Toată lumea face reguli!

Victor MARTIN

Toată lumea face reguli. Şi Măria Sa editorul, şi Măria Sa criticul, şi Maria Sa cititorul. Pentru scriitor... În articole foarte interesante, unii editori ne povestesc cum au fost şi ei începători în ale scrisului, cum, de la startul literar şi până azi, s-au autoeducat continuu în spiritul supunerii în faţa regulilor impuse de alţii şi cum au ajuns, la rândul lor, să imagineze reguli. Nu ne spun dacă demersul le-a folosit la ceva. Ne iau pe după umeri şi ne bat condescendent pe spate, la maniera: „Nu te supăra, frate! Şi eu am fost scriitor!”. Din punctul lor de vedere, au dreptate. De două ori. Întâi, pentru că, aşa cum am spus, s-a auzit ca editorii să-şi elaboreze propriile lor reguli şi să le aplice scriitorilor, debutanţi sau nu. De cazul invers, n-am prea auzit, aici, pe întinsele plaiuri mioritice. În al doilea rând, trăim o perioadă în care legea liberală a cererii şi ofertei înclină balanţa în favoarea ofertei.

Prost sau deloc plătiţi, în accepţiunea editorilor români, scriitorii ar trebui să vină cu bani de acasă. Dacă fac acest lucru, sunt consideraţi, din start, nişte nulităţi, care şi-au finanţat cărţile. Trăim o mare generalizare; chiar şi a celei mai insignifiante reguli. Pe nimeni nu mai interesează cartea; doar modul cum a fost publicată şi prezentată pe la târguri şi expoziţii, dacă s-au respectat sau nu nişte norme impuse; e prea puţin. Iubim tradiţia, dar urâm tradiţionaliştii. Neplătiţi sau nepremiaţi consistent, scriitorii noştri nu pot, nici să vrea cu ardoare, să se ridice la înălţimea anglo-saxonilor; chiar dacă, în lipsa concurenţei, străinii au coborât ştacheta calităţii. La un nivel impus de ei, americanii ştiu că tradiţia se construieşte cu bani; sentimentele nobile şi talentul sunt necesare, dar nu ajung. Şi dacă mai apare căte unul, nu avem un sistem de publicitate stimulativ.

Distribuţia de carte sau revistă se face preferenţial, ca şi editarea. Nici legea sponsorizării nu e stimulativă; în ţările civilizate, patronii se roagă de scriitori să le accepte sponsorizarea. Trăim literatura, nu o producem. Habar nu avem că, în lumea reală, ca să cumperi un automobil, ţi se face o reducere de 40%; avem impresia că trebuie sa plătim 50% în plus pentru a achiziţiona un automobil în rate. Exemplul e valabil şi pentru cultură, şi pentru literatură, în particular. Într-o ţară virtuală, cu o creştere economică negativă, cu minus venituri, bani imaginari, fără acoperire valorică, e clar că nu putem lucra decât cu IQ-uri negative. Înainte de 1989, în interiorul marii puşcării numită România, se construia o puşcărie mai mică, literatura, pentru a-i ţine laolaltă pe cei ce aveau prostul obicei să gândească, dar, în foarte multe ţări, ca Iugoslavia, de exemplu, existau mai mult consumatori de film străin şi traduceri decât producători slabi. Azi, vedem că totul a fost un fals; am devenit şi noi consumatori.

Până la un punct, Internet-ul a ţinut loc de cultură, dar, datorită tot mai deselor delicte de interpretare, acesta se va sparge în mii de bucăţi. Revigorată timp de o secundă, oferta de carte românească e tot mai firavă. Se confunda cartea de calitate cu cea de succes. Nu avem carte de calitate cu succes la public. Nici o critică, din acest motiv, insomniacă.
În condiţiile astea, să vorbeşti despre introducerea de reguli draconice, e cel puţin neproductiv. Pentru a arăta Europei de Est cine e mai puternic, SUA şi Occidentul au inventat literatura de calitate. De ce n-ar fi fost acesta de calitate dacă putea îmbogăţi peste noapte un întreg sistem: impresari, producători, critici, proprietari de edituri şi reviste, editori, scriitori etc.? Capitaliştii nu au avut prostul obicei de a se minţi, invidia, fura, înşela sau denigra unii pe alţii. Au ştiut să-şi recunoască valorile, nu să le drogheze cu reguli de circumstanţă. Mi-am dat seama de acest lucru când am văzut ce castel grandios i-au construit inventatorului compact-disc-ului. La noi, oamenii inteligenţi şi talentaţi sunt priviţi cu suspiciune chiar şi de cei ce sunt în stare să vadă inteligenţa şi talentul. Cei care nu sunt în stare să vadă inteligenţa şi talentul îi privesc cu ură, specifică neînţelegerii sau proastei înţelegeri. La noi, se consideră că diferenţa dintre un scriitor şi o găleată de gunoi e găleata. Editorii români nu au bani să te plătească. Nici ei nu ştiu de ce s-au apucat de o astfel de activitate: poate din disperare, poate din orgoliu, cine stie? În general, e pruritul dat de orgoliu. Nu pot şti dacă „se scot” cu traducerile anglo-saxonilor, acestea nefiind nici pe departe ceea ce au fost în „epoca de aur”. Inventarea şi impunerea de reguli e o mască a neputinţei de a da un produs românesc comparabil măcar cu nivelul avalanşei de traduceri de acum. În general, lucrul prost plătit e de slabă calitate. La noi, merg şi „chinezăriile” literare. La noi, sunt proaste şi lucrurile bune; nu sunt de firmă. Se preferă lucrurile proaste, de firmă, cu reclama făcută; în Vest sau America, se fac cele mai bune lucruri proaste. Bune pentru noi. Înţelege fiecare ce vrea. Sau ce poate. Sau ce îi convine. Într-o maree de traduceri, cauţi literatura cu lumânarea.

Orice se publică este numit, convenţional, literatură. E trendy să fii scriitor. În măsura în care fiecare consideră că e la modă ceea ce face el, toată lumea e la modă. În acest moment, de exemplu, s-a hotărât că fantasy-ul e la modă şi trebuie tratat separat de mainstream. Poţi să contrazici pe cineva? Prin ceea ce publici, e mai uşor să literaturizezi, până la diluare, decât să faci ceva distinct literar; trebuie prea mult talent. Prost sau deloc plătit, dintr-o pasiune considerată de prost gust, care calcă în picioare regulile convenţionale, mai apare câte unul, mai cu moţ, dar e imediat tuns la zero, să arate şi el ca un puşcăriaş al literaturii. Fiecare se loveşte de cel de alături; nici un scriitor român nu poate trăi de răul altuia.

Gâlceava de după moarte a lui Adrian Marino cu lumea literară e tot mai prezentă. Nu e adevărat că nu avem o grămadă de scriitori, dar, în loc să-şi vadă fiecare de opera proprie, stau adunaţi să nu se piardă. Dacă comiţi o proză-două şi respecţi regulile unei asociaţii, uniuni sau ligi, poţi fi băgat în seamă, într-un dicţionar sau în altul, şi poţi emite păreri. Avem un foarte mare număr de critici pe metrul pătrat. Se scriu cronici, se dau sfaturi; toată lumea ştie câte ceva. Toţi fac reguli şi se supără dacă nu le respecţi. Redactorii se adresează unei categorii de disperaţi, care, în speranţa gloriei şi banilor, sunt în stare să se conformeze oricăror reguli, călcând în picioare orice alte reguli. Bătrâni care au ratat şansa, tineri care nu ştiu de unde să apuce frânghia succesului, adunaţi în paginile vreunei reviste, nu reuşesc nici împreună să producă masa critică menită să confere saltul calitativ dorit. Spre Premiul Nobel pentru literatură, de exemplu. Politica editorială nu este altceva decât oglinda oricărei guvernări româneşti. Prin faptul că li se taie şi ceea ce nu li s-a dat, scriitorii sunt nişte medici ai imaginaţiei. Când nu e plătit, oricine se poate imagina scriitor. Cănd nu e plătit, oricine se poate imagina medic. Literatura română e o boală mai mult sau mai puţin cronică, tratată cu paliative. De la şeful de scară, care hotărăşte cât de tare trebuie să-ţi latre câinele, până la ultimul parlamentar, care hotărăşte că ar fi bine să te îmbolnăveşti din 15 în 15 minute, la preţ de 5 lei, toţi redactorii fac reguli. Şi îi sfătuiesc părinteşte pe scriitori să facă „ciocul mic!”; adică „să accepte” regulile arbitrare impuse de o anumită parte a literaturii româneşti „şi să tacă”.

Dacă tot nu are nimic de câştigat, scriitorul român ar face bine să execute o „mică mare diferenţă”, să se „indigneze în particular”, pentru că „n-are nici un interes să se revolte public”. De ce?! Deoarece e „contraproductiv”, deoarece „îşi va înstrăina cu siguranţă nişte potenţiali cititori”, ne spune „fiul surfistului”, luat de val. „Dacă vreţi să vă fie bine, ascultaţi-mă pe mine!”, pare să fie regula de aur a politicii editoriale dâmboviţene. Experienţa vieţii lor i-a învăţat pe aceia care fac reguli că „orice afirmaţie cu caracter general riscă să-i nemulţumească tocmai pe cei ce reprezintă excepţiile de la generalitate”. Adânc, împăciuitorism adânc înfipt în sol, unde se ridică particularul la general şi generalul la particular, pentru a pleda pentru iubire între scriitor şi cititor, iubire care trebuie să se desfăşoare după reguli stricte, emise de ei, criticii momentului, conform programului de 8 ore, câştigat cu greu de înaintaşii comunişti de centru dreapta. Scriitorul e un tip orgolios, dar orgolios poate fi şi redactorul, şi criticul, şi cititorul, şi gunoierul, şi cerşetorul din colţ. Într-o zi, un cerşetor, după ce şi-a terminat „programul de lucru”, şi-a numărat banii, şi-a pus teancul de bancnote într-un buzunar, iar pălăria plină cu mărunţiş, a vărsat-o într-un coş de gunoi. Cu mărunţişul strâns de acesta într-o lună, se poate scoate o carte, dar, orgolios, cerşetorul, va prefera să-i arunce la gunoi. El nu citeşte; el „munceşte”.

Orgoliul poate fi menţinut la un procent rezonabil doar prin educaţie, fiind, astfel, benefic, generator de concurenţă loială. Când dă pe afară, orgoliul devine violent. Între a fi convins de propria valoare şi a-i convinge şi pe alţii de acest lucru e un întreg ev mediu întâmplător. Unii reuşesc să străbată acest deşert în timpul vieţii, alţii după moarte. Sau nu. Istoria literaturii îşi alege exponenţii după criterii considerate de-a dreptul absurde, indiferent ce fel de reguli urmăm, indiferent de ce reguli vrem să impunem altora. Unii vor să asculte sfaturile editorilor, alţii nu. Cui, ce-i pasă?

Trăim o epocă a falselor criterii, care generează false valori. Nu s-a constatat nici o legătură între respectarea sau nu a regulilor şi succes. Prins între editor şi scriitor, cititorul poate sau nu cumpăra o carte. Aici, intervin alte reguli, cele ale pieţei, care sunt greu de controlat. Nimeni nu cumpără o carte pentru a-l ajuta financiar pe scriitor sau editor. Fiecare cu regulile lui, fiecare cu adevărul lui. Într-o paranoia aproape generalizată, fiecare are impresia că nu există decât un singur adevăr: al lui. Toată lumea are dreptate şi, mai rău, caută să o impună tuturor. Prin sistemul deficitar de învăţământ post revoluţionar, am ratat o generaţie de editori, critici, redactori şi cititori. S-a format o pătură arbitrară de editori, critici şi cititori caracterizaţi prin încăpăţânare. Internetul dă o idee despre literatura, dar nu dă nici o idee despre faptul că aceasta doar se repetă, la un nivel superior cărţii pe suport de hârtie. Cei de azi nu au habar că au redescoperit apa caldă, dar în alt fel de vase comunicante.

Oricît ar fi de absurde, regulile sunt respectate doar dacă aduc un beneficiu. În contextul actual, chiar dacă ar fi genial elaborate, regulile sunt inutile. Scriitorul nu scrie pentru bani; dacă face asta, e un simplu administrator al scrisului său. Nu scrie nici pentru redactorul de carte, care poate fi tot timpul altul. Între autor şi critic, cel mai deştept cedează: scaunul.

Victor MARTIN

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com