ŢARA LUI OBLIO vs. ŢARA CAPETELOR ŢUGUIATE

Muguraş Maria Petrescu

A fost odatǎ ca niciodatǎ, ca dacǎ n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odatǎ o ţarǎ, care se numea ŢARA LUI OBLIO. Acum se mai poate numi şi ŢARA CAPETELOR ŢUGUIATE. Era o ţarǎ veche, plinǎ de farmec, cu izvoare pline de ape cristaline, cu munţi şi câmpii, cu flori şi animale felurite, cu multe bogǎţii, o ţarǎ frumoasǎ, binecuvântatǎ, încǎrcatǎ de o istorie milenarǎ, locuitǎ de oameni harnici, cuminţi, întreprinzǎtori, paşnici şi rǎbdǎtori. Era o ţarǎ de care se dusese vestea în toatǎ lumea. Era o ţarǎ în care erai mândru sǎ spui cǎ te-ai nǎscut. Era o ţarǎ cu oameni frumoşi şi cu multe minţi luminate. Era o ţarǎ râvnitǎ de toţi. Oamenii ei erau ca toţi ceilalţi. Mai marii ţǎrii aveau capetele ţuguiate şi ţineau întotdeauna la mare preţ şi mai presus de orice „voinţa poporului”, care nu avea altceva mai bun de făcut, decât „să stea liniştit şi să-şi vadă de treabă.”

Acest lucru, inofensiv în aparenţǎ, a apǎrut destul de recent, având în vedere rǎbdarea istoriei. Şi poate cǎ ascuţimea capetelor celor mai mari nu ar fi fost de loc deranjantǎ, dacǎ ei nu ar fi fǎcut în aşa fel încât sǎ se considere privilegiaţi ai sorţii. Pentru capetele ţuguiate totul era la îndemânǎ şi se cuvenea, pentru cei de teapa lui Oblio nu mai era decât disperarea, frica de nesiguranţa zilei de mâine, îngrijorarea şi tristeţea. Pentru ei viaţa nu mai avea nici un sens, era searbǎdǎ şi lipsitǎ de farmec.

Dintr-o ţarǎ curatǎ, ţara lui Oblio a ajuns o ruinǎ, tot ce se fǎcuse şi se construise cu multǎ trudǎ şi sacrificiu, într-un timp relativ scurt s-a distrus, fǎrǎ milǎ, fǎrǎ chibzuinţǎ, fǎrǎ nici o noimǎ, dar mai ales fǎrǎ nici o perspectivǎ bine gânditǎ pentru viitor. ŢARA LUI OBLIO a ajuns sǎracǎ. „Sǎraca, ţarǎ bogatǎ”, în care cei ca Oblio, însoţiţi prin viaţǎ doar de Patrocle-the Arrow (adică, mai puţin fiţos, Patrocle-Săgeată) un câine credincios, ascuţit şi el şi albastru de flămând ce era, („din bucata mea de pâine,/ am hrănit un om şi-un câine”, spune folclorul obleţilor) mai cred agonic în idealul democraţiei (!?).

Entuziasmul care zbura cǎtre extazul roz al libertǎţii şi bunǎstǎrii, azi nu mai este decât o biatǎ iluzie spulberatǎ şi jalnicǎ, ce nu mai trebuie nimǎnui şi cu care cei din ŢARA LUI OBLIO nu prea mai au ce face. Evenimentele se succed mult prea repede, specialiştii de pointing wacko people (adicǎ oamenii-jucǎrie care aratǎ în toate direcţiile neţintind nicăieri) joacǎ asemnea marionetelor pe sfori, pentru a produce confuzie, nesiguranţǎ, nelinişte. Oamenii OBLIO sunt fie disperaţi şi ies în stradǎ ca sǎ-şi exprime nemulţumirea pentru viaţa pe care sunt forţaţi sǎ o trǎiascǎ, fie stau cuminţi, în frig, câte cincisprezece ore la o coadǎ ce se întinde pe kilometri întregi ca sǎ se poatǎ închina la moaştele vreunui sfânt sau la o bucǎţicǎ din crucea Mântuitorului. Atât le-a mai rǎmas fǎrǎ a fi taxabil: credinţa din suflet. Speranţa nu.

Ardeleneşte zicând, „îi oablă”, numai că nu-i cam oblu! În dodii, sorescian zicând, ţuguierea poate fi de la cucuiele şi vânătăile cu care vom ieşi din iarna BOCnă 2010-2011, taman de Ziua ... F.M.I.? Să fim optimişti, dar nu cum zic englezii... „optimistici”... Obleţilor nu le-a mai rămas decât să se uite ca „milogul în traistă” şi să fluiere măiestrit şi minunat a pagubă. De departe, ŢARA LUI OBLIO este încǎ o ţarǎ mult râvnitǎ de alţii!

Muguraş Maria Petrescu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com