|
 ŢĂRI
CIVILIZATE VS. ŢĂRI NECIVILIZATE
Din
ciclul „Faima sfertului de oră şi Libertatea de impresie“
Bogdan LEPĂDATU
Grafica de Roca
Sintagma de „ţară civilizată“
constituie un exemplu clasic al limbajului de lemn – acel „newspeak“ de
care vorbeşte apologetul gândirii clare, George Orwell – autor al mai
multor justificări lirice aduse faptului că a fost, printre altele, şi
un talentat informator al serviciilor secrete britanice, MI5.
Această sintagmă constituie una dintre formulările cele mai prozaice,
menite să sublinieze diferenţele flagrante, aparente între societăţile
(civile) acestei lumi din ce în ce mai omogenizată de interesele
meschine ale globalizării – un proces aparent ireversibil, care
urmăreşte, printr-un sistem eficient de îndoctrinare, să transforme
umanitatea într-o masă amorfă de consumatori apatici. Sunt unul dintre
cei care, până nu demult, au considerat neoportună folosirea nefericitei
sintagme, în acest mileniu de paleolitic târziu, al epocii de antropocen
primitiv, în care se spune că am fi intrat.
Nu demult însă, am schimbat macazul - mai precis, de când s-au înmulţit
cei care deplâng această descriere deoarece se pare că le-ar nega
statutul zâmbitor de câştigători detaşaţi ai eternei tranziţii a
neamului. „7 noi miliardari, în dolari!“ este lecţia de responsabilitate
socială a primului an de la intrarea nemeritată în clubul Uniunii
Europene pe care o dau aceşti parveniţi flămânzilor co-naţionali
expulzaţi in corpore din ţările calde şi hrăniţi cu firimiturile
speranţei onctuoase că avuţia lor se va prelinge eventual şi către ei,
pentru a forma acea „clasă de mijloc“ – acel panaceu justificativ al
tuturor regimurilor exploatatoare.
Îmbrăcată în haine colorate pentru a şterge cenuşa trecutului activist
din care au renăscut precum pasărea Phoenix - transformată într-un
papagal limbut, de parveniţii plini de icre adăpostite de ochii miopi ai
fiscului prin Insulele Caiman, sau prin alte paradisuri fiscale –
camarila noii nomenclaturi „liberale“ tronează peste averi fabuloase,
strânse din jefuirea activelor regimului „dictatorial“, sau cu ajutorul
unor avansuri generoase apropriate din banii publici.
Voi încerca în cele ce urmează să explic oportunitatea revenirii la
această sintagmă din cu totul altfel de motive decât salvele patriotarde
ale unor nostalgici – cu simpatii politice care se întind, convenabil şi
aleatoriu, de la o extremă la cealaltă a spectrului politic
carpato-dâmboviţean.
Pentru a nu mai lăsa nicio îndoială celor care sunt deja enervaţi de
ambiguitatea acestei poziţii – părând că vrea să evite posibilitatea
categorisirilor facile, de genul, „dacă nu eşti cu noi, atunci eşti
împotriva noastră“ – le voi povesti, în cele şase-şapte sute de cuvinte
care mi-au mai rămas din acest op-ed, un basm menit să-i trezească din
toropeala demnă de o climă mai blândă decât este cea încălzită pe sfert
de microundele mult-iubitului popor american!
Precum Ileana Cosânzeana basmului agrar al statorniciei noastre
secu-milenare, care se dă bătută – precum găina fugărită de cocoş – în
faţa avansurilor primului băiat de bani gata care o invită la discotecă,
voi face, cu o masculinitate tipic balcanică, un schelet de analiză SWOT
al motivelor pentru care consider acum oportună revenirea la
terminologia cu atribute condescendente pentru descrierea unei ţări.
Trebuie clarificat din start faptul că această dihotomie nu urmăreşte
compilarea statisticilor tendenţioase, în baza cărora se calculează
nivelul de trai al populaţiei – de genul numărului de telefoane mobile,
de „gipane“, sau de alte bunuri destinate consumului în economia banilor
gheaţă.
Apropo, sigur că mai există şi încăpăţânaţi care nu se uită la televizor
– oare din cauza faptului că nu au ajuns să tragă cablu prin peşterile
de la Tora Bora? În loc să tragă cu „bombardeaua penetrantă“, reuşind să
strice doar peisajul, mai bine trăgeau Dumnezeului cablu. De-aia atunci
când astfel de martiri (auto-proclamaţi) sunt puşi pentru prima dată în
faţa unei camere de luat vederi este doar pentru a-şi lua la
revedere!... Dacă, în schimb, li s-ar goli mintea de habotnicia
religioasă care le-a golit-o întâia oară, ar putea semăna atunci cu
orice personaj din Surprize, Surprize!
Ciocoismul economic al oricărei forme de organizare politică bazată pe
exploatarea resurselor dezumanizate (din grija patologică a profitului!)
este acompaniat de o involuţie culturală corespunzătoare, cauzată de o
invazie a culturii de masă - de la manele, la telenovele – sub pretextul
libertăţii de comunicare, expresie, sau chiar de impresie, menită să
aducă populaţia la cel mai jos şi mai impersonal numitor comun, din care
orice ameninţare adusă stării de fapt poate fi cu uşurinţă taxat de
către demagogii regimului drept extremism.
Acest gen de ciocoism – împreună cu ciocoismul moral, la care făcea de
curând referinţă Mircea Cărtărescu - este filtrat, după optsprezece ani
de la implozia regimului totalitar, în subsolul plin cu şobolani ai
societăţii civile româneşti, din care nu mai răzbeşte nicio manifestare
semnificativă de protest dincolo de ecoul de tinichea al tabloidelor
acestei mahalale balcanice a Europei…
Să luăm, spre exemplu, sistemul taxării unice. Într-o ţară europeană (în
ciuda insularităţii afişate!) „civilizată“, aşa cum este Marea Britanie,
încercarea „simpaticei“ Doamne de Fier (forjat, cu poşetă!) de a
introduce aşa-numita „poll tax“ a provocat în rândurile populaţiei o
adevărată răscoală. Vai câte maşini scumpe au mai ars atunci în Londra
(aviz amatorilor celei mai „dinamice pieţe de gipane din Europa“!).
Nicicând nu a fost insula britanica mai aproape de revoluţie ca atunci!
In schimb, tăcerea asurzitoare din Rromânica semi-prezidenţială care
acompaniază această taxă impusă de un regim liberal, modificat genetic
prin democraţia populistă a sferto-doctului comandant al navelor lui
Ceauşescu - care se poate acum declara preşedintele jumătăţii care l-a
ales, din jumătatea care s-a prezentat la vot, fără să stârnească hohote
hipercalorice de râs! – nu poate fi cauzată decât de sindromul „nu mă
întreba cum am făcut primul milion“, sau de sindromul „nu mă întreba de
bilet pentru o singură staţie“, sau de cine ştie ce alt sindrom al
eternei tranziţii.
S-ar părea că tranziţia este ceea ce a transformat conştiinţa oamenilor
într-un bun mobil – un fel de dulap de birou, pe care-l muţi de
colo-acolo între slujbele care au înlocuit slujba pe viaţă a statului
bunăstării – nu doar celei multilateral dezvoltate. Singurul lucru care
tot nu-şi găseşte locul nici în noul birou rămâne etica muncii. În al
doilea rând, din pricina frustrării cauzate de tradiţia seculară în a fi
fost subiectul batjocorii marilor puteri, am dezvoltat o potenţă
ucigătoare a înjurăturilor (şoptite-n barba poetului naţional!).
Suntem despărţiţi aşadar de
lumea „civilizată“, printr-o nouă cortină de fier (forjat lingvistic, de
data aceasta), ce suplineşte instituţiile abilitate (de banii
contribuabilului!) – precum „Avocatul poporului“ şi multe alte asemenea
instituţii pe care cetăţeanul mioritic nici nu ştie să le folosească, şi
nici nu ştie la ce folosesc – să repare nedreptăţile pe care le suferă
acest cetăţean din pricina ciocoilor patrupezi - adică, cei care şofează
4X4, cu acelaşi sentiment de responsabilitate socială de care vorbeam
mai devreme.
Chiar dacă există şi excepţii de cealaltă parte a cortinei fără perdea -
aşa cum este cazul ungurilor, care se pare că sunt, şi la acest capitol,
mult mai tari decât noi, în general, înjurăturile considerate moderate,
daca nu banale în limba vulgaro-latină a românilor, sunt pur şi simplu
inimaginabile în alte limbi cu o circulaţie vădit mai largă.
Formatul acestui op-ed mă obligă să închei prematur această analiză SWOT
– în care „S“-ul este tradus după urechea traducătorilor autorizaţi de
Ministerul injustiţiei româneşti prin slăbiciune, iar „WOT“-ul este tot
ceea ce le mai rămâne nedumeriţilor oportunităţii scurtării acestei
analize a neajunsurilor ţărişoarei câinilor maidanezi şi a căţelelor
provinciale, faimoasă nu pentru că ar avea 1000 de lacuri (ce de lebede
pentru amatori!), ci pentru că are în schimb trei sferturi de milion de
atelaje şi o oaie neagră, oxigenată la vârfuri, de-i zice Mioriţa!
Bogdan
LEPĂDATU
Bucureşti,
decembrie 2007
http://dialogicaluigiordanobruno.blogspot.com/
|
Comentarii de la cititori |
|
