Trei Magi

(după cuvintele XLVIII, 21, LXXXI, 6-7  şi VIII, 5-6) 

Dr. Claudiu Popescu

I.

Leonid a fost cel mai puternic bărbat pe care l-am cunoscut. A luptat alături de tatăl meu pentru īntregirea neamului īn primul război. Īmi povestea că dacă Leonid apuca să intre īn vreun tranşeu inamic sau īn vreo īntăritură de mitraliori, nu mai scăpa nimeni. Făcea minuni cu armele. Nu omorau şobolanii, puricii, broaştele, foamea, schijele sau gloanţele la fel de repede ca el. Fusese īmpuşcat de trei ori şi īnjunghiat, dar ceruse de fiecare dată să fie trimis īnapoi pe prima linie. Am şi o fotografie de pe front īmpreună cu tatăl meu: Leonid e cu un cap mai īnalt, īşi ţine puşca Steyr ca pe o bītă şi arată cu mīna cealaltă către cīmpul din spatele lor.

După război, s-a īntors la pasiunea lui, īmblīnzitul animalelor. Lucra numai pentru case regale şi pentru cei mai bogaţi boieri şi industriaşi ai Europei libere. Făcuse nenumărate excursii de vīnătoare īn Africa şi īn Australia. Nu se dădea īnapoi din faţa niciunei bestii, pe toate le cuminţea cu forţa lui de Samson. Se spunea că s-a luptat cu un leu, care a apucat doar să-l zgīrie pe spinare. Despre crocodili spunea că sīnt cele mai proaste fiare, adesea ţinea cīte unul de coadă īnvīrtindu-se odată cu el şi lovind-l cu bocancul peste bot. Ura şerpii mici şi veninoşi, călcīndu-le capul pe unde-i găsea. Animalul lui din curtea casei era un urs brun, pe care-l educase de mic, nu fără accidente.

Pe cīt era de neīnfricat, pe atīt i se dusese vestea de mare petrecăreţ. Cīnd īl supăra cineva, nu ezita prea mult şi-i arunca o lovitură ca muşcătura de viperă. Se năpustea peste cei care-l supărau ca un taur īnfuriat şi lua ce i se cuvenea ca un lup lacom. Nu prea ştia să danseze, dar iubea muzica de pahar şi sărea pe ritmul ei ca un măgar īncăpăţīnat. Cu femeile era la fel de voinic, necheza după ele ca un armăsar la curse. La mīncare era mai lacom decīt porcul scăpat īntre dovleci. Dacă era supărat de ceva, era la fel de ranchiunos ca un cīine care-şi păzeşte osul. Mulţi īl strigau numai cu porecla de Junglă, care-l enerva la culme. Dar cu adevărat tulburat a fost cīnd a vrut să meargă la o nuntă, iar preotul de acolo nu i-a dat voie să intre īn biserică, zicīndu-i: „Īmblīnzeşti sălbăticia animalelor, dar te sălbăticeşti din blīndeţea ta; faci ca fiarele să semene cu oamenii, iar pe tine te pui īn locul lor. Om cu raţiune, īn cinste fiind de la Dumnezeu, n-ai priceput; te-ai alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi te-ai asemănat lor! Cīnd ţi-oi īmblīnzi mīnia, atunci să cauţi să intri īn casa Domnului!”.

II.

David a fost cel mai apreciat filosof din ultimii treizeci de ani. Am lucrat şi eu īmpreună cu el, pe vremea cīnd edita revista Eunoia. Am şi o fotografie din redacţie: David stătea la birou, cu maşina de scris īn faţă, ţinea o coală albă īn mīnă şi cu cealaltă arăta spre tīmplă. Deşi publicase multe dizertaţii şi compendii de specialitate, era cunoscut şi de publicul larg datorită apariţiilor sale de la televiziune şi mai ales datorită curajului său de a reproşa politicienilor lipsa lor de principialitate. Catedra de la facultate, unde prinsese de tīnăr postul de conferenţiar, i se potrivea ca o mīnuşă. Se strīngeau să-l asculte şi studenţii altor facultăţi. Nimeni nu-i rezista argumentaţiei ineluctabile. Raţionamentele sale erau adevărate opere de artă, magii de cuvinte. Ca vorbitor, era egalat poate doar de cei zece oratori ai Aticii la un loc.

Cartea care a cīştigat respectul mediului academic a fost un tratat de morală, atīt pentru conţinutul său, cīt şi prin formă, fiind scrisă ca o piesă de teatru, īn care diferiţi oameni discutau chestiunile legate de subtilităţile spiritului şi de contemplaţie. Lucrase la ea şapte ani. Ştia foarte bine de exemplu că virtuţile stoicilor erau alegerea binelui, curajul, dreptatea şi auto-controlul, a căror existenţă intricată depindea de reciprocitate; că pentru Platon, virtutea era un scop īn sine, iar pentru Nietzsche virtutea nu era nimic īn sine, fiind o negaţie a realităţii. Se străduia să fie cīt mai obiectiv īn studiile sale, să nu se lase influenţat de opiniile predecesorilor. Pentru el, ideea de om era esenţială īn orice īntreprindere a intelectului, īnsă toate aceste excursii şi incursiuni ale minţii nu-l feriseră de tristeţe.

Īncadrarea universitară, revista, editura pe care o crease, terenurile īnchiriate din capitală, dreptul de autor īi aduceau un venit decent. Mesele de la restaurant īi dădeau ocazia să vorbească, la cererea prietenilor, despre virtuţi, cum ar fi cumpătarea şi mila. A fost odată surprins de o cameră cīt polemiza cu un adversar despre solidaritatea socială, la un semafor, ordonīndu-i şoferului său să parcheze maşina pe trotuar. Īn cele din urmă David a obţinut şi o emisiune la postul de cultură, mai ales după ce s-a aflat că are cancer la cap. Īntr-una din ele, a invitat şi un preot care i se propusese, fiind şi doctor īn filosofie. După cum mi-a spus neoficial regizorul de pe atunci, ceea ce a reuşit să-i stīrnească cele mai adīnci īntrebări şi să-i tulbure mintea au fost cuvintele interlocutorului: „Vă respect pentru munca dumneavoastră, dar mă tem că e zadarnică, aşa cum sīnt singur că vă spune şi conştiinţa. Aţi pierdut din vedere ce e mai important, dintr-o eroare de clasificare, căci nicio virtute nu vă va desăvīrşi singură atīt timp cīt lipseşte un principiu transcendent, nemuritor. Iată ce spune Dumnezeu despre om prin gura omonimului dumneavoastră: Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaīnalt». Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi»”.

III.

Ioan a fost cel mai bun sclav al meu. L-am cumpărat ca prizonier de război, din port, de la un vīnzător vechi, prieten bun al chestorului. Īn cetatea lui, Ioan fusese cizmar, dar de multe ori minţeau plăcuţele pe care le atīrnau de gītul sclavilor de vīnzare. Nimeni nu-l cumpăra pentru că era firav şi uscat, iar palmele erau curate, fără īmpunsături. Mi-l amintesc că atunci cīnd roata s-a nimerit īn dreptul meu, el se ruga plīngīnd zeului părinţilor săi, cu mīinile īmpreunate, ţinīndu-şi lanţul, cu faţa plecată la pămīnt. Eu socotind că e vreun īnvăţat, avīnd nevoie pentru gramatica şi oratoria copiilor mei, l-am īntrebat pe elineşte dacă plīnge de frică şi mi-a răspuns că īi pare rău de păcatele lui, pe care le-a făcut īn tinereţe. Pe sănătatea cezarului, dacă mai auzisem aşa ceva, deşi mai vorbisem cu doi creştini īnaintea lui.

Acasă, l-am īncercat īntīi să văd dacă ştie meşteşugul cizmăriei şi i-am poruncit să-mi facă nişte sandale noi. El mi-a zis că va īmplini cu bucurie porunca şi că voi avea cele mai bune sandale dacă īl voi lăsa mai īntīi singur să se roage. I-am dat o rogojină şi l-am aşezat īntr-un grajd vechi de cai, pe care nu-l mai deschisesem demult. Dacă Jupiter ar fi coborīt prin praful pieţii lui Traian, pe gloria Romei dacă nu ar fi cerut īncălţăminte ca sandalele pe care mi le-a făcut mie Ioan. L-am luat odată la cules, că nu mai aveam la vremea aceea pe cine să-mi care lucrurile şi s-a īntīmplat că s-a stricat un fier la culegătorul roadelor. Nimeni nu putea să-l pună la loc, pentru că-l luasem de la un meşter briton. Văzīnd Ioan că mă mīhneam mult din cauza pagubei, că aveam numai şapte zile să termin ţarina, a īngenuncheat līngă roată şi şi-a ridicat mīinile la cer, apoi luīnd fierul, a cerut să se facă un foc, a călit puţin un capăt şi l-a bătut tare cu ciocanul la locul lui, de parcă ar fi lucrat săbii toată viaţa. Atunci m-am uimit şi l-am luat deoparte să-l īntreb. El mi-a mărturisit că nu era nici cizmar, nici armurier, ci fusese grămătic, precum socotisem.

Mereu mă miram de viaţa lui. Copii mei, fiind pui de dregător, mai băteau sclavii. Şi pe Ioan l-au bătut de multe ori, īi luau mīncarea fără ştirea mea, īi făceau tot felul de īnjosiri. El nu numai că nu se mīnia, ci se bucura, zicīnd că nu este vrednic de nicio cinste, ci ca animalele să se socotească. Auzind feciorul meu mai mare judecata aceasta, i-a dat pace şi-l urmărea să vadă ce face. Mi-a povestit că, dacă Ioan nu mīnca īn vreo seară, nişte păsări veneau cu poame īn cioc şi i le dădeau prin acoperişul grajdului, iar cīnd īi sīngera vreo rană, un bărbat strălucitor, mai frumos decīt nimfele, i le īngrijea. Sub jurămīnt punīndu-l, fiul meu nu s-a lepădat de ce spuse. Atunci m-am speriat. Mă gīndeam cine este omul acesta mai bun şi mai blīnd decīt toate nereidele, mag al smereniei, căruia īi slujeau animalele şi toată făptura ca unui stăpīn. De parcă īmi auzise gīndul, īmi răspunse spre marea mea tulburare: „Eu sīnt robul tău aici, pentru păcatele mele, dar sīnt liberat al Domnului meu prin har. Stăpīnul meu Hristos īmi ajută din marea Lui milă. El ne-a cheamă pe toţi īn Īmpărăţia Sa, unde nu este nici īntristare, nici suspin. Acesta este destinul omului, să se asemene cu Dumnezeu. Că zice psalmistul: micşoratu-l-ai pe om cu puţin faţă de īngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai īncununat pe el. Pusu-l-ai pe dānsul peste lucrul māinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui”.

© Dr. Claudiu Popescu

04.01.unsprezece

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com