Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

TIBET, DALAI-LAMA ŞI JOCURILE OLIMPICE DE VARĂ DE LA BEIJING (1)

Adrian CONSTANTINESCU, Germania

A trecut circa o lună de zile de când mass-media internaţională ne bombardează cu un nou conflict (sau potenţial focar de conflict) apărut pe dragul nostru mapamond – ca şi cum n-am avea destule până acum:  este vorba despre TIBET. (Foto nr.1 – Logo J.O.Beijing 2008). Mai toată lumea a auzit:

-   dacă nu prea multe, măcar câte ceva despre Tibet;

-   despre Dalai Lama ştim fiecare mult mai multe întrucât simpaticul călugăr budist – şeful spiritual al religiei budiste dar în special al tibetanilor, imbrăcat in cerceafurile acelea roşii-purpurii face nenumărate vizite în occident susţinând cauza Tibetului în faţa mai marilor lumii, fie că este vorba de George W. Bush sau de regina Elisabeth II sau de cancelara federală Angela Merkel sau de papa de la Roma, sau la sediul ONU de la New York sau la sediul NATO de la Bruxelles, etc;

-   cât despre Jocurile Olimpice de Vară n-are rost să mai discutăm întrucât sunt foarte bine cunoscute de la copiii de grădiniţă la moşnegii cu dalbe albe şi vârste matusalemice.

Si totuşi ce fenomen a introdus aceşti trei factori în aceeaşi ecuaţie? Unul simplu pe de o parte dar şi foarte complicat pe de altă parte.

Este pentru prima dată când aceste Jocuri Olimpice (ajunse la a XXIX – a ediţie în era modernă, fără J.O. ţinute în antichitate, în vechea Eladă) se desfăşoară în acest august al anului 2008 la Beijing/Peking, capitala Republicii Populare Chineze, una dintre puţinele şi printre ultimele ţări având un sistem comunist de guvernare, adică conducerea ţării se află în mâinile unui singur partid – Partidul Comunist Chinez (PCC), nu există o viată realmente parlamentară, pluripartinică, nu există opoziţie politică şi de nici un fel, forţele de ordine sunt la complecta dispoziţie a factorilor de conducere ai PCC, forţele armate aşijderea, presa şi mass-media sunt aservite în totalitate puterii centrale comuniste, drepturile si libertăţile fundamentale ale omului sunt de multe ori neglijate. Totuşi, faţă de situaţia din România comunistă a ultimilor ani de guvernare a dictatorului Ceauşescu se poate încă spune că chinezii trăiesc în libertate (mult mai îngrădită decât în Occident dar net superioară dictaturilor comuniste de pe vremuri).

Pe de altă parte, asa comunistă cum este, China este în acelaşi timp de câteva zeci de ori mai capitalistă decât România fiind singura tară comunistă care a acceptat pe teritoriul ei simbioza între economia de piaţă liberă – capitalistă si fosta economie de stat centralizată – socialistă, în afară de faptul că datorită uriaşei suprafeţe, imensei populaţii (numărul 1 în lume), nenumăratelor bogăţii naturale, ritmului galopant de creştere al economiei, etc. este una dintre cele mai râvnite si căutate ţări de pe glob pentru investitorii străini.

Cine vizitează azi China, în special capitala Beijing/Peking sau marele oraş Shanghai (Foto nr.2 – Imagine din centrul Shanghai) ca să nu mai vorbim de fosta perlă colonială britanică (care în 1999 s-a reunificat cu patria mamă, China), deci de Hong-Kong, nu-i vine să creadă că se află într-o ţară cu sistem politic si cu o ideologie comunistă (fie ea şi retuşată de la roşu la rozaliu). Europa noastră occidentală superdezvoltată (cât despre cea răsăriteană nici să nu mai vorbim) tânjeşte după ritmuri de creştere economică anuală de 10% - 13% înregistrate de China (ştiut fiind că în ultimii ani RFGermania, Franţa, M.Britanie au înregistrat mai mult stagnare şi regres decât avânt economic), Europa noastră occidentală ar dori să aibă asemenea zgârienori, buildinguri din oţel si sticlă înalţi de sute de metri, asemenea bulevarde, asemenea porturi si aeroporturi, asemenea autostrăzi, etc.

Singurul lucru negativ al administraţiei chineze unde este (precum călcâiul lui Achile) vulnerabilă sunt aşa numitele „drepturi ale omului” (libertate de expresie, de gândire, de întrunire şi organizare politică sau de altă natură, organizare de sindicate libere şi greve în caz de necesitate, libertatea presei şi mass-media, libertatea religiilor, etc, etc). Şi nu în ultimă instanţă libertatea, autonomia, dreptul la autoguvernare al minorităţilor naţionale.

Realitatea este că nu se poate spune că conducerea comunistă chineză încalcă aceste drepturi ale omului constant şi în totalitate. Faţă de ce se întâmpla la noi, în România pe vremea lui Ceauşescu, în R.P.Chineză este încă bine. Dovadă că mai toţi marii oameni politici ai lumii dau din coate cât pot ca să ajungă printre primii la negocieri de contracte avantajoase cu marea Chină. Şi după ce se încheie contracte de multe miliarde de dolari, la sfârşit, la dineul oficial, când se destupă sticlele de şampanie, marii lideri ai lumii occidentale democrate îi suflă la ureche premierului sau preşedintelui  R.P.Chineze să mai aibă puţină grijă şi de drepturile omului sau a minorităţilor conlocuitoare. Adică un fel de joacă de grădiniţă.

Marea problemă a Chinei nu sunt drepturile omului „in stricto senso” al cuvântului, ci TIBETUL şi mai ales TAIWANUL. Istoria Chinei este foarte lungă, cumplit de lungă ca să încep aici a explica în detaliu despre ce este vorba. Mi-ar trebui pe puţin încă 30 de pagini.

Cât mai pe scurt: Din timpuri imemoriale (cu mult încă înainte de dominaţia Imperiului Roman în Europa) pe teritoriile unde se găseşte azi China (în special de-a lungul marilor fluvii Huang-he şi Yang-tse-kiang) s-au dezvoltat culturi înfloritoare, imperii care au lăsat posterităţii nenumărate lucruri de valoare printre care vestitul „Marele Zid Chinezesc”. Aceste imperii reprezentând diferite dinastii s-au perpetuat până în anul 1912 când în urma unei revoluţii burgheze, ultima dinastie şi ultimul împărat chinez au fost răsturnate. China a devenit o republică burgheză cu imense probleme, în special de natură economică. Marea majoritate a populaţiei trăia la sate, deci erau ţărani care practicau o agricultură de subzistenţă şi care în marea lor majoritate erau cumplit de săraci (aproape în fiecare zi se năşteau pe de o parte circa un milion de chinezi şi mureau de foame pe de altă parte circa jumătate de milion). Industrie era foarte puţină, doar în marile oraşe din nord-estul Chinei (din provincia Manciuria) şi de pe litoral (Harbin, Shenyang, Nanjing, Shanghai, Hangzhou, Guangzhou, etc).

Revoluţia bolşevică din 1917 din Rusia, instaurarea puterii comuniste în Rusia şi crearea URSS-ului, primul stat comunist, primul stat al oamenilor muncii/proletari şi ţărani de pe suprafaţa planetei au influenţat şi mulţi conducători chinezi de a îmbrăţişa ideologia comunistă şi în final, de a crea o Chină comunistă după model sovietic. Astfel, către 1932 apar în China burgheză doua mişcări distincte: o mişcare naţionalistă bazată pe dogmele sistemului capitalist (economie liberă de piaţă şi liberă concurenţă, democraţie pluripartidistă) condusă de Partidul Naţionalist Chinez  (Guo-Ming-Dang) avându-l în frunte pe generalul Chang-Khai-Shek şi o mişcare comunistă, bolşevică bazată pe dogmele sovietice (înlăturarea exploatării omului de către om, internaţionalism proletar, dictatura proletariatului, înfrângerea capitalismului pe planetă) condusă de Partidul Comunist Chinez (Chong-Guo Gonchan-Dang) în frunte cu   Mao-Tze-Dung.

 Din înfruntarea ideologică s-a ajuns la înfruntarea armată:  între armata regulată, naţionalistă a Chinei şi trupele de guerilă comuniste având loc nenumărate lupte. Cert este că (în special la sate) comuniştii lui Mao înregistrau succese răsunătoare, milioane de ţărani alăturându-se brigăzilor militare comuniste.

Intre 1937 şi 1945 datorită invaziei japoneze în China, datorită celui de-al doilea război mondial, cele doua mişcări au făcut un fel de alianţă tacită pentru a nu se mai lupta între ele şi a-i putea opune rezistenţă invadatorului japonez. După înfrângerea Japoniei (de către uriaşa forţă militară a SUA) şi terminarea celui de-al doilea război mondial în Asia în luna septembrie 1945, disensiunile din China între Chang-Kai-Shek si Mao-Tze-Dung au răbufnit cu şi mai mare amploare. Intrucât Chang nu dorea sub nici-o formă instaurarea unui sistem comunist/bolşevic în China, întrucât armatele conduse de el au început să înregistreze pierderi imense, acesta ia hotărârea de a părăsi China continentală şi de a se refugia pe insula Taiwan (cea mai mare insulă chineză din largul coastelor Chinei continentale) împreună cu o parte din armata naţionalistă/gomindanistă şi câteva zeci de mii de chinezi, în special mica şi marea burghezie, capitaliştii, marii moşieri, etc care nu doreau sub nici o formă tutela comunistă.

În numai câţiva ani, conducerea generalului Chang ajutată foarte mult de către Statele Unite a reuşit să creeze pe insula Taiwan un stat propriu foarte puternic, Republica China – Chung-Hua Ming-Kuo care să contracareze acţiunile comuniştilor lui Mao.

În octombrie 1948, Mao proclamă înfiinţarea Republicii Populare Chineze – Zhong-Hua Ren-Ming Gong-He-Guo pe întreg teritoriul continental al Chinei antebelice stipulând în Articolul Unu al Constituţiei că nu recunoaşte Taiwanul ca stat independent, acesta făcând parte integrantă din Republica Populară Chineză.

În rest istoria este cunoscută. Din 1948 şi până azi, la graniţa maritimă între Republica Populară Chineză şi Republica China (aceasta este denumirea oficială a Taiwanului) au avut loc nenumărate provocări şi incidente armate. În Strâmtoarea Taiwan stau faţă în faţă pe de o parte armata Republicii Populare Chineze şi pe de altă parte armata Republicii China (Taiwanului). Fiecare posedă câteva zeci de nave de război, câteva mii de piese de artilerie şi aruncătoare de rachete, zeci de mii de puşcaşi marini. Taiwanul se bazează bineînţeles pe ajutorul administraţiei SUA precum şi pe forţa militară a acesteia (de peste 50 de ani o întreagă flotă militară americană în frunte cu Flota a III-a a US Navy – vreo 3 portavioane nucleare de ultimul răcnet al tehnicii, vreo 10 submarine nucleare şi convenţionale, vreo 200 avioane de luptă, vreo 500 de tancuri grele de luptă, circa 5000 de infanterişti marini patrulează în largul coastelor Taiwanului sau staţionează „gata de luptă” la baza militară a Statelor Unite din insula Okinawa.

Oricum, pericolul unui conflict armat deschis pentru Taiwan nu este nici în clipa de faţă înlăturat.

Complect alta este situaţia Tibetului. Deşi Tibetul (precum şi China, India, Nepalul, Thailanda şi alte state şi popoare din jur) are o istorie multimilenară, Tibetul nu s-a constituit niciodată într-un stat naţional. De asemeni datorită poziţiei geografice (un platou înalt cu o altitudine medie de circa 3000 metri, arid, fără bogăţii naturale, înconjurat de cele mai înalte lanţuri muntoase de pe glob – la sud masivul Himalaya cu înălţimi de peste 8000 metri, la vest şi nord-vest masivul Tiang-shan cu înălţimi de peste 5000 metri), datorită unei populaţii rare comparativ cu imensa suprafaţă a platoului tibetan, Tibetul nu a fost anexat de nici un stat din jur, de asemeni nu a devenit colonia nimănui (deşi în secolul XIX, Imperiul Ţarist în plină expansiune ar fi fost tentat să-şi alipească dacă nu întregul, cel puţin o parte din Tibet; nu a reuşit datorită celuilalt mare imperiu, Imperiul Colonial Britanic care pusese mâna pe întreaga Indie şi dorea şi ea o sferă de influenţă în Tibet)

Tibetul a avut o dezvoltare mai mult spirituală, religioasă, marea majoritate a populaţiei integrându-se în comunităţi monahale (mânăstiri) budiste. Deşi aceste mânăstiri erau împrăştiate pe mai toată suprafaţa Tibetului, în decursul secolelor marea majoritate a tibetanilor s-au strâns în jurul marelui palat budist POTALA de lângă satul Lhassa, palat de unde DALAI LAMA, cel mai înalt rang religios budist al ramurii religiei budiste tibetane (numită şi lamaiste) conducea populaţia tibetană. Încetul cu încetul Lhasa se dezvoltă în jurul activităţilor din palatul Potala devenind cea mai mare aşezare (şi în acelaşi timp capitală) a Tibetului.

Pentru a înţelege mai bine situaţia, putem face o translare în Europa, în biserica noastră creştină. Palatul Potala (ajungând azi după nenumărate restaurări la un adevărat gigant arhitectural (Foto nr.3 – Palatul Potala de lânga Lhasa)) era ca un fel de Vatican, Dalai Lama era ca un fel de Papă de la Roma al religiei budiste iar Tibetul cu nenumăratele lăcaşe monahale era ca un fel de republică monahală precum cea din Grecia, de la Muntele Athos.

Am folosit verbul „a fi” la timpul trecut (era) întrucât azi situaţia este complect alta.  În anul 1950 (exact la doi ani dupa proclamarea Republicii Populare Chineze), guvernul comunist de la Peking trimite câteva zeci de mii de militari în Tibet, îl ocupă in câteva ore (întrucât aşa zisa armată tibetană era înarmată numai de formă, cu puşti şi câteva tunuri datând din secolul al XIX-lea) şi transformă statul monahal budist într-o provincie a Chinei.

Restul în partea a doua (şi ultima)

PS  Probabil că unii dintre cititorii articolului au vizionat un film american turnat în anul 1997 numit „Şapte ani în Tibet” având în unul dintre rolurile principale pe cunoscutul actor american Bred Pitt. Acest film inspirat sută la sută din cartea autobiografică cu acelaşi titlu scrisă de alpinistul austriac Heinrich Harrer arată exact şi cu lux de amănunte perioada 1946 – 1953 din viaţa Tibetului, viaţa lui Dalai Lama (pe atunci copil), ocuparea Tibetului de către armata chineză, etc., etc. Filmul a rulat de nenumărate ori pe marile ecrane precum şi la televiziunile germane. Bănuiesc că şi în România.

 Ing. ADRIAN CONSTANTINESCU

Germania

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)