Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

TREI LECTURI PE  ACEIAŞI  TEMA (1)

 PRIMA  LECTURĂ: AUREL  SOCOL

Corneliu FLOREA, Canada

Grafica de Roca (Agero)

În 1991 la Cluj, Editura Revistei Tribuna în Colecţia Mărturii a tipărit „FURTUNA DEASUPRA  ARDEALULUI’’ de Aurel  Socol, din care am primit si eu un exemplar. Mărturiile avocatului Aurel Socol au fost pentru mine la fel ca deschiderea unei porţi masive, ferecate şi păzite până atunci, în spatele careia au stat închise adevăruri despre oameni şi faptele lor din august 1940 până în octombrie 1944, deci în anii ocupaţiei Ardealului de Nord de către Ungaria.

Relatările tânărului avocat de atunci, despre concitadinii săi clujeni – români, unguri, evrei –sunt consistente şi detaliate, bazate pe autenticitate şi creeaza o imagine clară a situaţiei de dictat, de război mondial. Armata ungară a instalat dictatura şi administraţia militară, iar ungurii ardeleni s-au transformat în stăpini superiori, aroganţi şi necruţători cu romănii, care au suferit umilinţa, prigoana şi deznaţionalizarea. Evreii care i-au primit cu mult entuziasm pe unguri, au început să simtă distanţa şi dispreţul unguresc faţă de ei, să înţeleagă că asimilarea ungurească nu înseamnă şi egalitate cu ei. Ba mai mult şi mai rău, din martie 1944 viaţa lor a devenit un calvar, ghetou sub cerul liber, deportare.

În această vâltoare de razboi, dominaţia horthistă din septembrie 1940, la care din martie 1944 s-a adăugat şi cea nazistă, a avut în Ardealul de Nord un efect opresiv, destructiv şi criminal. Psihologia mulţimii dominate a devenit cazonă, de subordonare totală, marea majoritate a cetăţenilor, automat devenişi cetăţeni unguri, a avut spirit gregar. În acelaşi timp, au fost şi cetăţeni care, deşi făceau parte din mulţimea dominată, luaţi separaţi, ca persoane, au rămas oameni la fel  ca şi înainte. Aurel Socol, în marturiile lui, are în egală măsură exemple nealterare de morală şi comportament social printre români, unguri şi evrei. El a rămas fidel moralei creştine sau omeniei cum spun românii.

Sigur, era normal, ca majoritatea timpului şi energiei, Aurel Socol, să şi-o foloseasca pentru românii ardeleni atât de greu încercaţi. De exemplu: pentru 1.200.000 de români ardeleni căzuti sub stapânirea ungurească nu existau decât trei ziare romaneşti, două licee, un gimnaziu şi o şcoală normală. Atât! Intelectualitatea care nu s-a refugiat, ci a rămas în apărarea drepturilor româneşti, a fost concediată, încorporată, arestată sau expulzată. Imediat după ocupaţia ungurească a început campania dezpropietăririi romănilor ardeleni iar avocatul Aurel Socol şi-a pus toată priceperea profesională în apărarea lor, a famililor ţărăneşti şi a micilor lor  proprietăţi, vitale pentru existenţa lor.

Aurel Socol a participat activ şi la viaţa culturală şi politică a românilor ardeleni, prin publicarea de articole în „Tribuna Ardealului”, fiind unul dintre intelectualii clujeni ce s-a implicat total şi curajos în apărarea naţiunii sale. Pentru toate acestea, în aprilie 1942, a primit ordin unguresc de prezentare la regiment. Odată intrat pe poarta regimentului a fost arestat împreună cu alţi intelectuali români şi evrei. Au trebuit să depună juramânt militar faţă de Ungaria, după care li s-a spus că, în urma juramântului depus, pot fi impuşcaţi dacă încearcă să dezerteze. Toţi au fost escortaţi pe jos, prin Cluj spre gară şi îmbarcaţi. A reuşit, printr-o cunoştinţă, să trimită un mesaj la Emil Haţeganu, ce era reprezentantul românimii ardelene de sub ocupaţie. Trei zile au călătorit de la Cluj la Miskolc, unde au fost transferaţi în închisoarea militară. A fost eliberat drept urmare a măsurilor de retorsiune. Guvernul Antonescu, fiind încunoştinţat de arestarea intelectualilor ardeleni români, a arestat imediat pe secretarul general al comunităţii ungureşti din România, apoi, eliberările s-au negociat  diplomatic.

În martie 1944,  armata germană a ocupat Ungaria, deci a ajuns şi la Cluj, cu toate forţele şi serviciile, în frunte cu Gestapo-ul. Evreii din Ardealul de Nord au suferit cumplit: identificaţi şi marcaţi cu stea galbenă, li s-a inventariat averile, au fost daţi afară din învăţământ, din servicii, din case, şi rapid îngrădiţi şi înghesuiţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. O mare tragedie care abia începea. În această situaţie cumplită, tot mai mulţi evrei clujeni au apelat la filiera, cunoscută de Aurel Socol, de trecere clandestină a frontierei dintre Cluj şi Feleac, în România.

„In una din aceste zile de groază şi disperare, au venit la biroul meu avocatul Fisher Iosif (ulterior ministru al economiei naţionale în Israel sub guvernarea Ben Gurion) şi redactorul şef al ziarului evreiesc Marton Ernest şi mi-au spus că ei ştiu despre acţiunile mele de salvare a evreilor şi mă roagă cu toată staruinţa să salvez cât mai mulţi evrei… Mi-au mulţumit, m-au conjurat să continui cât pot şi mi-au vorbit de respect şi recunostiinţă… I-am rugat să nu-mi vorbească de recunoştinţă…  (recunoştinţa nu se vorbeşte, se înfăptuieşte – nota c.f )… şi le-am spus: vă rog însă să nu uitaţi un lucru; azi  Feleacul este o frontieră între viaţă şi moarte. Moarte aici în Ungaria, viaţă dincolo în România” - paginile 64-65 din „Furtună deasupra Ardealului” ediţia 1991, Editura  Revistei Tribuna.

Şi acum,o paranteză mare:

În anul 2005, Editura Compania a editat volumul „Frontiera dintre viaţă şi moarte’’ a publicistului şi scriitorului clujean Zoltan Tibori Szabo, cu subtitlul „Refugiul şi salvarea evreilor la graniţa româno-maghiară, 1940-1944”. Volumul are peste 300 de pagini, este bine construit, dens în date şi fapte ale acelor vremuri de război alienat, în care este prezentată interelaţia dintre clujeni, laolaltă ungurii, românii şi cei peste 19.000 de evrei. Stăruitor, recomand lectura volumului tuturor cititorilor, dar în special publiciştilor, istoricilor şi scriitorilor români ca valoare documentară şi în acelaşi timp ca model de cum trebuie să fie documentată o scriere social istorică despre starea ardelenimii între 1940-1950 la care publiciştii, istoricii şi scriitorii romani sunt mult rămaşi în urmă.

Zoltan Tibori Szabo face o analiză sistematizată a deceniului belicos şi silnic, bazată pe amintiri, documente, multe interviuri, din deceniul horthist-nazist-comunist, care a distrus începutul unei concordii citadine, cât de cât mai civilizate decât ceea ce au adus horthismul, nazismul şi comunismul în deceniul cinci al secolului trecut. Este bine redată starea de spirit, starea psihică a comunităţii evreieşti şi factorii care au influenţat-o, din momentul intrării triumfale a armatei ungureşti în Ardeal în toamna anului 1940, triumf garantat prin Dictatul de la Viena, până la deportarea acestora, cu aprobarea autorităţilor ungureşti, din primăvara anului 1944. De la extazul toamnei 1940 la dezastrul primăverii 1944.

În toată acestă  situaţie complexă de forţe dominante, de ideologii şi propagandă horthisto-nazistă, Zoltan Tibori Szabo găseşte spaţiu şi cuvinte elogioase să scrie despre avocatul Aurel Socol, care a încercat să salveze cât mai mulţi evrei de la deportare, cu acte, îmbrăcăminte ţărănească românească, călăuze peste frontieră. De altfel paragraful citat din mărturia lui Aurel Socol este reprodus pe coperta din spate a lucrării, titlul însuşi fiind împrumutat din el. Acest detaliu onorează atât pe avocatul român cât şi pe scriitorul ungur, care a scris o valoroasă carte informaţională. E drept, eu, la fel ca mulţi alţii ardeleni sau trăitori în Ardeal, mai sensibili, mai cunoscători ai realităţii social istorice, am găsit şi rautăţi strecurate la adresa românilor în contrast cu acoperirea, prin omisiune, a dictaturii horthiste faţă de evrei, faţă de români. Cât priveşte totala demonetizare a lui Raoul Şorban, cred, am motive să cred că se datoreşte şi celor scrise de Raoul Şorban în „Invazie de stafii” - volum de 600 de pagini, despre opresiunea românilor ardeleni de către ungurimea iredentistă şi horthistă.

Închid paranteza, deocamdată...

În primăvara anului 1944, Aurel Socol, fără să facă parte dintr-o mare reţea şi fără interese materiale (consideră că este imoral să faci bani din disperarea şi soarta nefastă a evreilor în acea primavară), cu ajutorul unei călăuze, Crişan din Mănăştur, trecea ,din când în când peste frontieră câte un grup de evrei. Ultimul grup pe care l-a organizat pentru refugiu, format din patru copii minori şi două mame, a fost prins pe frontieră împreună cu Crişan. Aurel Socol  a fost încunoştinţat de eşec imediat. Cu toate că avea timp şi posibilitatea să se ascundă, să se refugieze, nu a făcut-o şi a fost arestat fiindcă el a spus copiilor minori, că dacă sunt prinşi „să nu se lase maltrataţi, bătuţi şi să spună cine i-a ajutat să  treacă frontiera”! Un mare gest creştin, dar faptul că s-a lăsat prins l-a costat foarte scump.

Colonelul comandant a serviciului de contraspionaj şi siguranţă naţională ungurească i-a spus: „Sunt de trei ani în Cluj şi am numai doi ochi, dar unul este fixat tot timpul pe dumneata. Acum eşti în mâna noastră şi vei înfunda mulţi ani de puşcărie, iar dacă nu faci mărturisiri complete te vom tortura pâna vei înnebuni” (pag. 68, Furtuna deasupra Ardealului de Aurel Socol)

Aurel Socol a fost trimis în lanţuri la Budapesta, împreună cu un grup de evrei polonezi prinşi tot pe Feleac, predaţi poliţiei secrete ungureşti care-şi zicea „Noi suntem Gestapoul maghiar” şi erau de o bestialitate feroce; foloseau bastoane pătrate şi loveau cu muchia. De acolo a fost dus într-un lagăr oribil lângă Gara de Est a Budapestei. În vremea aceasta, Crişan din Mănăştur, călăuza atâtor evrei peste frontieră, murea la Cluj, datorită rănilor primite prin tortură, în inchisoarea poliţiei ungureşti.

După un timp de mizerie şi groază, Aurel Socol a fost readus la Cluj pentru anchete peste anchete şi apoi din nou expediat în acelaşi lagăr nenorocit din Budapesta. La un moment dat, lagărul s-a aglomerat şi conducerea a avut nevoie de câţiva „scribi” pe care i-a ales dintre „arieni puri cu diplome universitare”. Fiind unul dintre cei aleşi i s-a uşurat mult viaţa în detenţie.

În 10 august 1944, a fost dus înapoi la Cluj şi eliberat. A fost o bucurie de scurtă durată, fiindcă după 23 August 1944, a fost arestat de către Gestapo şi întâmpinat de maiorul anchetator cu: „Eşti în mâinile noastre şi de data asta nu mai scapi: e o chestiune de ore sau cel mult de zile să fii împuşcat” (pag. 79,  din „Furtuna deasupra Ardealului”). Ancheta a durat ore şi zile, în care Aurel Socol s-a apărat pe viaţă şi pe moarte până în data de 12 Septembrie 1944, când împreună cu Emil Haţeganu şi alţi deţinuţi, au fost trimişi la Budapesta cu trenul. Pe peronul gării clujene, a observat aglomeraţia şi agitaţia cu care ungurii începuseră să evacueze Ardealul cotropit în urmă cu 4 ani.

Interesant cum descrie închisoarea budapestană „de şase etaje, din beton şi oţel’’ unde a întâlnit ăi trăit tot felul de situaţii până la începutul lunii octombrie 1944 când a fost mutat, împreună cu Emil Haţeganu, la Gyor – oraş în vestul Ungariei – unde li s-a spus că sunt ostateci, iar incercarea de evadare se pedepseşte grav, şi au fost  trimişi cu domiciliu obligatoriu pe care nu aveau voie să-l parasească, într-o clădire-cetate din secolul XII-lea a episcopiei catolice din Gyor. Aici s-au bucurat de un tratament civilizat din partea episcopului catolic de Gyor, baronul Apor Vilmos şi au primit vizita contelui ardelean, senatorul Teleki Ernest, care a fost binefăcătorul lor, scoţându-i din mâna Gestapo-ului şi aranjându-le domiciliul obligatoriu în  episcopia catolică şi garanţia că nu vor fi deportaţi.

Dar în noiembrie 1944, odată cu lovitura de stat a lui Szalasi şi venirea la putere a partidului fascist unguresc („Nyilasi’’) cei doi români ostateci, Emil Haţeganu şi Aurel Socol, pe de o parte beneficiau de aceiaşi ambilitatea a episcopului, iar pe de altă parte erau ameninţaţi de către fasciştii unguri cu: „Valahi puturoşi, trădători şi bolşevici, să ştiţi că în câteva zile veţi fi spânzuraţi” (pag. 94, op.cit.). Aurel Socol are cuvinte de recunoştinţă faţă de bunăvoinţa episcopului catolic Apor Vilmos, contelui senator Teleki Ernest şi-a unui ofiţer din Secuime, Eugen Debor, care în iarna anului 1944, le-a adus haine groase şi bani. Gesturile mari, omenia nu au  naţionalitate sau religie!

În februarie 1945, frontul care se apropia de Gyor a fost oprit, iar fascişti unguri jubilau: „Acum ne avântăm noi în contraatac şi în două luni vom fi la Kolozsvár iar în trei luni pe crestele Carpaţilor”, la care, Aurel Socol vine cu replica: „Quem Jupiter vult perdere, prius dementat!” („Pe cine Jupiter vrea să-l piardă îl înnebuneşte întâi” - Euripide).  Dar în loc de contraatacul „nyilasi-lor” au sosit tancurile ruseşti ce au adus neomenia şi violenţa cu ele. În cetatea episcopiei, erau refugiate câteva sute de persoane, majoritatea femei, copii şi bătrâni. Armata Roşie, eliberatoare, a aflat acest lucru şi într-o zi au venit cu un camion să ducă femeile tinere să cureţe cartofi. Episcopul, baronul Apor Vilmos, s-a opus civilizat, cu argumente, la care un ofiţer rus, beat, a scos pistolul şi l-a împuşcat apoi s-a urcat în camion şi-au dispărut în noapte. A fost primul şoc al întâlnirii cu „armata roşie”. Episcopul grav rănit trebuia dus urgent la spital, dar voluntari nu se arătau fiindca era încă stare de război în oraş. Aurel Socol a fost primul voluntar, după care au urmat şi ceilalţi ce l-au dus pe targă pe episcop până la spital. Gestul brancarderilor voluntari a fost nobil si curajos, dar glontul ofiţerului rus mortal.

După ce „nyilasi” s-au topit şi frontul a trecut de Gyor, cei doi români şocati de împuşcarea episcopului, au fost ai nimanui - liberi, dar fără posibilităţi de întoarcere la Cluj - pâna ce nu au luat legătura cu armata română. Apoi totul s-a aranjat şi au ajuns cu bine în Clujul eliberat de horthişti. dar ocupat de „armata roşie”, noua stăpânitoare. Totul în paragină, nesiguranţă şi alte ameninţări…

Aici, memoriile scrise de Aurel Socol se opresc, dar viaţa celor doi mari români, continuă să le fie inumană, tragică. Marele patriot ardelean, Emil Haţeganu este anchetat de NKVD, siguranţă şi securitate, ajungând la închisoarea din Sighetul Marmaţiei pentru cinci ani, iar Aurel Socol trece prin aceleaşi filiere şi este condamnat la cincisprezece ani de detenţie, canal şi domiciliu forţat în Bărăgan. După eliberare, în 1964, nu a mai avut timpul fizic să-şi mai scrie memoriile, sau poate sunt pe undeva, oricum trebuie remarcat, cu tristeţe, că scriitorii şi istoricii ardeleni ar fi trebuit,  până acum, să-i scrie destinul de luptător cu dominanţi prea-puternici, necinstiţi şi brutali. Odată şi odată trebuie să luăm exemplul evreilor care, nicicând nu-şi neglijează personalităţiile lor, dar, au uitat complet de respectul şi recunoştinţa  promisă lui Aurel Socol, deşi împânzeau partidul comunist şi securitatea…

Corneliu FLOREA

Winnipeg, Canada

Iarna, 2008-2009

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com