Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

UN DOR NUMIT AL BUCOVINEI DE NORD (2)

Vlad POHILĂ, Chişinău

Comentarii de la cititori

Anatomia unui oraş: splendori şi anomalii la Cernăuţi   

Īn pofida aşteptărilor, Cernăuţii, unul dintre cele mai frumoase oraşe din centrul Europei,  nu-şi mai īntīmpină de mult oaspeţii cu aerul european, austriac, care l-a definit vreo 150 de ani, inclusiv īn epoca de trăiri romantice, pe care le adoptase şi Mihai Eminescu, pe cīnd păşea zi de zi pe caldarīmul acestei urbe. Harababura de tip sovietic se face simţită la fiece pas, mai ales la intrarea īn Cernăuţi: lipsesc indicatoarele, gropile se cască la orice intersecţie de stradă, fiece rafală sau boare de vīnt ridică, de pe asfalt, praf īnecăcios, gunoaie, altă murdărie. Maşinile, unele luxoase, dar īn majoritate, totuşi, de fabricaţie rusească, nu au īnvăţat īncă, nici cīt la Chişinău, a da prioritate pietonilor... Dar şi trecătorii, cei mai mulţi, par a fi ori nedormiţi, ori īn căutarea unui loc sau a unui prilej de a se drege după beţia de-aseară.

Nimeni nu ştie cum se ajunge pīnă la strada cutare... deşi – spre deosebire de Chişinău, de exemplu – denumirile de străzi nu au fost schimbate, la Cernăuţi. (Poate doar cu excepţia străzii Lenin, care a devenit, ca şi īn alte oraşe din Ucraina – Şevcenko; tot aşa cum monumentele lui Lenin au fost īnlocuite, peste tot, acolo, prin sculpturi cu chipul mustăcios al acestui poet). Se spune că nu e tragedie că locuitorii unui oraş nu-şi cunosc bine localitatea īn care trăiesc, ba poate e mai curīnd o regulă valabilă pentru cam toate oraşele mai mari. La Cernăuţi īnsă, această situaţie īşi are o explicaţie suplimentară: autorităţile stimulează stabilirea īn municipiu a tinerilor din satele şi orăşelele regiunilor cu populaţie preponderent ucraineană, pentru a consolida elementul etnic „oficial”, rutean. Astfel că acele fete durdulii şi rumeioare, sau acei tineri nici blonzi, nici bruneţi, ce īnjură savuros īntr-un oribil jargon ruso-ucrainean, nu-şi cunosc prea bine nici localităţile lor de baştină, de unde au plecat, nu că geografia unui oraş īn care se simt infinit mai comod, dar care oricum le este şi le va fi străin.

Cei care vorbesc ucraineşte, la Cernăuţi sau īn regiune (ca şi īn alte părţi ale Ucrainei, poate cu excepţia regiunilor din partea de Vest a acestui stat), fac dovada unui penibil amestec de vocabular ruteano-rusesc. Este, desigur, efectul direct al acelui „bilingvism armonios”, promovat cu obstinaţie de Kremlin, de apologeţii regimului sovietic, şi pe care l-am cunoscut şi īl mai resimţim şi noi. Drama lingvistică derivată din acest bilingvism impus, prin supremaţia absolută a limbii cotropitorilor, are īn Ucraina īnsă şi nişte faţete specifice, dat fiind că ucraineana şi rusa sunt limbi foarte īnrudite, acest aspect avīnd un impact cu totul fatal, dacă nu chiar letal īn cazul limbii bieloruse. Pe noi, ne-a ferit Domnul măcar de aceast㠄frăţie” şi totuşi, totuşi, totuşi...

Printre altele, după umila mea părere, conaţionalii noştri din actuala regiune Cernăuţi (ca şi romānii din zisa regiune Transcarpatică, nu īnsă şi moldovenii din sudul Basarabiei, azi regiunea Odesa), vorbesc o limbă romānească destul de curată, mai ferită de rusisme, decīt la noi. Ce e cu totul curios, că acţiunea limbii ucrainene a fost una minoră, nesemnificativă, asupra vorbirii nord-bucovinenilor; dimpotrivă, ucrainenii din partea locului au īn limbajul lor destule cuvinte romāneşti, infinit mai multe decīt īn regiunile curat ucrainene. Este un argument īn plus că exercită influenţă, cu adevărat, cel puternic nu prin număr, nici prin spirit războinic sau prin drastice, neomeneşti măsuri administrative, ci mai ales acel care-i puternic prin suport cultural, spiritual. Şi īncă o observaţie de ordin lingvistic s-ar impune, īn context: felul cum vorbesc īn unele comune din preajma Cernăuţilor, aşa cum cīntă şi Maria Iliuţ, de la Crasna-Storojineţ: „padure”, „batrīn”, „am facut”, „am muntuit” etc. - aşadar, cu evitarea vocalelor specifice romāneşti [ă], [ī] -, constituie o dovadă clară de menţinere a unei exprimări arhaice, poate chiar o demonstraţie de păstrare nealterată, sau mai puţin alterată, a  unor forme primare, cīt mai apropiate de cele din latină, fie ea şi vulgară.   

                                                           *          *          *         

... Īn sfirşit, ajungem la faimoasa universitate cernăuţeană, a cărei istorie īncepe īn 1875, dislocată fiind, după 1945, īn fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei. Prin 1989-1991, romānii din Nordul Bucovinei sperau – īn contextul schimbărilor generate de prăbuşirea imperiului sovietic -, să obţină măcar cīteva facultăţi cu predare īn limba lor maternă, cum sperau să aibă şi un Teatru Naţional, un Centru cultural romānesc, un ansamblu folcloric īn cadrul Filarmonicii... Nimic din astea nu s-a putut realiza, ba dimpotrivă, de cīţiva ani, sunt ucrainizate, din chiar clasele primare, şi cele vreo sută de şcoli medii şi licee romāneşti... Un recensămīnt al populaţiei din Ucraina, efectuat cu cīţiva ani īn urmă, i-a divizat pe băştinaşii de aici īn romāni şi „moldoveni”, astfel īncīt cele 20 de procente de romāni au fost fragmentate īntr-un stil de greu imaginabilă ticăloşie, lipsindu-i de drepturile ce le reveneau ca minoritate etnică cu un număr mare de reprezentanţi, a doua după etnicii ruşi, īn statul ucrainean. Aceste şi alte „isprăvi” ale „fraţilor” ucraineni īi fac pe romānii de la Cernăuţi, din comunele carpatine sau din cele de la sud, de pe ţărmul Mării Negre, să constate cu amărăciune: „Hai că era „bine” şi cu sovieticii, dar acum e şi mai rău... - īn Ucraina independentă, īn statul acesta care parcă vrea să fie unul de tip european...”

La Universitatea din Cernăuţi mai funcţionează o Catedră de filologie romānă, numită ceva mai complicat, probabil pentru a nu supăra autorităţile. Anual aici intră cīte vreo 20 de tineri – viitori profesori de romānă, redactori de carte, ziarişti, scriitori, traducători... Ne aşteaptă o sală plină cu studenţi, din toţi cei patru sau cinci ani de studii, şi mai mulţi profesori de ai lor. Iniţiatorul şi moderatorul īntīlnirii, dl conf. univ. dr. Gheorghe Jernovei ne oferă cu frăţească amabilitate cuvīntul. Şi deşi nu ne permitem să spunem decīt nişte sincerităţi pur omeneşti şi intelectuale (ca şi īn alte circumstanţe, excelează prin discursul său Andrei Vartic; emoţionează mult intervenţia lui Nicolae Rusu...), suntem ascultaţi cu o impresionantă atenţie: tinerii nu comentează spusele oaspeţilor, cīt a durat manifestarea nu s-a auzit nici un apel la telefoanele mobile, pe care cei de la Cernăuţi le au, desigur, cum le au şi tinerii universitari de la Chişinău... Primesc, emoţionaţi, donaţiile de carte pe care le-am făcut, pentru uzul studenţilor şi profesorilor nord-bucovineni: volume tipărite recent la editurile Prometeu, Litera, Prut Internaţional, Museum, Epigraf, Bons Offices etc.

Profesorii şi studenţii cernăuţeni comentează frumos, din suflet, mai ales cărţile donate de Vasile Şoimaru – fie volume de autor (monografiile Cornova, Neamul Şoimăreştilor, albumul Poeme īn imagini), fie volume din „proiectul editorial Şoimăresc” (Poezii şi traduceri de Mircea Vulcănescu, Cugetări de Nicolae Iorga, culegerea omagială de articole despre teologul şi istoricul Paul Mihail etc.). Unele din cărţile prezentate sunt cunoscute deja şi aici, cum V. Şoimaru, acest pelerin prin romānimea risipită prin lume a fost şi mai īnainte, nu o singură dată, şi pe la Universitatea din Cernăuţi. Grigore Gherman, unul dintre cei mai buni studenţi de la filologia romānă şi al treilea, ca medie, īntre tinerii studioşi de la celebra cīndva universitate cernăuţeană, beneficiază de un set de cărţi romāneşti editate la noi – este un premiu de īncurajare (sau de consolare, totuşi?!), donaţie personală din partea generosului profesor de la ASE Chişinău.  

* * *

La Catedra de romānă, ni se oferă şi nouă nişte suvenire, īntre ele fiind şi o carte de excepţie: Pagini de literatură romānă. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000: compendiu şi antologie. - Cernăuţi: editura „Alexandru cel Bun”, 2000. – 638 pagini. Această lucrare fundamentală, deosebit de valoroas㠖 o frescă vastă, o panoramă atotcuprinzătoare a culturii şi literelor din partea bucovineană a spaţiului spiritual romānesc - este opera unui cuplu de savanţi: regretatul prof. univ. dr. hab. Grigore C. Bostan, membru de onoare al Academiei Romāne, şi dna prof. univ. dr. Lora Bostan; redactor fiind dna prof. dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Romāne. A apărut sub egida Institutului Romān „Eudoxiu Hurmuzachi” – Cernăuţi, cu sprijinul Guvernului Romāniei. 

Volumul se deschide cu un solid studiu introductiv de Gr. C. Bostan şi Lora Bostan: Un component indisolubil al patrimoniului cultural-literar romānesc (Din istoria scrisului romānesc īn Bucovina şi īn actuala regiune Cernăuţi), urmat de o bogată bibliografie (70 de titluri) şi de  versiunile alăturate, īn limbile germană şi īn ucraineană, ale acestei istorii sintetice a spiritualităţii romāneşti din respectiva provincie. Ni se pare nu numai semnificativă, dar şi extrem de inspirată ideea de a fi tradus studiul introductiv şi īn alte două limbi, dintre care germana a fost limba oficială şi de cultură a Bucovinei de-a lungul a circa 150 de ani, iar ucraineana fiind impusă tuturor nord-bucovinenilor, după 1945, cu deosebire īn ultimele două decenii. Graţie acestor versiuni, occidentalii au la īndemīnă un argument īn plus al romānităţii Nordului Bucovinei; apoi, poate şi ucrainenii, măcar unii dintre ei, s-ar putea convinge care este aportul romānilor la cultura din actuala regiune Cernăuţi, inclusiv dacă e să comparăm această contribuţie cu cea a rutenilor, delicat vorbind – prea de tot modestă.

Este structurată cartea īn trei compartimente (părţi), după cum urmează: a) Pe făgaşul unei puternice culturalităţi (sec. XIX – īnceputul sec. XX); b) O epocă de mare efervescenţă literară (1918-1940; 1941-1944); c) Călătorie spre sine (a doua jumătate a sec. XX).

Din partea īntīi, care ar putea fi numită convenţional şi Īnceputurile, vom reţine prezenţa unor remarcabili cărturari şi folclorişti ca Ion Gh. Sbiera, Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca, Leca Morariu. Lor li se alătură: unul dintre primii prozatori bucovineni - Iraclie Porumbescu (1823-1896), autorul povestirii Zece zile de haiducie; este tatăl celui care ne-a lăsat tulburătoarea Baladă, prima capodoperă a muzicii culte romāneşti - Ciprian Porumbescu. Apoi, īl găsim īn antologie pe tatăl lui B.P. Hasdeu  - cărturarul şi scriitorul Al. Hājdeu (1811-1872), prezent cu poeziile Satul Cristineşti, Codrii Moldovei, Lăpuşna; urmează memorialistul T. V. Ştefanelli (1849-1920) - cu fragmentele de aduceri-aminte despre Eminescu īn şcoală şi la liceu; Eminescu īn afară de şcoală şi alţii.   

Cel de al doilea compartiment include opere de mulţi autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi la noi: Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelaru, Barbu Fundoianu - acesta din urmă a cīntat chiar şi īn versuri franţuzeşti frumuseţile Herţei, unde fusese arendaş taică-său. 

Şi mai multe nume notorii īntīlnim īn partea a III-a a volumului: poeţi, prozatori, eseişti, critici şi istorici literari, traducători, toţi originari din „Nordul Bucovinei”, dar care s-au afirmat īn trei puncte geografice: Cernăuţi (Mircea Lutic – ca traducător s-a impus totuşi īn capitala basarabeană, Ilie Motrescu, Gr. C. Bostan, Vasile Tărīţeanu, Ilie T. Zegrea, Arcadie Opaiţ, Dumitru Covalciu, Simion Gociu, Ştefan Broască...); Chişinău (foarte mulţi, totuşi – Vasile Leviţchi, Ion Vatamanu, Ion Gheorghiţă, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş, Ion Bejenaru, Nicolae Spătaru...); Bucureşti sau alte centre culturale din Ţară (Ştefan Hostiuc, Mihai Prepeliţă, care a debutat la Chişinău, a activat şi la Moscova...). Se īncheie volumul cu un subcompartiment intitulat Nouăzeciştii de Cernăuţi, unde este prezentată creaţia a opt tineri scriitori, dintre care Vitalie Zāgrea şi Dumitru Mintencu sunt cunoscuţi īntru cītva şi la Chişinău, posibil şi la Bucureşti. Aşadar, mai nasc talente literare şi actualmente īn Nordul Bucovinei...

Autorii şi editorii Paginilor... merită toată laudă, toată preţuirea eventualilor cititori / utilizatori care, neīndoios, sunt cu mult mai numeroşi decīt studenţii de la filologia romānă ai Universităţii din Cernăuţi, această carte, ca mesaj, ca valoare estetică şi documentară depăşind categoric cadrul unui uz pur didactic sau chiar culturalizator. Personal, ţin mult să-mi exprim admiraţia faţă de autorii impresionantului volum, prezentat, sumar, aici, şi pentru faptul de a fi inclus, printre scriitorii nord-bucovineni de seamă, ai secolului trecut, şi pe Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986), cea atīt de scumpă sufletului meu. Am recitit, cu aceeaşi tulburare – ca şi la prima lectur㠖 cele patru pagini selectate din jurnalul ei, 20 de ani īn Siberia. Destin bucovinean. Nu am putut să nu aleg, măcar cīteva alineate, şi pentru cei care vor citi acest eseu, īn semn de adīnc omagiu pentru suferinţele trăite, nespus de grele, şi pentru tăria demnităţii acestei ţărance romāne, deportată din Nordul Bucovinei dincolo de Cercul Polar. Precizez că īn fragmentul de mai jos autoarea se referă la o „etap㔠– şi nu cea mai groaznică! - una din multele „etape”, adevărate cercuri ale Infernului lui Dante Alighieri, prin care i-a fost dat să treacă Aniţei şi altor milioane de deportaţi īn Siberia... Mai adaug că editorii au respectat ortografia manuscrisului, felul propriu de a scrie al Aniţei.

„[...] Dar ce să vezi, vine īntr-o zi miliţia, ne chiamă şi ne spune să ne pregătim, că ne duce de acolo, dar unde nu ne spune nimic. Noi de acuma am īngheţat iarăşi, dar ce poţi face, ne păria rău, că de acum ni-am deprins cu lucrul şi cu lumia, dar nu te roagă nime, nu-i aşa cum vrei. Mai era cīte unul mai īndrăzneţ, īşi făcia singur curaj: dar unde īncă mai departe să ne ducă, decīt īn Siberia? Un bătrīn, de acolo de loc, ni-a spus: are să vă ducă pe drum de ţarnă, pe drum rău, peste cīmpuri prin mlăşniţi, prin apă, pīnă o să ajungeţi la o şosea bună. Acolo o să vedeţi, dacă īn şosea īţi porni la driapta, o să vă ducă la loc bun, dar dacă vă duce spre stīnga, o să fie prost, vă duceţi la lucruri grele. [...] Peste cīteva zile vine miliţia, ne īncarcă pe căruţă şi pornim. Adevărat, aşa cum ni-a spus bătrīnul, ni-a pornit pe unde era drum de ţarnă, pe unde nu era deloc drum, peste cīmpuri, peste mlaştini, prin apă. Aşa ni-a dus aproape două săptămīni. Caii au slăbit, noi mergiam mai mult pe jos.

[...] Am ajuns pe malul unei ape care se chema Iartīş. Am rămas acolo pīnă a venit vaporul să ne īncarce. Am stat vreo cinci zile sub cerul liber. A şiasa zi a venit un vapor mare, care era plin de lume aşa ca noi, şi ne-am īntīlnit cu multă lume de prin părţile noastre, dar mai era şi străină. Erau filandeji din Filanda, erau poloni din Polonia şi era şi din ţara asta, un feli de naţie, calmīci şi tătari. Vaporul era destul de mare, dar era bucşit. Ni-a urcat şi pe noi īn vapor, ni-a īnghesuit de şediam aşa ca peştele īn poloboc.

[...] S-a oprit şi a descărcat lumea pe mal. Pe mal ce era? Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vīnt şi cu soare. Tīnţarii au īnceput să ne mănīnce. La īnceput ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţīnţari, cum ai sta īn faţa unui stup de albini cīnd scot roiul īn zbor. Copiii au īnceput să plīngă, căci nu dovediau să se apere. [...] Ne gīndiam atunci ce o să fie mai departe cu noi. De bună siamă că ni-a lăsat aici, īn pustiul ista, fără mīncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culcă deodată şi nu mai vediai atīta chin. Copiii au īnceput să plīngă īn jurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai putem răbda foamia şi mīncărimia ţīnţarilor. Mi se rupia inima, dar nu le putiam da nici un ajutor [...]”.   

 * * *

Edificiul Universităţii din Cernăuţi, cum am mai amintit  - fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei -  este, neīndoios, una dintre cele mai impresionate realizări ale epocii, finele sec. XIX. Este una din capodoperele arhitectului ceh Josef Hlavka, celelalte putīnd fi văzute la Praga, Budapesta, Viena, alte oraşe din fostul Imperiu Habsburgic (austro-ungar), dar şi īn alte părţi, cum ar fi Opera de la Odesa. Un bust al arhitectului se află īn curtea Universităţii, pe soclu s-ar putea citi o inscripţie de recunoştinţă, incrustată īn timpul Romāniei Mari. S-ar putea citi... dac㠄n-ar fi ştearsă, nu se ştie de cine mai mult:  de ploi, de vīnt, sau de neglijenţa autorităţilor locale”, după cum observă cu fineţe ghidul nostru, un tīnăr şi foarte documentat profesor.

Īn Aula Magna a Universităţii, unde la 28 noiembrie 1918 s-a proclamat unirea Bucovinei cu Vechiul Regat, la fel şi īn fosta biserică a Universităţii, s-au mai păstrat nişte inscripţii şi alte dovezi, documentar-artistice, ale acelui eveniment. Şi aceste īnsemne, mai mult decīt simbolice, dacă nu au fost atinse „de ploaie şi de vīnt”, oricum sunt cumva ascunse de ochii lumii... „Şi poate că aşa e mai bine”,  ne spune acelaşi simpatic ghid.

Īn context, nu pot să nu amintesc īncă un amănunt: biblioteca universitară are, avea cel puţin, un fond de carte romānească de excepţie, unic īn URSS, pe care-l invidiau şi-l jinduiau lucrătorii şi beneficiarii Bibliotecii Republicane (Naţionale) sau ai celei de la Academia de Ştiinţe, din Chişinău. Aici, īn această bibliotecă de la Cernăuţi, īn anii mei de studenţie, am putut vedea pe viu colecţii perfecte ale unor valoroase (şi glorioase!) periodice ca Albina romānească, Dacia literară, Steaua Dunării, Convorbiri literare, Timpul eminescian, Viaţa Romānească, Neamul Romānesc, Criterion, Curentul, Universul, Dimineaţa etc., etc.; ediţii academice din opera marilor clasici ai literaturii, istoriei şi filozofiei romāneşti; numeroase traduceri din literatura universală, ca să nu mai spun de colecţia de documente istorice, bisericeşti, manuscrise ale unor poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti din secolul XIX şi din perioada interbelică... Astăzi, colecţia la care ne-am referit se află īntr-o „stare de comă”, avīnd un regim de acces voalat semi-deschis, şi nu mai ştiu dacă e bine să fie aşa...   

Prin contrast, īn perimetrul Universităţii sunt puse īn evidenţă mulţime de īnsemne ale celui al cărui nume īl poartă acum această faimoasă instituţie de cultură europeană, devenită ucraineană prin ironia sorţii, dacă nu chiar printr-o grimasă a istoriei. Se numeşte „patronul spiritual” al universităţii de la Cernăuţi Osip Fedkovici, de care īnsă nu ştiam nimic. Am căutat prin enciclopedii... īnsă nici Larousse sau Robert, nici Britannica sau Meiers Lexikon, nici  dicţionarele enciclopedice romāneşti, nici alte surse similare nu īnregistrează acest nume. A trebuit să ajung la Bolşaia sovietskaia enţiklopedia, apoi la Ukrainska radianska enţiklopedia, īn fine – la Kratkaia literaturnaia enţiklopedia (vol. 7, Moscova, 1972) pentru a afla cīte ceva şi vă spun şi Dvs. A fost acest Osip-Iuri Fedkovici (1834-1888) un prozator şi traducător ucrainean, născut la Storeneţ-Putilov, cam departe de Cernăuţi, şi semna unele scrieri cu nişte ciudate pseudonime: Guţul (Huţul), Cosovan ş.a.

* * *

Īn anii `70 - `80 ai secolului trecut, mergīnd la Cernăuţi – cel mai des, după cărţi romāneşti – la piaţa agricolă auzeam numai vorbă romānească; lucru firesc, doar īşi vindeau roadele muncii cei care munceau acolo... Īn stradă, pe atunci, vorbeam romāneşte „din principiu”: nu-mi răspundea oricine, īnsă al doilea, al treilea trecător oricum vorbea romāneşte - care mai bucuros, care mai mohorīt. Acum, poate doar la Roşa, sau īn altă comună suburbană a Cernăuţilor, se poate īntīmpla aşa ceva.   

Ucrainizarea Cernăuţilor, dar şi a īntregii regiuni, se face īn forţă, mai de mult, īnsă ritmurile adoptate īn prezent depăşesc orice imaginaţie, orice logic㠖 formală sau pur şi simplu normală. Dacă cineva pune la īndoială că aici e un pămīnt romānesc – nu are decīt să o facă, dar ultimele două secole, pīnă la intensificarea, īn forme demente, a ocupaţiei sovieto-ucrainene, Cernăuţii a fost o urbe eminamente cosmopolită. Acest adevăr iese īn evidenţă şi la o familiarizare superficială cu configuraţia actuală a oraşului: numeroase străzi poartă numele tuturor scriitorilor ucraineni, dar chiar īn centru  mergi pe străzi ce se numesc Schiller, Goethe, Puşkin, Lermontov, Mickiewicz, Petofi, dar şi Eminescu.

O serie de monumente, de regulă impresionante mai ales prin dimensiuni, sunt consacrate ostaşilor sovietici, dar şi lui Taras Şevcenko, prozatoarei Olga Kobīleanska, poetei Lesia Ukrainka; vezi īn oraş, de asemenea, busturi şi plăci comemorative pentru O. Fedkovici, M. Koţiubinski, I. Neciui-Leviţki, Panas Mirnīi, Ivan Franko, Marko Vovciok... (se pare că am epuizat lista scriitorilor ucraineni). Īnsă poţi vedea şi un monument īn stil romantic, al dragului nostru Eminescu, apoi un monument stilizat īn spirit modernist, pe potriva creaţiei sale – al lui Paul Celan (1920-1971), evreu bucovinean, născut chiar la Cernăuţi, ajuns unul dintre cei mai mari poeţi ai Europei secolului XX, creator de factură simbolistă tranzitīnd spre expresionism, aparţinīnd parcă literaturii austriece, dar revendicat de īntreaga literatură de expresie germană. 

Personal, am avut o dovadă extrem de curioasă, dar şi memorabilă, a spiritului de multiculturalitate a Cernăuţilor de altă dată. Era īn noiembrie 1989, şi īmpreună cu doi colegi de la Academie, dr. Vasile Bahnaru şi dr. Galaction Verebceanu, ţineam īn acest oraş binecuvīntat nişte cursuri de ortografie romānească, pentru profesorii şi īnvăţătorii din regiunea Cernăuţi. Luam masa, organizat, īntr-un modest restaurant din Piaţa Primăriei, dacă nu mă īnşel - se numea Teatral. Cum am putut afla ulterior, personalul restaurantului fusese prevenit de un funcţionar de la partid sau din altă parte că au a face cu nişte „naţionalişti romāni”, „frontişti”  de la Chişinău,  şi că trebuie să manifeste faţă de noi maximă vigilenţă şi demnitate sovietică, eventual - ucraineană. Eram ca la o stīnă, cu cīini total credincioşi baciului: şefii de sală şi ospătarii ne īnţelegeau perfect, unii fiind chiar romāni din partea locului, dar se īndărătniceau să ne răspundă numai īn ucraineană, sau, mai frecvent - īntr-o mixtură lexicală ruso-ruteană.

Īntr-o seară, cīnd ieşeam totuşi bine dispuşi din local, la vestiar, o doamnă trecută de mult de tinereţe, ne-a īntrebat īn cea mai frumoasă limbă romānească: „De unde sunteţi, domnilor, că īnjuraţi atīt de pitoresc romāneşte?!” La rīndu-ne, am īntrebat-o de unde ştie dīnsa atīt de bine limba noastră. „Ah, cum să nu ştiu, cum să nu vorbesc limba noastr㠖 cīnd „mult e dulce şi frumoasă”! a exclamat doamna. Doar am făcut liceul  romānesc! Chiar dacă mulţi considerau că e mai prestigios să mergi la un liceu german!...” „Īnseamnă că erau īn Romānia Mare, la Cernăuţi – funcţionau şi licee germane, ca pe timpul lui Eminescu?”, am īntrebat-o. „Era chiar şi liceul īn care a īnvăţat Mihai Eminescu, am fost cu toată clasa īn excursie, acolo... Dar erau şcoli de tot felul: şi germane, şi polone, şi rutene, şi evreieşti, şi ruseşti, ba chiar şi un liceu armenesc funcţiona. Numai liceu tătărăsc nu am auzit să fi fost! Tata īnsă, chiar dacă era coborītor din Galiţia, a decis să ne dea la Hurmuzachi, la liceu romānesc - şi pe sora mai mare, şi pe mine. Şi ce liceu era, Doamne, ce profesori ne īnvăţau carte! Chiar şi părintele Nicolae Grigorescu – da, era tizul complet al marelui nostru pictor! - dacă eu ştiam bine şi religia, īmi dădea numai nota 10, nu-l deranja că eu sunt de cult mozaic!”.

Am mai īntrebat-o dacă pe atunci, pīnă la 1940, la Cernăuţi, se vorbea numai romāneşte. „Ei, sigur că se vorbea numai romāneşte – īn orice instituţie de stat! Da, şi īn stradă, dar īn stradă se vorbea īn tot felul, fiecare cum dorea: toţi ştiau, pe līngă romānă, şi ceva nemţeşte, şi ceva īn polonă, şi īn ruteană ceva, ba chiar şi evreieşte o rupeau unii, fie romāni, fie ruteni, fie poloni... Ne-evrei, dar nu se scīrbeau de limba idiş, evreiască! Pentru că şi noi le respectam limbile, obiceiurile... Acum... acum, iată... nu se ştie cine şi ce mai respectă...” 

„Deci, era bine „la romāni”, se respectau drepturile minorităţilor conlocuitoare?...”, am provocat-o noi. „Cum să nu fi fost bine... Tata avea patru prăvălii, una līngă alta, chiar pe strada Regina Elisabeta... Şi eu eram pe atunci Ester, exact ca acea Ester din Biblie, salvatoarea noastră de nimicirea pusă la cale de regele perşilor... Iar cīnd au venit ruşii, „m-au făcut” peste noapte Fira... Rīdea de mine rabi Leibowitz, la sărbătoarea noastră de Purim: „Cum ai ajuns, tu, copilă, din Ester – Fir-a-i... să fii?!...” Pe urmă l-au deportat şi pe bunul nostru rabin, ca şi pe tata, iar sinagogile le-au īnchis, toate – 30! Au lăsat deschisă numai una, ia aşa, de ochii lumii au lăsat-o...”  Cīnd a rostit „de ochii lumii”, ochii mari ai acestei femei cu nume biblic, stricat şi numele acesta de ocupanţii pe tancuri cu stele roşii, s-au īmpīnzit de lacrimi...

Īn condiţiile unei atīt de bizare multiculturalităţi, „īn stil ucrainean”, astăzi, la Cernăuţi, īn afara bibliotecilor ucrainene, se mai află cīteva ruseşti, semioficiale, căci nu au statutul respectiv, şi una evreiască, gestionată de Societatea culturală a evreilor locali, de fapt – de Joint sau altă organizaţie sionistă de calibru mondial. Nici vorbă de vreo bibliotecă austriacă, germană sau polonă, cu atīt mai puţin – romānească. Mai mult īncă. Īn anii de ocupaţie sovietică, īn centrul acestui oraş, īn chiar Piaţa Primăriei, dacă nu mă īnşel, funcţiona o librărie numită Mīsteţtvo (Arte frumoase), dar pe care noi, basarabenii, o numeam „librăria romānească”. Aici ne completam fericit, cu carte romānească, bibliotecile personale, vizitīnd-o adeseori – orice s-ar spune, Cernăuţii ne este şi geografic mai aproape decīt Kievul, Moscova, Petersburgul sau Novosibirskul, pe unde existau de asemenea librării cu raioane de carte romānească. Astăzi, acea librărie, aducătoare nouă, cīndva, de mari bucurii pentru suflet, se numeşte, parcă sfidător, Ukrainska knīha... Īn aceeaşi piaţă centrală a Cernăuţilor mai funcţiona, pīnă prin 1991, o librărie numită chiar romāneşte – Luceafărul! – īn care se comercializau cărţi editate la Chişinău. Acum, īn localul acelei librării e un centru comercial, specializat īn vinderea cosmeticalelor, a bijuteriilor şi a altor obiecte de lux...

Cele cīteva ziare şi reviste de limbă romānă: Zorile Bucovinei, Plai romānesc, Arcaşul, Septentrion literar, şi chiar Concordia, gazetă oficială  - , o duc de azi pe mīine, apar mai mult graţie elanului unor intelectuali patrioţi, dar ce e şi mai grav – nu pot fi găsite nici cu lumīnarea prin chioşcurile de tipul Presa, de la noi. Şi doar atīţia romāni din Nordul Bucovinei duc dorul cărţii, presei īn limba romānă... Nu ştiu ce ar putea face Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu mulţi membri de obīrşie nord-bucovineană - īn sensul difuzării la Cernăuţi şi īn regiune, a cărţii şi presei de limbă romānă. Poate că problema aceasta, acută, gravă, tragică, ar putea fi soluţionată mai norocos de către Departamentul Cultură al Primăriei Chişinăului, īn noua ei alcătuire, prin semnarea unui acord de intenţii, de conlucrare pe tărīm spiritual, cu autorităţile de la Cernăuţi?

Părăsim oraşul ce a auzit paşii lui Eminescu copleşiţi de sentimente dintre cele mai contradictorii. Şi abia cīnd ajungem la vama „ucraineano-moldavă”, la Mămăliga-Criva, realizăm că aşa cum am plecat spre Cernăuţi mīnaţi de dor pentru fraţii noştri, pentru nişte locuri sacre ale istoriei şi culturii noastre, tot aşa, aceleaşi sentimente, ne vor mai conduce iarăşi şi iarăşi spre Nordul Bucovinei. Tristeţea e trecătoare, pe cīnd valorile naţionale, cele ale sufletului, sfidează şi timpul, şi regimurile, şi frontierele.

Vlad POHILĂ

Chişinău

noiembrie - decembrie 2007

partea a I-a aici >>

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)