|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Tranziţie şi postcomunism Dr. Sorin BORZA, Universitatea Oradea
Expunere la cenaclul al X-lea al AGERO, 23.06.2007, Stuttgart - GERMANIA ( Cu comentarii de la cititori, la subsidiar )
Menţionăm că manifestarea Agero, s-a desfăşurat în cadrul unui proiect comun cu DRRP - Departamentul pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni Au participat invitaţii dr. Lucia Olaru-Nenati şi Lector univ. dr. Sorin Borza
Integrarea României în UE (începând cu 1 Ianuarie 2007) marchează formal depăşirea unei etape, plină de controverse, în istoria contemporană a României. S-a vehiculat cu prea mare insistenţă sintagma „etapă de tranziţie” fără a se defini foarte clar referinţa ei. Ce este tranziţia postcomunistă şi care pot fi efectele sale într-o ţară care a condamnat printr-un Raport oficial comunismul, dar pe care statisticile europene continuă să o plaseze pe locuri fruntaşe într-un „top” oficial al corupţiei ori al numărului copiilor infectaţi cu HIV ?
Câte ceva despre trecutul comunist
În mod cert nu statisticile sunt instrumentul optim care ne-ar putea oferi o viziune corectă asupra situaţiei actuale dintr-o ţară care şi-a clamat permanent vocaţia sa profund europeană. Curentele de opinie pro – europene din România nu au fost însă acompaniate decât prin accident de o acţiune politică viguroasă şi coerentă capabilă să concretizeze o dorinţă reală de depăşire a unui trecut pe care românii (în general) nu-l respectă, dar îl cultivă pentru raţiuni conformiste. Procesul comunismului, finalizat oficial printr-un document prezentat în faţa camerelor reunite ale Parlamentului nu a fost în măsură să clarifice relaţia ambiguă pe care o parte a elitei politice din România continuă să o păstreze cu moştenirea vechiului Regim.[1] (Politologul Vladimir Tismăneanu nu a reuşit să fie cu nimic mai convingător incluzând în paginile Raportului numele propriului tată...[2]) Condamnarea comunismului nu e pentru moment decât o formulă retorică menită să ofere (interesat şi selectiv) vinovaţi de serviciu pentru o istorie disponibilă să-şi plătească vechi poliţe... Nu simt nevoia să vorbesc aici despre inerţia mentalităţilor pentru că, în plan structural şi mentalitar, comunismul nu a reprezentat pentru noi o opţiune spirituală. Regimul comunist din România nu a fost un produs natural al istoriei naţionale, ci un implant sovietic. Comunismul din România a fost lipsit de rădăcini social-istorice şi asta explică caracterul său puternic represiv. Violenţa unui sistem e direct proporţională cu intensitatea resentimentului public faţă de ideologia oficială. Comunismul a fost prin excelenţă un regim de teroare[3] pentru că valorile sale n-au fost niciodată interiorizate şi efectiv asumate de poporul român. Propaganda comunistă nu a fost susţinută prin cultură veritabilă sau curente de idei. Comunismul a subzistat prin conformism public şi laşităţi individuale. Propaganda oficială nu a reuşit decât în mică măsură să determine angajamente de conştiinţă. Carnetul de partid era, de cele mai multe ori, simptomul unei resemnări sau al oportunismului de conjunctură. Oameni care îşi doreau o carieră profesională şi o viaţă decentă priveau înscrierea în partid ca pe un „vaccin politic”. Nu convingerile ideologice îi determinau pe intelectuali şi artişti să accepte oferta partidului. Activistul de partid era, de cele mai multe ori, un oportunist primitiv, lipsit de orice graţie intelectuală. Excepţiile, de altfel rarisime[4], n-au putut (şi probabil nici n-au încercat) să reconfigureze intelectual nevoia de legitimitate a regimului. Propaganda oficială era de cele mai multe ori subiect de acidă ironie. Cea mai convingătoare dovadă în acest sens este producţia înfloritoare de bancuri politice.[5] (Un studiu sociologic recent inventaria mai mult de 10 000 de bancuri politice, mai mult de jumătate dintre ele, cu Ceauşescu). Legitimitatea şi credibilitatea scăzută a acţiunilor regimului a condus la discreditarea totală a ideologiei oficiale. Răspunsul comun la propaganda agresivă a regimului a fost zvonul şi bancurile. Ironic şi defensiv românul a profitat de capacitatea dublului discurs de a sfida cea mai strânsă cenzură. În realitate, aceste derapaje (ludice) spirituale constituiau forme tolerate de refulare a resentimentului public împotriva unui sistem opresiv şi care răspundea violent oricărei tentative de dizidenţă explicită. Ironia e forma inofensivă de dispreţ pe care omul obişnuit o putea gestiona fără a-şi pune în pericol existenţa şi familia. Bancurile reprezentau forma pasivă de rezistenţă faţă de un regim deteroare. Comunismul, în ciuda aspectului său intolerant şi poate în virtutea lipsei sale de apetit pentru subtilitate sale avea propriile sale „minuni”.[6]
Tranziţia şi moştenirea istorică
Cu această moştenire, prea puţin sănătoasă, societatea românească a parcurs după 1990 un prelungit proces de tranziţie. Cuvântul de ordine al ultimilor 15 ani a fost „reformă” şi această chestiune a întrunit o unanimitate suspectă. Şi cum toţi au fost de acord că aveam nevoie de reformă mai rămânea să se stabilească ce anume trebuie reformat. Acesta e momentul în care societatea românească a cunoscut primele convulsii. „Mineriadele” anilor 90 sunt efecte simptomatice ale bolilor de care suferea societatea în ansamblul ei. Atunci când minerii scandau în Piaţa Revoluţiei „moarte intelectualilor” sau „noi muncim, noi nu gândim” Europa occidentală a realizat în modul cel mai brutal cu putinţă că Europa de Est nu era vindecată de nostalgii comuniste şi resentimente. Răspunsul intelectualităţii la evenimentele din iunie 1990 a fost lipsit de forţă şi o anumită parte a elitei spirituale a încercat chiar să producă scuze pentru aceste mişcări. Din dorinţa de a păstra consensul şi liniştea cei mai mulţi au preferat să păstreze tăcerea. „Rezistenţa prin cultură” şi „opoziţia din interior la sistem” reprezintă azi clişee lipsite de miză, dar faptul că ele au fost considerate până nu demult, argumente, reflectă anvergura unei crize, manifestă la nivelul unei comunităţi de la care mulţi oameni obişnuiţi ar fi fost dispuşi să împrumute modele etice. Universităţile (ca instituţii responsabile de expertiza calificată) s-au dovedit incapabile să producă (în doze eficiente) antidotul colectiv care să vindece, nu doar „ostalgia”[7], ci şi deprinderile intelectuale păguboase reactivate public de insatisfacţia generaţiei stufoase de ingineri şi specialişti fără destin.[8] Universităţile s-au limitat să gestioneze doar producţia tot mai suspectă de consens. În schimbul acestor servicii puterea oferea finanţări generoase pentru tot soiul de producţii cu valoare academică incertă. Pe acest fond istoric era perfect explicabilă disponibilitatea masei votanţilor de a reacţiona pozitiv la un slogan electoral de tipul „noi nu ne vindem ţara”. Procentele importante obţinute de lideri cu discurs rudimentar naţionalist reflectau frustrarea şi teama unei societăţi ameninţate de sărăcie şi lipsă de educaţie. Cu această ocazie pentru lumea occidentală a devenit foarte clar faptul că maturizarea democraţiei în România avea nevoie de timp şi mai ales de o voinţă politică diferită. „Democraţia de vitrină” a rămas pentru întreaga perioadă de tranziţie doar un produs de export. Liderii postrevoluţionari din România au fost, cu rare excepţii, exponenţi ai ideologiilor de stânga. Aceste convingeri nu le-au permis declanşarea la scară instituţională a unei reforme veritabile capabilă să schimbe modul de gândire paternalist din societate. Există desigur o seamă de diferenţe între „socialismul cu faţă umană” lansat timid la începutul anilor 90 de preşedintele Iliescu şi programul actual al social democraţiei din România. Este remarcabilă trecerea de la sterilitatea de conţinut a „limbajului de lemn” la o formă publicitară de dialog dramatizat menită să empatizeze şi să provoace solidarităţi. Între „limbajul de lemn” al primului secretar şi simplismul populist al discursului contemporan nu sunt însă deosebiri în plan performativ. Ele fac, la limită, acelaşi serviciu. S-au schimbat în mod evident expresiile publice ale unui sentiment colectiv de dezgust faţă de acţiunea politică. Resentimentar şi deliberat vulgar limbajul cotidian nu este decât riposta primitivă la duplicitatea cinică a discursului politic oficial[9]. Această continuitate de fond între limba de lemn şi vulgaritatea discursului politic actual[10] produce efecte socio-culturale vizibile. Nimic radical şi spectaculos nu separă principiile (altfel stimabile ale) socialismului ştiinţific de proiectele tranziţiei reformatoare din educaţie ori sistemul de sănătate. Leit-motiv comun, educaţia pentru mase şi democratizarea actului de cultură, rămân spaţiul predilect al imposturii, în vreme ce sănătatea, în calitatea sa eternă de „prioritate naţională”, nu reuşeşte să facă uitate „cozile” umilitoare din perioada vechiului regim. Postcomunismul a cultivat un tip specific de raport de comunicare. Cu resurse de expresie limitate drastic prin exigenţa de pertinenţă de masă discursul public e preluat a priori ca o tentativă camuflată de reparatio. A vorbi pe înţeles înseamnă în România a explica vinovăţii. Scuza comună a retoricii de tranziţie (o retorică a culpei comune) e nevoia de priză la mase. La ultima confruntare electorală televizată, înaintea alegerilor prezidenţiale din 2004 preşedintele Traian Băsescu deplângea (strategic şi oarecum duplicitar) în faţa concurentului său politic situaţia unui electorat captiv, obligat să aleagă între doi foşti comunişti. Un astfel de discurs a avut, aşa cum s-a dovedit, un mare succes la public. Elaborat în orizontul unei „culturi a scuzei” discursul autorităţii are accente resentimentare implicite. Specificul discursului de tranziţie e dat de legitimitatea profesională şi politică fragilă a actorilor. Discursul public explică şi implică, angajează subiectiv fără să fundamenteze. El rămâne prioritar un accesoriu al producţiei de consens.
Cultura stângii şi duplicitatea limbajului
Cei care au scris texte proletcultiste în timpul unui regim care a torturat oameni fără nici o vină execută variaţiuni obsedante pe aceeaşi temă: textele sunt suite de explicaţii plauzibile ale „rătăcirii” autorilor. Acestea nu sunt totdeauna lipsite de graţie.[11] Ca să surprinzi nuanţele erorii, ori să faci diferenţa specifică între formele benigne ale trădării e nevoie de o anume ingeniozitate retorică. Paralogismul e specialitatea tranziţiei. O logică frivolă şi mereu disponibilă la autoironie a invadat spaţiul public al tranziţiei. Scuzele nu şi-au pierdut puterea seducţiei pentru că mulţi simţeau că, într-un fel sau altul, ele pot justifica ceva dintr-un trecut comun. Orice trădare are justificări, după cum „orice târfă are povestea ei tristă”. Dar trădarea, odată descoperită, a devenit totodată un avertisment public. O complezenţă suspicioasă se interpune tacit între interlocutori. Bănuitor şi plin de prejudecăţi publicul a devenit clientul preferat al aluziei. Adevărul strecurat printre rânduri a fost multă vreme specialitatea dizidenţei culturale din România. Această întâmplare a traumatizat actul de cultură şi a amputat orice apetenţă pentru dezbaterea de idei. Complexat şi prevenitor până la disoluţia ideii discursul proletcultist a format mentalitar o generaţie. Intriganţi subtili ori grobieni propulsaţi prin tupeu activiştii de partid au împărtăşit o pasiune absurdă pentru background. Zvonul a devenit orizontul preferat pentru producţia de semnificaţii. Efectul public al acestei întâmplări e vizibil până azi. Am moştenit (ca indivizi, dar şi la nivelul comunităţii) o propensiune detestabilă pentru tonul conspirativ şi adevărul şoptit pe la colţuri. Frica, adesea fără obiect, e consecinţa incapacităţii generalizate de a respinge paternalismul de tip sovietic. Centralismul excesiv a infiltrat la nivelul întregii societăţi o serie reflexe subconştiente. În România oamenii s-au obişnuit să acuze întâmplarea că ţara a făcut atât de puţin pentru ei şi n-au avut (decât prin excepţii) tăria să se întrebe ce au făcut (şi ce pot face) ei pentru ţară... E evident pentru oricine faptul că s-au făcut greşeli. Şi dacă orie român ar fi dispus să admită că lucrurile nu au mers foarte bine în anii tranziţiei foarte puţini ar fi în măsură să indice tranşant care ar fi principalii vinovaţi pentru asta. În acest sens principalul ideolog al stângii politice din România, membru marcant al PSD, profesorul clujean Vasile Dâncu, sintetiza într-un recent interviu (mai 2007) maladiile stângii româneşti: „Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra străinătatea şi întârzierile ne-au adus în situaţia de a pierde bruma de eficienţă şi de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu a spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se şcolarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurenţiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau.” Condamnarea comunismului a devenit un leit-motiv şi o expresie minimală a celebrării propriei onestităţi intelectuale pentru orice „voce publică” din interiorul comunităţii academice din Europa de Est. Să mărturiseşti public adeziunea la „valorile fundamentale ale democraţiei occidentale” a devenit prilejul festivist de manifestare a unei decenţe previzibile în absenţa căreia nici o acreditare culturală nu mai pare posibilă. E totuşi mai puţin clar modul în care o serie de intelectuali, militanţi activi în perioada fostului regim, au virat ideologic fără a intra în conflict cu repere morale pe care le-au asumat şi promovat public. (sau le-au acceptat în mod tacit) Între comunism şi socialismul „cu faţă umană” stă „complexul de castrare” al unei elite înjghebate pe ruina entuziasmului revoluţionar. Dascăli eminenţi şi bătăuşi volubili continuă să dea lecţii de morală unui popor care a descoperit că libertatea nu ţine de foame şi demnitatea spiritului nu-ţi asigură un cămin luminos şi bine încălzit. În România post-comunistă sunt foarte puţine voci publice care nu şi-au exprimat ferm atitudinea pro-occidentală. Integrarea recentă în structurile Uniunii Europene a permis întărirea sentimentului public că s-a procedat corect. Şi nimeni n-ar accepta în ruptul capului că poate fi nepotrivit să iubeşti un sistem care a gestionat capitalizarea masivă a unor societăţi pe care ultimul război mondial le secătuise practic de resurse. O asemenea atitudine, dincolo de faptul că e trendy, devine un exerciţiu stimabil de igienă socială. Pare mult mai puţin semnificativă întâmplarea că un asemenea tip de discurs resuscitează în Est un sindrom de eşec. Chiar dacă acest lucru este, pentru moment, mai puţin evident, această recidivă se dovedeşte (pe zi ce trece) un fapt psiho-cultural cu efecte pe termen lung.
Integrarea europeană şi sincronizarea cu democraţia occidentală
Chiar dacă Ortodoxia şi Occidentul au acceptat să stea alături în România nu putem spune că s-a constituit mai mult decât o alianţă conjuncturală. Consolidarea instituţiilor democratice şi recenta aderare a României la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007 ar trebui să ofere condiţiile necesare depăşirii acestui provizorat. În ciuda unor previzionări entuziast-optimiste, ipoteza sincronizării accelerate a democraţiei româneşti cu Europa occidentală rămâne deocamdată în criză de probe. E greu de spus ce motive ar putea lua în considerare „baronii locali” (frecvent invocaţi de presa din România) astfel încât să renunţe la privilegiile discreţionare cu care i-a obişnuit tranziţia. Şi dacă „democraţia de vitrină” încă e o formulă suficientă şi acoperitoare pentru politica externă a României nu e sigur că simpla aderare la structurile Uniunii Europene poate compensa deficitul esenţial resimţit de o societate care îşi reprimă greu nostalgia paternalismului. Odată cu pierderea utopiei colectiviste, postcomunismul provoacă blocajul unui tip asociat de raport moral. Dintr-o dată, mulţi oameni care declarau (mai mult sau mai puţin emfatic) disponibilitatea lor totală de a muri pentru libertate s-au trezit prea singuri pentru a face ceva memorabil cu ea. Dispuşi acum să vândă „libertatea inutilă” pe mai nimic, ei formează azi plutoanele de „păcăliţi” ai tranziţiei. Trauma contactului cu o libertate apăsătoare, asociată cu penuria proiectelor, a livrat societăţii postcomuniste din România „omul resentimentului”. Pe fondul exigenţelor tot mai dure de performanţă profesională s-a născut o formă specifică de etică a tranziţiei. Ca produs rezidual al eticii performanţei, „omul resentimentului” e, de regulă, un tip informat şi articulat de convingeri tenace. Jucător pătimaş şi perdant volubil, omul resentimentului şi-a clădit viaţa pe vorbe. Mass-media e biserica lui, iar el e apostolul fervent al dezvăluirii. Identificarea conspiraţiilor rămâne specialitatea sa. Iar anchetele de presă reprezintă raţiunea lui de a fi. Ele explică definitiv şi incontestabil eşecurile personale şi sunt, totodată, dovezi în temeiul cărora el (Victimacu v mare) trebuie deplânsă şi neîntârziat reabilitată. Ca tip uman, omul resentimentului e efectul istoric al schimbărilor pe care Europa de Est le-a cunoscut în ultimele decenii asociate cu un import nelegitim de valori de civilizaţie.
De ce e intelectualitatea din România defensivă ?
Lipsa unei reacţii intelectuale viguroase a românilor faţă de „socialismul cu faţă umană” ar putea fi efectul a două categorii de motivaţii:
1. Conjuncturi de ordin cultural-istoric au limitat accesul la repere etice consistente.[12] Pe fondul modernităţii ratate în România au intrat în circuitul public o serie de produse literar-culturale cu licenţe occidentale transparente.[13] Ele nu au marcat convingător spaţiul autohton şi nici nu au produs mutaţii semnificative în planul mentalităţilor colective. Anatomia quasi-medievală a societăţii interbelice (şi mai apoi postbelice) din România a împiedicat maturizarea unei elite virile, capabilă şi dispusă să-şi valorizeze etic destinul social şi politic 2. Cauze de ordin etnopsihologic au reprezentat piedici insurmontabile în calea unor luări de poziţie tranşante. Tribalismul consecvent al comunităţilor rurale a subminat procesul de constituire a unei puternice identităţi simbolice naţionale. Despre o identitate culturală şi civilizaţională a românilor s-a discutat mereu proiectiv. Prea grăbite să ajungă în Europa (şi, dacă se poate, să se ajungă) elitele au refuzat confruntarea creatoare cu un prezent subminat de primitivism şi ingratitudine. O cultură măcinată de ispita evadării din prezent nu poate oferi certitudini. Fără certitudini norma morală rămâne un simptom al preferinţei mondene pentru o formă sau alta de raport public. Orice cheie de interpretare a acţiunii rămâne, în condiţiile date, iremediabil legată de conjuncturi. Valorizând în orizontul „modei”, creaţia se livrează unor vasalităţi infructuoase. Partizan al unei „culturi a disimulării” intelectualul român s-a dovedit mereu preocupat de ceea ce „ar trebui să fie” şi prea discret în raport cu „ceea ce este”
Există voci oficiale din Uniunea Europeană care acuză, nu fără temeiuri, ritmul lent al transformărilor politico-democratice din România. Realităţile politice ale Estului sunt, după cum ştiţi, dificil de gestionat. Se poate vorbi foarte mult despre tranziţia postcomunistă şi cauzele ei. Mai importante decât orice teorie rămân însă faptele. Cum oamenii nu vor să audă explicaţii şi aşteaptă doar o viaţă mai bună îmi rămâne acum sarcina ingrată să cer elitelor europene o prietenoasă înţelegere pentru un popor care, de-a lungul istoriei sale, a stat neclintit în credinţă ca o poartă a Creştinătăţii, şi aici înţelegeţi bine ce spun) păzind şi jertfindu-se pentru o moştenire culturală comună. În apărarea celor care se întorc azi acasă (pentru toţi românii Europa e o casă comună) am să spun doar atât: tranziţia postcomunistă a fost o capcană. Şi, după cum bine ştiţi, în orice capcană e foarte uşor să intri, dar mult mai greu să ieşi...
Dr. Sorin BORZA Univ. ORADEA
[1] “Ca Şef al statului român, condamn explicit si categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe baza de dictat, in anii 1944 - 1947, şi până la prăbuşire , in decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate in raport, afirm cu deplină responsabilitate: regimul comunist din România a fost ilegitim si criminal” [2] Articolul semnat de Raul Balogh „Tismăneanu nu-şi iartă nici măcar tatăl” din Cotidianul din 16 dec 2006 Şeful Comisiei de la Cotroceni ne-a explicat si motivul pentru care in raportul de condamnare a comunismului apare si numele tatălui sau. „Tocmai ca să pun capăt oricăror speculaţii privind dorinţa mea de a acoperi nume din propria mea biografie de familie am coborât ştacheta atât de jos la nivelul nomenclaturii şi numirea membrilor ei, incit am ajuns la nivelul directorilor adjuncţi ai editurilor politice. Am numit cinci sau şase directori ai editurilor de-a lungul regimului, printre care apare si numele tatălui meu. Tatăl meu nu a fost membru al CC, nu a făcut parte din conducerea PCR, nu a lucrat pentru Securitate. Dar a lucrat in aparatul ideologic“, ne-a explicat Tismăneanu. [3] „Regimul comunist din Romania a fost de la inceput şi pâna la sfirşit ilegitim si criminal“ este fraza care, în opinia lui Vladimir Tismaneanu, defineşte cel mai bine concluzia raportului intocmit de Comisia Prezidenţiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste. [4] Mă gândesc aici la un Octavian Paler, recent dispărut
[5] Un român ajunge în Germania si
cere azil politic. Un ziarist îl ia în primire: [6] Cele 7 minuni ale comunismului 1.Toata lumea avea de lucru. 2. Deşi toată lumea avea de lucru, nimeni nu muncea. 3. Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea peste 100%. 4. Deşi planul se făcea peste 100%, nu puteai cumpăra nimic. 5. Deşi nu găseai nimic de cumpărat, toată lumea avea de toate. 6. Deşi toată lumea avea de toate, toţi furau. 7.Deşi toţi furau, niciodată nu lipsea nimic. [7] În Germania - Ostalgie termen care defineşte nostalgia pentru comunismul (idealizat, „cu faţă umană”) din Europa de Est [8] Cât de semnificativă poate fi întâmplarea că, până la revoluţie, România era ţara cu procentul cel mai mare de absolvenţi de Politehnică din lume, mai mult chiar decât Uniunea Sovietică... [9] Din păcate pare destul de puţin probabil ca vulgaritatea divertismentului actual să poată concura cu inspiraţia şi subtilitatea bancurilor cu Ceauşescu [10] Recent premierul a etichetat unul dintre parlamentarii de opoziţie drept „tâmpit”, iar vulgaritatea intervenţiilor din Parlament este deja la ordinea zilei... [11] Un poet precum Adrian Păunescu a avut întotdeauna fanii săi... [12] Nici măcar graţia intelectuală a profesorului Nae Ionescu nu a putut salva teatralismul şi deriva legionară. Şi între deriva legionară şi politicianismul reprezentanţilor partidelor „istorice” nu am avut alternative
[13] Între Proust şi Camil Petrescu
nu poate fi vorba de o alegere propriu zisă...
-------------------------------------- -- Formular: Părerea --------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?: Părerea 2. Tema / articolul / autorul::Diagnoze contemporane de Dr. Sorin BORZA 3. Numele si prenumele Dvs.:Alexandru Drăghici 4. Adresa Dvs. E-mail: webmaster@rom2.de 5. Numarul Dvs. de telefon (fix): 6. Numarul Dvs de telefon (mobil): 7. Textul mesajului Dvs.:Felicitari autorului, dr. Borza si implicit d-lui Hetco pentru găzduirea acestui material pe acest site cât şi pentru organizarea manifestării la care dr. Borza a ţinut acest discurs. Este, fără exagerare, un moment de euforie intelectuală lectura acestui material. Atatea lucruri profunde, ascuţit formulate, n-am mai citit de mult, poate de-acum caţiva ani, când am citit o carte de articole politice a lui Patapievici. Cred că multe dintre afirmaţiile domnului Borza se pot aplica şi diasporei româneşti din Germania. Venind din România, am preluat conştient sau nu anumite comportamente, obiceiuri, atitudini. Cred că aici presa comunitară, trebuie să devină mai clară şi mai curajoasă. Felicitări încă odată d-lui Borza şi d-lui Hetco!
-------------------------------------------
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
