Viaţa umană în lume poate fi privită, analizată şi descifrată drept o mişcare neîncetată şi neîntreruptă a omului prin spaţiul şi timpul ei. Acest drum al omului prin viaţă, dar şi al omenirii prin istorie, ne determină să sesizăm pe de o parte caracterul comunitar, temporal şi spaţial al fiinţei omeneşti, iar pe de altă parte şi o manieră concretă de a percepe, a gândi şi a explica lumea care îl înconjoară pe om. Un astfel de caracter comunitar care se reflectă în asumarea sensului metafizic al comuniunii şi al trăirii laolaltă, se reflectă cel mai bine şi cel mai clar în structura mediului rural sau altfel spus în organizarea satului înţeles ca grup restrâns şi închegat de indivizi. Iar dacă ne raportăm cu precădere la satul românesc vom remarca dimensiunea etico-morală şi antropologică a unităţii în sânul unei comunităţi pentru care unitatea este modul primordial de viaţă, întrucât individul marchează evoluţia unei comunităţi şi invers.

De asemenea, o atare unitate este realizabilă şi prin cultul efectiv al mediului sătesc românesc pentru reprezentatul de seamă al comunităţii, acel uns al nucleului comunitar în jurul căruia pulsează nu doar o stimă firească, ci şi o dorinţă din partea celorlalţi de a se transpune în personalitatea lui, aşa cum şi reprezentatul respectiv se transpune în personalitatea majorităţii prin simpla lui prezenţă şi spirit de persuasiune. Comuniunea sătească pe care dorim să o supunem unei analize socio-culturale are puterea propriu-zisă prin realităţile mai sus menţionate de a cuantifica trei elemente de bază ale tabloului găzduirii fiinţiale a Celuilalt. Vorbim despre timp, spaţiu şi persoană care în satul românesc sunt prezente şi în acelaşi timp se manifestă ca nişte metafore ale vieţii ce întregesc într-un fel magia aventurieră a spiritului care nu iubeşte pentru a cunoaşte, ci care cunoaşte pentru a iubi, căci iubirea este scopul final către care tinde orice entitate raţională. Această tipologie de gândire pare să caracterizeze foarte bine personalitatea ţăranului român de care cultura noastră naţională a ţinut întru totul cont, acordându-i un statut aparte dar şi un rol-cheie în înţelegerea unor orizonturi de percepţie care nu au nevoie de tăvălugul sofismelor raţionale, ci de o scufundare în oceanul simţurilor şi al trăirilor interioare. Vorbim de un portret al ţăranului român care deţine conştiinţa spaţiului şi a timpului şi pe care îl schitează nuanţat şi concret mai ales scrierile lui Ernest Bernea.

Reflecţia ţăranului român despre spaţiu şi timp aşa cum vom observa în scrierile lui Ernest Bernea şi nu numai, este strâns legată de natura duală a omului şi de faptul că în centrul comunităţii se află persoana umană, care concentrează în interiorul şi exteriorul ei aspectul social, cultural dar şi spiritual al relaţiei dintre om şi comunitate. Numeroşi cercetători care s-au aplecat asupra înţelegerii satului românesc şi a locuitorilor lui, au găsit în acesta atât un loc al memoriei culturale, spirituale a poporului român, cât şi un loc al (re)întâlnirii cu gândirea şi mentalitatea înaintaşilor.

În ceea ce priveşte lumea care îl cuprinde şi îl înconjoară pe om, ţăranul român dă o seamă de explicaţii, printre care cea mai de seamă aşa cum concluzionează Ernest Bernea în studiile sale este reprezentată de geneza Biblica a lumii: ,,Dumnezeu a făcut cerul şi pământul” Din toate cele menţionate până acum înţelegem şi sesizăm legătura dintre spaţiu şi timp care este foarte strânsă în gândirea şi mentalitatea satului românesc. O legătură dintre spaţiu şi timp care pe de o parte este limitat în istorie iar pe de altă parte plasată în afara istoriei.

Pe de altă parte, pentru unii din filozofii şi gânditorii greci ,,spaţiul şi timpul sunt infinte.”[3] Pentru Fericitul Augustin, a cărui viziune se apropie poate cel mai clar de percepţia satului românesc, de altfel un produs autentic dar şi un adăpost veritabil al spiritualităţii creştine, asupra celor două dimensiuni ,,nici spaţiul şi nici timpul nu sunt infinite.”[4] Conform spiritualităţii creştine ce caracterizează atît cultura cât şi spiritualitatea poporului roman, Dumnezeu este nelimitat de timp şi spaţiu, pe când omul este limitat de timp şi spaţiu.

Toate acestea ne fac sa înţelegem că satul românesc este o fiinţare care se destăinuie nu doar ca putere seducătoare a prezentului, ci şi ca eveniment al revelării propriului mod de înţelegere şi explicare a lumii în mijlocul căreia trăieşte, în sensul în care conştiinţa, atât individuală cât şi colectivă participă şi se manifestă constant şi voit, respectând astfel evoluţia firească a timpului şi transformarea automată a spaţiului care se corelează polifonic cu timpul. Prin participarea şi dorinţa ţăranului român de a contribui la evoluţia şi schimbările comunităţii din care face parte se reglementează efectiv organizarea unui model asemănător cu cetatea augustiniană a lui Dumnezeu pe pământ, în sensul în care cetatea lui Dumnezeu ,,nu are frontieră ci este deschisă tuturor celor care în lumea întreagă recunosc pe Dumnezeu”[5] şi se orientează spre Dumnezeu care nu este supus nici timpului, şi nici nu este cuprins de spaţiu.