Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Toată lumea e de stânga

Victor MARTIN

Stânga politică din ţara noastră nu are nici un rol, pentru simplul fapt că nu există. La nivel de doctrină şi principii. Dacă este declarată o stângă politică, acest lucru e făcut în virtutea faptului că doctrina ceauşistă şi principiile totalitarismului dinainte de '89 n-au dispărut, ci s-au disipat politic în toate structurile.

Am putea spune că, azi, avem un socialism de mică intensitate, dar generalizat. E ca şi cum ultima furtună de vară ar fi urmată de o ploaie măruntă de toamnă, continuă, sâcâitoare, mocănească. Toate partidele de azi se găsesc la stânga unui imaginar spectru politic. Politica făcută azi e virtuală; fiecare politician se imaginează ce doreşte. În realitate, toţi politicienii născuţi înainte de Revoluţie, incluzând aici şi tinerii de 14-15 ani, lipitori de afişe, sunt puternic îmbibaţi în saramura socialismului.

România se găseşte în toamna socialismului, numită „perioadă de tranziţie”. Spunând că „starea actuală a societăţii româneşti este produsul unor evoluţii pe termen lung”, Ion Iliescu recunoaşte cele spuse mai sus. Termenul lung este perioada de 50 de ani a dictaturii comunist-socialiste plus perioada foarte scurtă de 17 ani postrevoluţionari, de „tranziţie” către nu se ştie ce. Mai mult, Ion Iliescu merge chiar mai departe şi afirmă că: „Multe dintre aceste probleme vin din trecut, nu le-am putut rezolva de o manieră durabilă nici în perioada interbelică şi cu atât mai puţin în cea totalitară”. Ion Iliescu vorbeşte de “reconstrucţia instituţiilor statului”, reconstrucţie făcută tot cu oamenii lui, activiştii comunişti şi securiştii, nu de o construcţie nouă, şi se comportă ca şi cum nu ar avea nimic a face cu „acumularea primitivă de capital” în mâna oamenilor lui. De care „dezindustrializare” vorbeşte Iliescu atunci când e clar că s-a făcut o industrializare masivă, în anii '50-'70, prin înglodarea în datorii a ţării, pe spinarea poporului. Tot pe spinarea poporului, a plătit şi Ceauşescu datoriile, lucru care l-a pierdut. Dacă nu plătea, era tot aia; păţea ca Miloşevici, care n-a vrut să plătească datoriile lui I.B.Tito, pentru a atrage de partea lui poporul sârb, printr-o măsură populistă, care s-a întors şi împotriva propriului popor, nu numai împotriva lui.

Marginalizat de eşalonul doi de “prostovani” al PSD-ului, pe care n-a avut cu ce să-i îndoctrineze, neavând o doctrină clară, Ion Iliescu poate spune orice. Nu-l mai ascultă decât cei îndoctrinaţi înainte de '89, cu familiile lor, cu tot. Necazul actualei conduceri a PSD e că îndoctrinaţii comunişti şi socialişti sunt destul de mulţi. Deoarece tirania foloseşte dresajul ca principiu, ei pot fi uşor asmuţiţi.

După ce a creat 400.000 de baroni şi baroneţi, părăsit de aceştia, Ion Iliescu nu le găseşte nici o vină, de vină fiind cota unică de impozitare, de 16 %, care îi îmbogăţeşte şi mai mult. Necazul e că, acum, după ce a fost marginalizat şi de propriul partid, nu mai e marginalizat, ci băgat la mijloc. Într-o cameră goală, poţi spune orice.

Mijloacele fixe importate de România, din 1950 încoace, erau depăşite în 1989. Spunând că industria noastră e un morman de fiare vechi, Petre Roman a avut dreptate, dar nu asta se cerea ce la el, ci măsuri concrete ce nu puteau fi luate.

Ştim precis în ce direcţie vrem să mergem, adică spre capitalismul dezvoltat al ţărilor vestice, dar acesta rămâne un deziderat; nu avem nici măcar mijloacele lor din Anglia secolului XVI. Şi mai ştim un lucru sigur: ştim că nu suntem prea siguri că vom ajunge unde vrem. E ca şi cum teoria relativităţii ne-ar arăta faptul că doar relativitatea e absolută. Nu poţi construi capitalismul cu mijloace socialiste. Măcar China, care a înfiinţat câteva puncte insignifiante de capitalism, nu are pretenţiile noastre.

La alt nivel de mărime, chinezii sunt în situaţia românilor, dar ei recunosc asta. Au şi ei macarale şi escavatoare, dar când se pune problema să construiască un pod, o fac cu mâinile goale. Ei ştiu măcar să mimeze că dau de lucru la oameni. Conducătorii noştri nu creează locuri de muncă nici în glumă, dar, pentru că nu sunt plătiţi, şi românii şi-au pierdut respectul faţă de muncă. Folosite în scopuri de exterminare, taberele de muncă s-au demonetizat. Dacă Hitler, după ce i-a ordonat pe nemţi, îi lăsa în pace, Germania era departe. Culmea e că le-au reactualizat tocmai evreii, care plătesc foarte bine munca agricolă din chibuţ-uri, nu cum vede Ion Iliescu C.A.P.-urile, ca nişte mici lagăre, unde munca nu e plătită la valoarea reală.

Rămas de pe vremea când şi medicii sau cercetătorii ştiinţifici era „oameni ai muncii”, Ion Iliescu aminteşte ceva despre marginalizarea „muncitorilor industriali şi agricoli”, necunoscând realitatea. Muncitorime industrială şi muncitorime agricolă sunt invenţii. Există muncitorime şi ţărănime. „Muncitorii industriali” au fost creaţi de comunişti prin aducerea ţăranilor la oraş, pentru a fi calificaţi la locul de muncă, în cadrul industrializării forţate. După '89, slab calificaţi, aceştia au fost disponibilizaţi, cu salarii compensatorii, să nu se revolte. Chiar regimul Iliescu a făcut acest lucru; în plus, a dat ţiganilor înapoi aurul furat de aceştia de la populaţie şi confiscat de comunişti. Muncitorii nu s-au mai întors la sate, să se califice acolo la locul de muncă şi să redevină ţărani, preferând să se facă taximetrişti sau să trăiască din cine ştie ce expediente la oraş. Regimul Dej şi Ceauşescu a desfiinţat ţărănimea ca clasă, iar regimul Ion Iliescu a reuşit să desfiinţeze muncitorimea ca clasă. Pentru tinerii de azi, să fii muncitor are conotaţii ironice, cum, înainte de '89, „bă, ţărane!” era insultă.

Când Teodor Stolojan i-a spus lui Petre Roman să nu se grăbească să facă o privatizare forţată şi o liberalizare timpurie a preţurilor, a vorbit un economist, cunoscător al economiei socialiste anchilozate, nu un specialist în mecanica fluidelor. Cum „iarna nu-i ca vara”, „România nu-i ca Franţa”, pentru banalul fapt că e locuită de români. Francezii au încurajat „Micul Paris” pentru a proteja marele şi realul Paris de români.

La nivel politic, de doctrină şi principii, nu avem o stângă reală, generatoare a unei drepte puternice, sănătoase, în contrapondere.

Stânga generalizată lucrează cu principii de dreapta, iar aşa zisa dreaptă lucrează cu principii de stânga sau populiste. „Baronii”, centrali sau locali, îmbogăţiţii postrevoluţionari, care au strâns averi imense, se autodeclară de stânga. Cei care s-au autodeclarat de dreapta nu mai sunt numiţi „baroni”, dar s-au îmbogăţit prin aceleaşi metode ale „ingineriei financiare”. Nici măcar nu putem vorbi despre o Putere sau o Opoziţie, ci doar de poli de Putere şi poli de Opoziţie. Avem opoziţie antiprezidenţială, opoziţie antiguvernamentală, opoziţie antiparlamentară, opoziţie antijustiţiară, opoziţie antioligarhică, opoziţie antipresă etc. Oricine se opune oricui, fiecare dintre puterile statului căutând să acapareze din puterea altei instituţii. Acestea schimbă rolurile între ele aproape imperceptibil, ca al şah. Acum jucăm noi cu piesele albe, voi cu negrele, apoi schimbăm.

Dacă toţi banii se găsesc în mâna Puterii şi Opoziţiei, unde mai e jocul democratic? Nu putem face altceva decât să declarăm şi noi, cetăţenii, aşa cum fac şi organismele internaţionale specializate, că avem corupţie generalizată. Tragic pentru noi nu e faptul că există corupţie generalizată declarată, ci faptul că o simţim pe pielea noastră.

Să vrei a stârpi corupţia e ca şi cum ai vrea să ştergi cu buretele întreaga societate de pe tabla de şah. E imposibil, mai ales atunci când vrei să joci şi cu albele, şi cu negrele. Înving ori albele, ori negrele, nu tu, cel ce îţi imaginezi că muţi piesele. Când se generalizează, hoţia începe să se autoregenereze. Nu apuci s-o stârpeşti aici, că apare dincolo. Diferenţa e că unii sunt hoţi, iar alţii cerşetori. Nu mai există cale de mijloc decât acolo unde se exercită Puterea. De exemplu, parlamentarii sunt şi hoţi, votându-şi singuri salarii, şi cerşetori, stând cu mâna întinsă la banii contribuabilului.

Plecându-se de la premisa că în politică se minte, dacă încerci să demonstrezi ceva, te bagi singur în nisipurile mişcatoare ale legilor, bune, proaste, cum sunt. Traian Basescu, încercând ani de-a rândul sa probeze cu acte că n-a plecat cu flota română, s-a băgat în gura oricărui vorbitor de meserie. În timpul ăsta, cei ce s-au suit pe economia aflată în derivă au tăcut chitic şi sunt bine merci. În astfel de condiţii, mai are rost să afirmi că eşti nevinovat?

Mulţi se întreabă cum putem ieşi din criză. Cei mai mulţi fac asta în mod retoric. Ce să facă ei în afara starii de criză pentru care au muncit atât? Pescuitul în ape turburi e cel mai profitabil, mai ales atunci când te ştii un prost pescar.

Mai de stânga, mai de dreapta stângii, mai de stânga stângii, şi „societatea civilă” e politizată, aşteptând şi ea un os de ros de la vreunul din zecile de poli de putere. Cum halca se termină la ea, „societatea civilă” dispare. Un caz emblematic este „Alianţa Civică”; ea aştepta mult de la Emil Constantinescu, iar acesta, drept răsplată pentru ajutorul acordat, a făcut-o „frustrată”. Frustrată de cine? Cei 15000 de specialişti afirmaţi de el existau, dar a preferat, nu se ştie din ce cauză, să conducă ţara tot cu activiştii şi securiştii lui Ion Iliescu, afirmând că Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara „e perimat”. Cei 15000 de specialişti” există şi azi, dar nu-i bagă nimeni în seamă. PSD-ul şi-a pus directori pe criterii mafiote şi clientelare, iar conducerea de acum îi pune „prin concurs”. Ştie toată lumea ce fel de concursuri se dau la noi: concursurile de împrejurări.

Şi atunci, nu suntem tentaţi să credem că tot spectrul politic e o urâtă şi nesfârşită ploaie de toamnă? „A fura de la hoţi” nu e o simplă butadă. Obedient faţă de oricine, poporul român speră să ciugulească şi el ceva de la cei corupţi. Asta duce la o situaţie paradoxală, neîntâlnită niciunde; avem două societăţi corupte generalizat: mafia mică şi mafia mare, ca la grădiniţa de partid. Mafia mică este cea a maselor fără bani, iar mafia mare este cea a unei oligarhii, colorată politic în spectru larg, ce deţine frânele finanţelor.

Dacă toată societatea e coruptă, cine îi mai pedepseşte pe corupţi?

Din cauza celor spuse mai sus, Nicolae Ceauşescu e răzbunat; am reuşit, fără să vrem, să construim chiar „societatea socialistă multilateral dezvoltată” visată de el, unde, în mod populist, Ion Iliescu vorbeşte de „bunăstarea naţiunii”. S-a dovedit că, prin această sintagmă caragialească, se înţelege că proştii trebuie să muncească, să plătească impozite, iar deştepţii să trăiască din ajutoare sociale, furt, reeşalonări, iertări de la plata datoriilor şi diverse fonduri. Când vrea să bage expropriaţii în fondul „Proprietatea”, actualii conducători s-au întrebat vreun moment ce s-a întâmplat cu banii din cotizaţiile comuniştilor sau fondul „Libertatea” ?!

Victor MARTIN

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)