pentru susţinătorii integrării europene suveranitatea statală este o relicvă a timpurilor trecute.”

Dispariţia lagărului comunist la anul 1990 şi implicit a unui echilibru militar în lume a condus automat la apariţia unor forţe de dominaţie economică şi implicit politică, de tipul <democraţia leului>, <a la Fontaine>. Căci aşa „a lăsat Domnul pe pământ” starea de lucruri !

Desigur că în această situaţie, suveranitatea devine o piedică în cadrul procesului de „colaboare” între ţări. Menţinerea niveluilui de trai (lupta pentru ciolan), în noul echilibru economic, devine „mărul lui Adam”. Căci piaţa vestică de export, în fostele ţări comuniste, a dispărut !

Corespunzător dispare şi rolul de „supervizor” neutral al ONU. El încape pe mîna ţărilor vestice prin nominalizarea unor marionete vestice, chiar dacă uneori erau oameni de culoare.Războiul din Serbia a fost cea mai flagrantă încălcare a suveranităţii naţionale a unui stat. Şi aceasta cu aprobarea ONU ! Cele mai groaznice bombardamente din istorie. Motivul: detronarea unui „dictator” ales legal de către popor. Sau, limitarea suveranităţii unei ţări ? Asemenea organizaţie s-a blamat pen-tru totdeauna.Dovadă: Acţiunea rusească în Georgia s-a desfăşurat absolut după acelaş model ca în Serbia. Deci ONU a legalizat de fapt o nouă linie în limitarea suveranităţii statale.

„Cele mai multe din ţările în curs de dezvoltare, şi anume în Africa la sud de Sahara nu au fost, de la dobîndirea neatîrnării lor, niciodată cu adevărat suverane. Pe deoparte au rămas ele sub influenţa puterilor coloniale de dinainte şi deci sub amestecul regulat şi deseori forţat în treburile lor interne. Pe de altă parte intră ele în reţeaua ajutoarelor de dezvoltare, de stat sau privat, care în capitatele vestice proiectează strategii şi planuri în care suveranitatea, din cauza nepotrivirilor dese cu condi-ţiile impuse, este tratată ca piedică în calea dezvoltării şi ca nerespectatrea drepturilor omului sau a egalităţii femeilor cu bărbaţii sau a unor regimuri nepotrivite. De ce însă au nevoie statele dependente de ajutor străin de suveranitate ? Pentru că numai suverani-tatea crează premizele de apariţie a capitalului necesar pentru dezvoltare.”

Există vreo ţară africană care în ultima jumătate de secol a reuşit să devină suverană şi respectiv să aibă o creştere a bunăstării materiale şi spirituale ? Niciuna. Dispariţia comunismului a tăiat orice şansă de suveranitate a unor ţări din Africa, care începuseră cu ajutorul URSS, României, Germaniei Democrate, etc, programe statale economico-politice de suveranitate. Pare grotesc, dar în asemenea ţări, distruse pentru totdeauna de colonialismul vestic, numai societăţi totalitare comuniste pot conduce la o suveranitate şi respectiv bunăstare.

„Numai cu ajutorul, menţionat din aceste scrieri, bazat pe puterea civilizatorică a statului suveran a luat fiinţă capitalul mobilizator şi capitalul capabil de investiţie, care în ţările în curs de dezvoltare au dat posibilitatea tranzacţiilor peste reţelele ilegale şi criminale ale posesorilor pământuriler ţărăneşti sau grupurilor mafiote. Numai cînd prin activitatea statului suveran eşecul economiei la negru, a co-rupţiei şi a presiunilor financiare, precum şi riscul urmăririi statale devine mai scump decît sarcinile legalităţii, apar atunci siguranţă juridică, proprietate şi capital. Prea mari sarcini de impozite încurajează ilegalitatea, frînează formarea de capital şi pereclitează suveranitatea.

Perturbarea cu Africa

În Asia statul suveran este spre modă, în Sud însă, pînă acum abia. Siguranţa juridică în America Latină există numai pentru o infimă minoritate, în Africa la sud de Sahara practic inexistentă. În cele din urmă pot instituţiile de dezvoltare să frîneze capacitatea de formare a capitalului, căci ele condiţionează prin programele de dezvoltar, dorinţele şi necesităţile ţărilor beneficiare de ajutor.. Suveranitatea alunecă prin aceasta, ca un sinonim al Naţionalismului şi Dictaturi, în loc de formula magică a transformării bunurilor ilegale în capital. Că prin aceasta dezvoltarea este evitată au observat ţările primitoare de ajutor. Ele au refuzat în decembrie 2007 la întîlnirea din Lisabona- Piaţa Comună- Africa- parteneriatul cu Uniunea Europeană, cu toate că aceasta promitea ajutoare substanţiale. Prevăzutul comerţ liber ar fi dezavantajat pe africani, în timp ce condiţionările ajutorului de dezvoltare ar fi rănit suveranitatea.

Într-o carte multilaterală cu titlul <<Perturbarea cu Africa>> propune Robert Calderisi, fostul repre-zentant al Băncii Internaţionale, analiza compoziţiei Bancii Mondiale, Fondului Internaţional şi pro-gramului ONU de dezvoltare, ale căror domenii de activitate sînt neclar mărginite.El aşteaptă, odată cu reducerea „actorilor”, o ridicare a transparenţei şi eficienţei ajutorului de dezvoltare, care suverani-lor le va uşura legitimarea ajutorului din ţările donatoare. Prin aceasta ar putea să ia fiinţă o bursă in-ternaţională a colaborării, care prezintă programul propriu de dezvoltare al ţărilor receptoare şi unde instituţiile de ajutorare îşi pot alege strategiile lor conform acestor programe. Astfel că se poate realiza piaţa de ajutor de dezvoltare cerută de expertul ONU, Stephen Browne, şi prin aceasta se poate garan-ta atît suveranitatea receptorului cît şi a emitentului. Statele Europei aşteaptă din continua subţiere a suveranităţii lor bunăstare în viitor. În Asia , unde astăzi se produce capital, este suveranitatea, de nediscutat, ca realizare a secolului 20, precum în Euro-pa înainte de 1914. Pentru oamenii din ţările în curs de dezvoltare cea mai mare parte a populaţiei globului- este suveranitatea o idee modernă, tot aşa de nouă şi atractivă precum şi sperata şi realizata bogăţie.”

Statele din Asia, precum China, Vietnamul, statele Coreiei şi Japonia au un orizont bine defi-nit şi stabil: consolidarea statală şi suveranitatea ca motiv al bunăstării. China are cel mai mare ritm de dezvoltare eonomică cunoscut pînă acum. Efectul nu s-a lăsat mult aşteptat în bunăstare. Colegi de-ai mei de serviciu sînt ocupaţi în China cu succes în in-stalaţii chimice. Ei iau masa de prînz în cantină alături de colegii chinezi.

În Lucerna (Elveţia) turistul chinez este onorat şi asta nu numai pentru pătura superioară chineză. Ce mai există în tehnologia vestică ce nu e în China produs ? O imensă ambiţie naţională, cu mari perspective de succes. Nu şi-a luat în considerare Vestul prea multe optimi-ste şanse de succes ? Sau şansa disperării ?

Vietnamul, ţara victoriei militare a tuturor timpurilor, a renăscut din cenuşe şi pomi fără frunze, şi este pe drumul clar al bunăstării.

Coreea de Sud a reuşit în cca. 15 ani să devină o forţă economică de temut pentru multe ţări vestice. Automobilele coreene reduc, prin calitate, evident şansa automobilelor vestice. Coreea de Nord, cu toată sărăcia actuală, reuşeşte să devină o putere nucleară, ceea ce nu este prea simplu de neglijat (nu politic, ci ştiinţific şi tehnologic).

Japonia este cel mai fascinant stat al Orientului Îndepărtat. De la 1945 încoace, suveranitatea statală, cu toate condiţiile înjositoare americane, a fost, fără nici un fel de derută, scopul principal al acestui popor talentat. Bunăstarea a urmat automat, moderat, dar sigur. Căci caracte-rul colectiv al acestui popor nu cunoaşte compromise. Chiar dacă într-un hotel din Tokio se doarme ca într-o cuşetă de tren. Nici cele două bombe nucleare inutile (pe care ultimele documentare americane (2008) încearcă, grotesc, să le justifice ca necesare, ca motiv, ca să reducă pierderile americane la cucerirea Japoniei în 1945) nu au reuşit să le distrugă spiritul naţional.

Tehnologia japoneză era şi în anii 1943-1945 superioară tehnologiei americane, franceze şi germane. În domeniul naval, navele japoneze, conform specialiştilor americani, care le-au inspectat în 1945, erau mult superioare tehnologiei americane, deaceea, pentru ca ruşii sa nu copieze tehnologia japoneza din 1945, le-au aruncat în aer (ca. 26 bucăţi). La o întîlnire între un submarin japonez (la anul cca. 1943-1944, după o independenţă de drum de 35000 Km) cu unul german, era submarinul german ca un „purece faţă de elefant”.). Avioanele japoneze erau în 1944-1945 militar deosebit de eficiente. Pregătirea militară japoneză era absolut de vîrf. Astăzi fiecare copil japonez ştie în caz de cutremur, ce e de făcut. Rezultat: deosebit de puţine victime umane în caz de cutremur sau alte catastrofe naturale. Cultură deosebit de bogată şi cu o clară identitate. Actual, cea mai inventivă naţiune de pe pământ. „Nimic nu zboară şi se mănânca”, precum spune vechiul român, fără ceva japonez: tehnica automobi-lului este de departe cea mai avansată din lume, tehnica electronicii şi calculatoarelor nu este mai prejoasă decît cea americană. M-ar interesa cu ce japonezii sînt mai prejos decit americanii ! Mîndria japoneză are o clară bază materială. Asta m-a convins, că pentru mândrie există o bază neapărat necesară.

Nu se poate începe un război al Georgiei împotriva Rusiei, dacă nu există o armată georgiană capabilă de un război. Promisiunile vestice făcute Georgiei sînt numai pe hîrtie. Un japonez nu ar putea gîndi şi acţiona ca un georgian sau român. Afganistanul a dovedit că e capabil de suveranitate în războiul cu Rusia. Cu toate că eonomic era „purecele faţă de elefant”. Un popor lipsit de economie, dar plin de naţiune ! În lupta cu Vestul, şansele sînt din zi în zi mai reale. Un popor, fără stat, dar cu naţiune puternică, are şansa cuvintului de sfîrşit.

Iranul, o mare cultură şi un stat puternic în antichitate, nu a uitat de suveranitaea sa amenin-ţată de noile actuale condiţii internaţionale. Arma nucleară a devenit astăzi singura forţă, din păcate, a respectului statal. Deja iranienii sînt capabili, în domeniul de tehnologie de virf, să ofere ţărilor dezvoltate o mare surpriză a suveranităţii. Chiar dacă femeile iraniene, conform democarţiei vestice, capul cu o maramă şi-l acoperă (dar acesta este dreptul iranian la o identitate naţională). Israelul va trebui cu acestă ţară să ajungă la o înţelegere şi nu invers !

India, ca întotdeauna una din cele mai mari culturi ale lumii, cu o vechime de neestimat încă, cu un „pas de melc”, „prin noi însine”, dar sigur, filozofic cu siguranţă una din cele mai sta-bile naţiuni ale lumii, îşi defineşte suveran drumul istoric. Inteligenţă la un înalt nivel, spiri-tual şi tehnic şi „prin noi înşini”. Pradă a < globalizării>, înţelege conştient aceste manevre. Indonezia, un stat cu tendinţe suverane, dar cu potenţial uman încă nesuficient conştient acestui ţel. Din păcate prea puţin dinamic.

Este uimitoare paralela între Africa şi România ! Corupţia în Romania a mers de la mic pînă la şefi de stat, de la cîteva kilkograme de mere pînă la vinderea ţării. Merită un asemenea stat să existe în Europa ? Deaceeaa au reuşit slavii şi maghiarii să pătrundă pe teritorii locuite de români (respectiv daci) şi să-şi impună puterea. Tracii erau ,documentar, ca un popor slab cunoscut. Slăbiciunea unui popor se plăteşte. Deaceea românii nu au ajuns la naţiune.

Ing. Ioan Mugioiu

Langenthal.

Elveţia, 14 Septembrie 2008

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)