Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

UN DOR NUMIT AL BUCOVINEI DE NORD (1)

Vlad POHILĂ, Chişinău

Grafica de Roca

Simple viziuni pro-bucovinene

Există oare, cu adevărat, o legătură, mai directă sau mai tainică, īntre dor şi geografie? „Cum să nu, există!”, mi-a răspuns prompt un prieten, coleg de generaţie, care nu se simte bine dacă nu merge, măcar o dată pe lună, să-şi vadă satul natal – o străveche comună de răzeşi, din zona Codrilor. „Īnseamnă că nu ai fost nici o dată la Paris... de vreme ce nu ţi-e dor de un punct geografic anume...”, mi-a replicat o „franţuzoaică”, alias o absolventă a filologiei franceze la Universitatea din Bălţi, acum „pasăre migratoare” prin Vestul Europei, aidoma altor sute de mii de moldovence plecate īntr-acolo īn căutarea unei existenţe mai demne. Un businessman relativ prosper mi-a mărturisit că i se face dor, din cīnd īn cīnd – şi tot mai des, īn ultimul timp! – de fermecătoarele staţiuni balneare din Golful Thailandez. Altcineva mi-a zis că adeseori s-ar porni să revadă Locurile Sfinte din preajma Ierusalimului. O tīnără, ce s-a aflat īn cīteva rīnduri la stagii peste Ocean, a oftat: „Doamne, Doamne, ce n-aş da să revăd, să re-trăiesc frumoasa nebunie a New Yorkului!...”

M-am gīndit şi eu atunci la „dorurile mele geografice” – poate mai puţine, poate mai modeste ca distanţă şi eventuale cheltuieli. Şi mi-au copleşit memoria mai multe oraşe din Ţările Baltice – de la Vilnius şi Kaunas, prin Riga, pīnă la Tallinn şi Tartu – acel faimos centru universitar eston, unde au făcut studii şi numeroşi basarabeni, ulterior, fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională de la īnceputul sec. XX, inclusiv Ion Pelivan, Pan Halippa, Nicolae Bivol şi alţi membri ai Sfatului Ţării, care cu 90 de ani īn urmă au votat unirea Basarabiei cu Vechiul Regat. Am coborīt īnsă brusc, pe harta geografică şi culturală a Europei, oprindu-mă īndelung, emoţionat, la Cernăuţi, de unde razele imaginaţiei – şi cele ale nostalgiei, ale dorului – se răsfiră, firesc, aidoma razelor solare, spre tot ce se cheamă pămīnt bucovinean.

La drept vorbind, titlul acestui eseu nu acoperă decīt parţial atitudinea mea faţă de  realitatea istorico-geografică şi culturală romānească numită Bucovina. Adevărul e că īmi este dragă īntreaga Bucovină, nu numai partea ei dinspre miază-noapte; īmi este dor mereu de īntreg pămīntul bucovinean, de impresionantele privelişti şi locuri de acolo, ca şi de oamenii ei – fie din trecut, fie din zilele noastre. Aş merge mereu să admir Suceava şi Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfīnt, azuriul imprimat, parcă, de Īnsuşi Cel-de-Sus, pe zidurile Voroneţului; să calc pe cărările ce duc spre salba de mănăstiri şi biserici medievale ca Moldoviţa, Suceviţa, Probata, Dragomirna... spre Ipoteştii cu lacul şi pădurile ce l-au văzut pe copilul şi adolescentul Mihai Eminescu,  spre Stupca unde a plīns vioara lui Ciprian Porumbescu...

Aşadar, pīnă aici m-am referit la sudul Bucovinei. Iar dacă există o parte de sud, aceasta implică şi alta – de nord. Părţile astea, indivizibile parcă, de vreo şase decenii sunt separate de un hău foarte greu de trecut. Dar nu noi am frīnt īn două Bucovina... Şi nu e vina noastră că trebuie să mergem acum cu mai multe dificultăţi īn Nordul Bucovinei, care mai include şi o bucăţică din Nordul Basarabiei - fostul judeţ Hotin – şi o parte din Ţinutul Herţa, formīnd regiunea Cernăuţi, din actuala Ucraină. Cele şase decenii după ruperea acestui spaţiu istorico-cultural de la matca romānească au generat mari schimbări, şi multe, vai -  īn rău. Cu toate astea, nu au schimbat, nu au putut schimba! – esenţa spirituală, esenţa romānească a ceea ce-i spunem astăzi, cu totul convenţional, Nordul Bucovinei, referindu-ne, īn fapt, la numita regiune Cernăuţi.

Probabil, ca şi alţii care ţin să-şi cunoască mai bine patria istorică, am şi eu faţă de Bucovina mai multe abordări. Prima ar fi o atitudine vădit influenţată de Nicolae Iorga: neasemuitul nostru cărturar a scris, undeva, că din īntreg arealul romānesc, Bucovina are, la kilometru pătrat, cea mai mare densitate de personalităţi marcante. Nu e cazul să īncercăm a face aici o listă cīt de cīt aproximativă a acelor personalităţi – cu certitudine, nu ne-ar ajunge un număr de revistă pentru īnşiruirea numelor lor şi a meritelor lor, nici măcar a celor mai apreciabile. A doua abordare ar fi una de manieră eminesciană: cīt de nuanţat a văzut şi a simţit Poetul nostru naţional Bucovina se poate judeca şi după epitetele pe care i le-a aplicat: „dulce”, „frumoasă”, mīndră”, „scumpă”...  Toate aceste calificative rămīn valabile şi astăzi, după un secol şi jumătate. Cu regret, rămīne valabil şi tulburătorul īndemn al adolescentului Mihai Eminescu: „Īmbracă-te īn doliu, frumoasă Bucovină...”, dacă e să-l atribuim la altă stare de lucruri, şi ceva mai īngust, exclusiv la Nordul Bucovinei. A treia abordare a Nordului Bucovinei este una pur sentimentală: la Cernăuţi, īn anii ’30 ai veacului trecut, şi-a satisfăcut serviciul militar tatăl meu, evident, īn cadrul Armatei Romāne, fiind ordonanţa unui ofiţer originar din chiar capitala Regatului, de la Bucureşti. Acel ofiţer era, printre altele, un mare meloman, şi īşi lua ordonanţa la toate spectacolele cīte se dădeau pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi: de operă, operetă, de revistă... Poate şi de aceea tata a păstrat īntreaga-i viaţă o amintire deosebit de călduroasă pentru acest oraş, pe care l-a putut vizita din nou peste vreo 30 de ani, prin 1974, după care ne-a īmpărtăşit impresiile: „Cīnd eram eu sub arme, la Cernăuţi spălau străzile cu săpun... Iar amu... ce-au făcut acolo bosiacii, veneticii!... Pīnă şi pe statuile celea aşa de frumoase, din faţa gării, stuchesc netrebnicii!...”

Ghidat de aceste trăiri, pe la finele lunii noiembrie 2007, am acceptat cu multă plăcere o călătorie īn Nordul Bucovinei, pentru ceea ce se numeşte - cumva bagatelizat la noi - „nişte īntīlniri de suflet”, cu nişte conaţionali de-ai noştri din această zonă a romānismului răstignit dincolo de hotarele lui fireşti, istorice. Eram o delegaţie mică, dar solidară īn dragostea pentru frumos şi pentru Bucovina: dr. īn economie Vasile Şoimaru, conf. univ. la ASEM, fost parlamentar, cunoscut de cititorii noştri şi ca publicist, dar şi ca autor de magnifice fotografii, multe inserate īn ziare şi reviste de mare tiraj, de la Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cernăuţi etc.; apreciatul regizor de teatru, publicist şi filozof al culturii Andrei Vartic; prozatorul, eseistul, dramaturgul Nicolae Rusu, şi el cunoscut şi preţuit de cei care mai citesc proze scurte, dar şi romane, povestiri, parabole, piese dramatice etc., etc.  şi īn epoca internetului; īn fine, subsemnatul. Ei da, am mers din iniţiativa lui V. Şoimaru, dar şi cu maşina lui; ceva mai mult chiar – şi cu bunăvoinţa şi generozitatea lui, inclusiv, īn bună parte, pe cheltuiala lui, şi financiară, şi sufletească.

* * *

Cum e să purcezi la drum spre nişte locuri dragi şi dorite, sfinte nouă? Cum e să călătoreşti īntr-o zonă īn care, la fiece pas ai revelaţia atingerii cu amintirea unor locuri memorabile şi a unor personalităţi marcante ale Neamului? Fireşte, emoţiile īţi dau ghes mereu... Pīnă la Cernăuţii lui Aron Pumnul şi ai lui Eminescu, drumul devine mai scurt, mai puţin obositor, atunci cīnd treci prin Costiceni, satul de baştină al lui Ion Vatamanu, iar alături e Mălineşti, comuna care a dat literaturii romāne pe excelentul poet şi traducător Cezar Baltag şi pe fratele acestuia, Nicolae Baltag, ultimul mai puţin cunoscut, dar care a fost, potrivit lui D. Micu, „un strălucitor critic literar”. Urmează Marşinţa, satul īn care s-a născut şi a copilărit Sofia Rotaru; apoi vin, rīnd pe rīnd, localităţi ce ne amintesc de scriitorii Vasile Leviţchi, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş; de criticii şi istoricii literari acad. Constantin Popovici, acad. Nicolae Bileţchi, dr. Dumitru Apetri, de lingvistul prof. univ. dr. hab. Vasile Pavel; apoi – de dragii noştri cīntăreţi Maria Iliuţ şi Ion Paulencu, de crainica cea fără de seamăn de la Radio Chişinău, dna Tamara Bīrzoi, de economiştii dr. Didina Ţăruş, dr. Mihai Pătraş... Oricīt de mult aş stărui, nu cred că am putut face aici o listă cīt de cīt completă a locurilor şi personalităţilor nord-bucovinene ajunse a fi nume de glorie ale literaturii, artei, culturii şi ştiinţei romāne, oprindu-mă exclusiv la epoca contemporană şi la un perimetru anume al Nordului Bucovinei. Căci „mai jos”, apar şi Cristineştii, moşia faimosului neam al Hasdeenilor, satul natal al lui B.P. Hasdeu; iar „mai sus”, pe drumul spre Dorohoi, la Herţa, după cum se ştie, s-a născut scriitorul şi omul de vastă cultură Gheorghe Asachi... Iar şi „mai sus”, hăt spre miază-noapte, acolo unde cīmpia se opreşte la poalele Carpaţilor, īncepe „Maramureşul Mic”, acum parte a regiunii Transcarpatice din Ucraina, cu vreo zece comune romāneşti, din care au pornit īn lumea largă alţi zeci, alte sute de mari, celebri, fii şi fiice ale spiţei de romāni de la munte, spiţă cu totul aparte şi care merită şi o povestire aparte!...

 La Boian, departe de Vatra Dornei...

Prima escală o facem īntr-un sat celebru şi graţie Doinei lui Eminescu: „...Din Boian la Vatra Dornii,/ Au umplut omida cornii/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte...”.

Trebuie să recunosc, īnsă, că am auzit prima dată de Boian din alte surse decīt Doina eminesciană. Eram elev īn clasele superioare cīnd am citit īn revista Nistrul, prin 1969, un roman ce se  numea La răspīntia Boianului, scris de Viorica Chibac-Cuciureanu, o profesoară de romānă, trăitoare īn localitatea evocată şi īn titlul lucrării. „Un sat mare şi lung” – circa 6-7 mii locuitori, ale căror gospodării se īntind pe parcursul a vreo 4-5 kilometri - Boianul ne īntīmpină cu cīteva monumente de excepţie: biserica ctitorită pe moşia urmaşilor lui Ion Neculce, statuia marelui cronicar şi prozator, adevărat predecesor al lui Ion Creangă; īn fine - o troiţă īn amintirea sătenilor deportaţi de către ocupanţii sovietici, īn Siberia... Un amestec, greu de descris, de pioşenie, frumuseţe şi durere!

Aflăm, sau, mai exact – ni se reaminteşte că vecin cu Boianul e satul Mahala, care a cunoscut şi el toate „valurile” şi toate grozăviile deportărilor – fiind, ca şi majoritatea aşezărilor romāneşti din Nordul Bucovinei, populat de oameni harnici, cu un dezvoltat spirit de gospodar, dar şi vrednici cetăţeni ai Regatului.

O ţărancă din Mahala, cu cīteva clase romāneşti, „ridicat㔠şi dusă tocmai la Kolīma – dincolo de Cercul Polar rusesc! –  avea să devină peste ani, la finele secolului XX, o notorietate printre scriitori, istorici, alţi oameni de suflet. E vorba de Aniţa Nandriş-Cudla, care pīnă la moarte nu a ştiut din ce motiv a fost smulsă de la vatra părintească şi dusă de cotropitorii străini acolo unde nici lor nu le plăcea să trăiască: printre reni, urşi polari, lupi cu totul sălbăticiţi... printre deţinuţi politici, dar şi de drept comun, printre troiene mai īnalte decīt biserica din satul ei şi gheţuri mai adīnci decīt locurile unde Dunărea e cea mai adīncă. Dumnezeu cu adevărat pe toate le vede şi le rīnduieşte, dacă a fost posibil miracolul păstrării manuscrisului cu filele ei de jurnal, numit convenţional 20 de ani īn Siberia. Destin bucovinean, īn epoca de prigoană sovietică, atunci cīnd dacă era depistat, autoarea putea să fie din nou „deschiaburit㔠şi din nou trimisă la „răcoarea” celor 50-60 de grade sub zero.

Scris cu meticulozitatea unei gospodine exemplare, cu demnitatea şi cumsecădenia unei romānce de talia Vitoriei Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu, dar şi cu un simţ extraordinar al frumosului, dezvoltat din credinţa īn Mīntuitorul nostru şi din tradiţiile populare, Jurnalul Aniţei Nandriş-Cudla este un zguduitor document acuzator al incredibilelor fărădelegi la care s-au dedat ocupanţii sovietici. Concomitent, acest Jurnal e şi un tulburător document de suflet, un argument de o putere ce nu va slăbi nici peste secole, al dreptăţii noastre romāneşti. L-am citit, răvăşit, şocat, īn prima ediţie, prin 1992, făcīndu-i o scurtă prezentare īn revista Glasul şi publicīnd acolo nişte fragmente ce mi s-au părut mai impresionante, deşi, ar fi fost normal să tipărim, īn foileton, īn īntregime această spovedanie despre calvarul prin care au trecut bunicii şi părinţii noştri, rupţi mişeleşte, īn urma cīrdăşiei sovieto-germane, de la o normalitate – cu bunele şi cu scăderile ei inerente -, şi care se numea Romānia Mare, sau interbelică.

O strīnsă legătur㠖 sufletească,  cel puţin – a avut cu satul Mahala şi cu familia Nandriş de aici, „patriarhul lingvisticii romāne din Basarabia postbelică”, acad. Nicolae Corlăteanu (1915-2005), profesorul meu şi al atītor altor generaţii de jurnalişti, filologi, profesori, cercetători ştiinţifici, redactori, traducători şi alţi licenţiaţi, din sfera socio-umanistică, ai Universităţii de la Chişinău. Făcīnd studii la Universitatea din Cernăuţi, īnainte de 1940, cunoscīndu-l pe savantul-patriot Gr. Nandriş, a fost īntru totul firească reacţia distinsului lingvist basarabean la apariţia Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla: această carte i-a servit imbold să scrie, octogenar fiind, altele două: Răspīntii şi Nandrişii, ultima integral consacrată acestei vrednice dinastii din Nordul Bucovinei. Astfel N. Corlăteanu a făcut una din primele – posibil şi unica, foarte posibil şi cea mai bună, deocamdat㠖, (mini)monografie despre  scrierea memorialistică a ţărancei martire de la Mahala. Spunīnd aceasta, nu pot să nu invoc īncă un nume de mare cercetător: prof. dr. D. Irimia, din Iaşi, autorul unor excelente studii şi comunicări cu subiectul Expresivitatea limbii romāne īmpotriva exilului siberian al fiinţei umane, şi distinsul lingvist pornind de la impresiile pe care i le-au lăsat Jurnalul Aniţei Nandriş-Cudla.

Din cīte ştiu, nu de mult, tot la Bucureşti, graţie silinţei urmaşilor ei, a văzut lumina tiparului a doua ediţie a Destinului... Aniţei Nandriş-Cudla. Credem că ar fi fost cazul să apară īncă vreo zece ediţii, īn tiraje nu mai mici decīt operele lui Paolo Coelho sau cele ale lui Haruki Murakami. Şi nu numai la Bucureşti, dar şi īn alte oraşe romāneşti, obligatoriu şi la Cernăuţi, neapărat şi la Chişinău. Īn plus, ar trebui să fie tradus, īn limbi de circulaţie universal㠖 engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană etc. Nici o altă scriere literară sau istorică romānească, cel puţin īn etapa actuală, nu ar prezenta lumii mai veridic, mai convingător, mai argumentat sufletul nostru şi sfīşierea la care a fost expus, ca să reziste, totuşi. Ar fi bine să fie tradus şi īn limbile rusă şi ucraineană: ruşii, respectiv, ucrainenii, cei de bună-credinţă sau cu un elementar bun-simţ măcar, nu s-ar vedea īn nici un fel lezaţi  de această scriere. Dimpotrivă, poate - graţie Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla, ei ar percepe, posibil, mai clar, mai adīnc, mai dureros, tragedia popoarelor lor, care tragedie, prin nesăbuinţa unor conducători, a fost lăţită - fără vreun drept, fără vreo logică, fără vreo justificare -, şi peste destinul neprihănit al altor naţiuni.

De altfel, acolo, īn Nordul Bucovinei, nu prea departe de Mahalaua Aniţei Nandriş-Cudla, poţi īntīlni şi alte confirmări ale acelui drum al pătimirilor deschis de Pactul Molotov-Ribbentrop, respectiv, de fatala zi de 28 iunie 1940. Pătrăuţi, Suceveni, Corceşti sunt nişte sate ale căror locuitori, după mai multe luni de ocupaţie sovietică, īn prima zi de Aprilie a lui 1941 au īncercat să treacă paşnic, pe un drum al crucii - noua frontieră sovieto-romānă, pe la punctele de trecere Lunca şi Fīntīna Albă, ca să revină la o viaţă omenească. Toţi cei care au făcut acest gest desperat – peste o mie de bărbaţi, femei, bătrīni şi copii – au fost seceraţi de pistoalele automat ale grănicerilor sovietici, alias ale lucrătorilor NKVD-ului, numit ulterior KGB, FSB, SIS ori SBU (Slujba bizbeki Ukrainī = Serviciul de Stat al Securităţii Ucrainei). E de remarcat că unii dintre sătenii ce vroia să trăiască din nou īn Romānia „burgheză”, deja ciopīrţită, erau ne-romāni: ruteni, ruşi, poloni, alţi slavi, precum şi evrei şi armeni.

* * *

Să revenim īnsă la Boian, mijloc de noiembrie 2007. Noi, cei patru „pelerini” basarabeni suntem īn căutarea unei gazde: poate găsim pe cineva care să ne primească peste noapte, ca a doua zi să ne putem continua drumul spre Cernăuţi. Căzuse deja, destul de apăsător,  īnserarea, şi cum nici un telefon din cele două generatoare de speranţă nu răspundea la apelurile noastre, īn suflet ni se cuibărea tot mai mult gīndul că iată, nu vom avea norocul de a da peste o casă primitoare īn acest sat, oricīt de mare şi oricīt de lung o fi el... Puteam noi să credem la acea oră că peste puţin timp vom fi solicitaţi īn chiar două case - să rămīnem la o masă boierească şi să īnnoptăm, īn cele mai civilizate condiţii urbane?!

Doamna Eleonora Bizovi, a muncit cīteva decenii bune ca profesoară de matematici la şcoala medie de cultură generală din Boian, īn prezent, Liceul Ion Neculce („gimnaziul”, cum e la ucraineni). Cuminţenia pămīntului bucovinean, frumuseţea şi īnţelepciunea lui se pare că s-au adunat īn cel mai fericit mod īn chipul şi īn sufletul acestei doamne. Ne-a primit ca pe nişte oaspeţi dragi, ca pe nişte fraţi  pe care-i aşteaptă mereu... chiar dacă, aşa cum ne-am putut da seama, nu duce lipsă de musafiri: numeroşi foşti discipoli, acum oameni mari la Cernăuţi, la Chişinău, la Suceava, Iaşi, Bucureşti, Kiev; alţii, risipiţi īn patru vīnturi ale lumii, īi calcă adeseori pragul, să-i spună un cuvīnt de mulţumire pentru că i-a īnvăţat logica matematică, dar şi logica vieţii, dragostea pentru limba maternă, pentru trecutul, prezentul şi chiar viitorul acestei palme de pămīnt romānesc. Vin s-o viziteze şi foşti consăteni, unii trec pentru a procura sau pur şi simplu pentru a vedea pe viu faimoasa monografie a satului Boian, alţii – pentru a-i aduce materiale noi,  īn vederea unei noi ediţii a acestei cărţi cu adevărat capitale. Iar volumul monografic Boianul merită toată atenţia şi maxima preţuire nu numai a locuitorilor Boianului nord-bucovinean sau ai Boianului din Canada... (Există o asemenea localitate şi peste Ocean!  - īntemeiată, cu aproximativ un secol īn urmă, de către oameni plecaţi de aici, din Boianul evocat de Eminescu,  īn căutarea unei vieţi mai bune... Nu ştiu dacă chiar toţi s-au realizat acolo, dar ce impresionează īn mod deosebit e că majoritatea au păstrat şi acolo spiritul romānesc, dragostea  de baştină, de patria istoric㠖 Romānia Mare, simţindu-se atraşi magnetic de frumuseţea limbii materne, a tradiţiilor populare, a culturii şi istoriei naţionale).

Să aruncăm şi noi, o privire strict bibliografică asupra acestei cărţi: Vasile Bizovi. Boianul: monografie. – Cernăuţi, Editura Bukrek, 2005. – 580 p., il.  Pe coperta-faţă a monografiei vedem frumosul monument din Boian, cu bustul lui Ion Neculce, īncununat de stema Moldovei medievale, a lui Ştefan cel Mare. Păcat numai că pe coperta-spate lipsesc ceva date biografice şi chipul autorului, cel care a scris monografia Boianului īntr-o viaţă de om, īntr-o viaţă de romān aflat printre străini – este poate unica obiecţie pe care am īndrăzni să o formulăm la adresa editorilor. Căci amintirea autorului, prof. Vasile Bizovi, ar fi meritat din plin să fie şi pe această cale īnveşnicită. Om de o mare īnţelepciune, de aleasă cultură şi de o rară modestie, prof. Vasile Bizovi (1926-2000), a avut o existenţă zbuciumată, marcată de o exemplară dăruire cauzei naţionale. Absolvent al Şcolii Normale din Cernăuţi, cīnd sovieticii au ocupat din nou Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, a luat drumul pribegiei īn dreapta Prutului. Cu certitudine, ar fi făcut şi acolo o carieră frumoas㠖 poate didactică, poate de cercetare, poate literară. A revenit īnsă la baştină, ştiind bine ce riscuri īl pasc, şi a muncit, cīţi ani i-a slobozit Cel-de-Sus, īn īnvăţămīnt, educīnd zeci de promoţii de copii, adolescenţi şi tineri nord-bucovineni, predīndu-le limba şi literatura romānă, iar suplimentar – şi istoria romānilor.

Nu a fost un profesor de romānă pur şi simplu, nici un oarecare inspector şcolar la baştină, īn zisa regiune Cernăuţi. A elaborat programe de studii, suporturi didactice, ghiduri pentru profesorii de romānă din cele circa 200 de şcoli romāneşti cīte erau īn Ucraina. La fel, este autorul unor foarte bune manuale pentru elevii acestor şcoli, dintre care un manual de limbă şi literatură, pentru clasa a V-a (coautor – A. Sadovnic, profesor la Universitatea din Cernăuţi), a suportat 20 de ediţii! Din acest manual au īnvăţat rīnduri-rīnduri de copii din Nordul Bucovinei, din Maramureşul Mic (regiunea Transcarpatică), din Sudul Basarabiei (raioanele Ismail, Reni, Cetatea Alb㠖 regiunea Odesa), dar şi din RSS Moldovenească, inclusiv generaţia subsemnatului.

Noi ţinem minte īncă o carte scrisă de V. Bizovi (īn colaborare cu prof. dr. Ion Bejenaru, două ediţii, la Chişinău): Victorine literare, o lucrare originală prin concepţie şi extrem de utilă şi eficientă pentru tinerii care doreau să cunoască mai bine limba, literatura, dar şi istoria romānilor. Cred că nu prea mulţi din colegii de breaslă ai prof. V. Bizovi – poate doar cei mai apropiaţi, ca şi ai casei - , ştiau că dīnsul a mai muncit, de-a lungul cītorva decenii, la scrierea / elaborarea unei fundamentale monografii a satului natal. Este,  desigur, mai mult decīt o prezentare – complexă, amănunţită, dar şi foarte pasionantă -, din punct de vedere cronologic, istoric, etnografic, demografic, folcloric, lingvistic etc. a unei comune.

Deşi numeroase din paginile scrise de V. Bizovi īncă īn anii de regim totalitar, prin tăria argumentelor istorice, statistice şi de altă natură demonstrau clar, categoric, romānitatea Boianului şi a īntregii Bucovine de Nord, īn perioadă de deschidere mai largă spre adevăr – chiar şi īn Ucraina! – autorul a completat manuscrisul cu noi dovezi ale acestui adevăr, care a fost crezul vieţii sale.

Din păcate, prof. V. Bizovi nu şi-a putut vedea lucrarea tipărită... Īnainte de a īnchide pentru totdeauna ochii, nici măcar nu a avut certitudinea că monografia Boianului va fi tipărită cīndva. Inclusiv pentru faptul că unele caiete ale manuscrisului se aflau pe mīini străine, care nu au avut bunul-simţ să le restituie la timp autorului, şi nici măcar văduvei, mai apoi. Dar poate că totuşi a avut V. Bizovi această certitudine, ştiind bine caracterul, firea, sufletul consoartei sale?! După cum menţionează īn prefaţa monografiei, dl Ion Jalbă, primarul comunei Boian, tocmai „distinsa doamnă Eleonora Bizovi a găsit putere de voinţă să revadă, să transcrie textele, să pună īntr-o anumită ordine materialele rămase de la regretatul ei soţ, să contacteze persoane care să-i dea anumite lămuriri, s-o poată ajuta īn privinţa editării, dar să şi completeze acele mici goluri din vasta monografie, care s-au creat prin dispariţia unor caiete [...]. S-a bucurat de bunăvoinţa scriitorului cernăuţean Dumitru Covalciu. Īn vederea ilustrării cărţii a fost ajutată de Maria Botă. A găsit sprijinul şi īnţelegerea Consiliului sătesc Boian [...]”. Astfel a văzut lumina tiparului această carte de excepţie: graţie simţului deosebit de acut al datoriei – de intelectuală, de patriotă, de romāncă, dar şi de soţie – al dnei Eleonora Bizovi, asistată, īncurajată, mīngīiată de sprijinul poetului Dumitru Covalciu, al prietenei sale Maria Botă, al dlui primar de Boian, Ion Jalbă, al īntreprinzătorilor locali Ion Semeniuc şi Nicolae Hauca, patronii SRL „Izvoraşul – Rodnyciok”;  să fim iertaţi, dacă īn graba scrierii acestui eseu, am trecut cu vederea alte persoane implicate īn apariţia unei excelente lucrări,  de un tulburător romānism, luminat de netrecătoarele culori nord-bucovinene ale acestui īnalt sentiment.

Cīt timp ne īncălzeşte cu vorba-i blīndă şi foarte frumos aşezată romāneşte, dna  profesoară Eleonora Bizovi pune pe masa din faţa noastră diferite bunătăţi pe care le pregăteşte şi le are mereu la īndemīnă numai o bună gospodină cum este dīnsa, o gazd㠄cu vechime” apreciabilă īn a primi oaspeţi, diferiţi intelectuali romāni de la nord, de la sud, de la vest şi de la est de celebra-i comună Boian. Admirăm biblioteca adunată de-a lungul deceniilor de către soţii V. şi E. Bizovi... Cred că nici nu merită comentarii deosebite ce poate cuprinde  biblioteca unui cuplu de profesori, pentru care cultura naţională a fost, este o parte importantă a existenţei, a doi apostoli ai romānismului īntr-o zonă peste care s-au făcut stăpīni nişte străini – şi de Neam, şi de cultură.

Apoi ne arată dna E. Bizovi, cu neprefăcută mīndrie, numeroase trimiteri poştale (cărţi, broşuri, fotografii, acte de identitate, alte documente, tăieturi din ziare şi reviste etc.), primite din actuala Ucraină, de la Bucureşti, Suceava, Rădăuţi şi Chişinău, din Canada, Elveţia, Rusia...  Primeşte continuu asemenea documente, dar şi scrisori de mulţumire, recunoştinţă, admiraţie pentru monografia Boianul  – de la consăteni, dintre care mulţi foşti elevi de-ai dumneaei  -, īn vederea tipăririi unei noi ediţii, completate, a acestei cărţi de vizită a satului natal. „Cine ştie cīnd şi cum va fi posibilă scoaterea unei noi ediţii...”, oftează doamna, amintindu-şi de greutăţile pe care le-a avut de īnfruntat pīnă a trăi bucuria de a răsfoi, īn 2005, Boianul mirosind īncă a vopsea tipografică.

Poate că se va reedita această carte, totuşi... Posibil, cineva, se va mai apuca să elaboreze o monografie paralelă a  satului natal. Oricum ar fi, una e limpede ca apa de izvor: ce a realizat prof. V. Bizovi, cu sprijinul din timpul vieţii lui, şi cu silinţa, simţul răspunderii, devotamentul, pasiunea dnei Eleonora, după decesul autorului, a intrat deja īn istoria Nordului Bucovinei, iar mai larg – şi īn istoria satelor romāneşti de pretutindeni. Monografia Boianul e o dovadă īn plus că veşnicia nu numai că s-a născut la ţară, dar şi că, deocamdată, acolo se şi menţine cel mai sigur, la romāni.

* * *

Uliţele īntortocheate ale Boianului ne duc spre altă casă de gospodar – cea a dlui Vasile Bota, agronom, funcţionar la serviciul fito-sanitar al vămii de la hotarul ce desparte actualele state R. Moldova şi Ucraina. Casa familiei V. Bota e o adevărată bijuterie de arhitectură rustică şi, totodat㠖 un argument īn plus că romānii din partea locului īntotdeauna au muncit īn sudoarea frunţii, dar au şi ţinut, cu tot dinadinsul, să trăiască pe potriva trudei lor. Dar interiorul acestei case! – e ca un muzeu, īncepīnd de la uşile, coloanele, scaunele, mesele, alte piese de mobilier lucrate īn lemn şi pīnă la covoarele, ţolurile şi păretarele ţesute de mīini dibace de ţărance. Īntre aceste elemente de interior ni se deschide adevăratul muzeu al casei -  ceva absolut unic, măcar şi pentru impresionanta expoziţie de ceramic㠖 farfurii, străchini, ulcioare, alte vase. Nu ştiu exact cīt timp a adunat stăpīnul casei această minunată colecţie...

Nu pot spune cu precizie care este geografia provenienţei obiectelor de artă adunate de domnia sa... – deşi, punctele geografice mai importante pot fi „detectate” cu o anumită uşurinţă, completate de comentariile pline de vervă ale dlui Vasile Bota: Nordul şi Sudul Bucovinei, Carpaţii romāneşti şi cei zişi acum ucraineni - din satele populate de urmaşii păstorilor huţuli; cīteva piese īşi au originea tocmai īn Caucaz, dar cele mai multe, am impresia, reprezintă diferite zone ale Romāniei, culminīnd cu faimoasa ceramică de Horezu (judeţul Vīlcea).

Expoziţia este completată de cīteva icoane şi de obiecte lucrate īn lemn. Cum spuneam, Vasile Bota e de profesie agronom, dar ca simţire este un om al artelor şi al literaturii. Şi mai e un mare pasionat de istoria noastră şi de cea universală. Plus, un sincer iubitor al limbii, al folclorului şi al poeziei romāneşti. M-a frapat una din primele īntrebări pe care ne-a pus-o: „Ce mai face poetul cela basarabean care a scris versurile cīntate de Mihai Volontir: Moldovenii cīnd se strīng / Şi-n petreceri se avīntă, / La un colţ de masă plīng, / La alt colţ de masă cīntă”? Că frumos a mai scris-o!...” I-am spus că, iată, după vreo 25 de ani de la moartea acelui poet, şi abia la vreo 15 ani după revenirea noastră la grafia latină, a apărut la Chişinău o primă plachetă cu versuri de ale lui Petru Zadnipru, cu litere latine. I-am promis să-i facem rost de un exemplar... Spun şi mărturisesc şi īn aceste rīnduri: voi face tot posibilul ca să ajungă la Boian un exemplar al acestui volum liric de P. Zadnipru, cīt mai curīnd posibil.

Īntre atītea obiecte de mare valoare artistică, īn casa lui Vasile Bota nu ocupă un loc oarecare biblioteca familiei, completată cu cărţi de poezie şi proză romānească, multe volume de specialitate – agronomie, dar şi de istorie şi de politică curentă. De altfel, ca şi altor oameni vrednici, politica nu-i place nici dlui V. Bota – prea de tot i se pare ticăloşit acest domeniu, acum, prin părţile noastre. Totuşi, ca om īnţelept şi sensibil ce este, nu poate să nu spună o vorbă bună, ba chiar de admiraţie, despre preşedintele Traian Băsescu. Despre liderii de la Kiev, care tocmai atunci, īn noiembrie, după alegerile parlamentare, se certau cel mai aprig  pentru īmpărţirea fotoliilor-portofoliilor, auzim o judecată ce amuză, dar şi pune pe gīnduri: „De la aceştia, nici nu ai la ce te aştepta...”.  Ca peste un minut, să auzim o īntrebare ce provoacă durere mai multor basarabeni: „Dar la Chişinău... la conducere parcă se află de-ai voştri... Şi atunci, de unde atīta duşmănie faţă de valorile propriei naţiuni?...”

Īmpărtăşind soarta altor conaţionali de-ai noştri – fie ei din Nordul Bucovinei, din Basarabia sau Romānia post-decembristă -, cīnd unul din părinţi e plecat la munci peste hotare, iar copiii – la studii, tot departe de casă, Vasile Bota a rămas, temporar, unicul stăpīn al acestei case de basm. Am scris intenţionat „unicul stăpīn”, şi nu „unicul locatar”, pentru că soţia e mereu prezentă acasă, prin desele telefoane pe care le dă, sau le primeşte, de la soţ; iar flăcăii lor, studenţi la Chişinău, īi bucură nu numai cu note bune la studii şi purtare exemplară īn societate, dar şi cu dese vizite īn zilele de vacanţă.

Nu cred īnsă că această situaţie provizorie a făcut din dl Vasile Bota un iscusit culinar; e la mijloc īncă o pasiune a gazdei noastre: nu avea cum să-l ajute nici măcar o gospodină cum e doamna profesoară E. Bizovi, cīt dīnsul pregătea masa „pentru dragii oaspeţi, fraţii noştri romāni din Basarabia”, cum s-a exprimat. O masă boierească, trebuie să repet neapărat, cu cele mai alese specialităţi ale bucătăriei romāneşti, cu o ţuică şi un vin „din care beau numai popii, şi cei mai dăruiţi Domnului” - toate de producţie proprie! Am părăsit această casă atīt de frumoasă şi ospitalieră īn zori de zi, cu gīndul să revenim, neapărat, dīnd glas sincerei invitaţii, de o rară omenie, a stăpīnului ei. Şi cu īncă un gīnd, ceva mai năstruşnic: cine păşeşte pragul casei familiei Vasile Bota, cu greu pleacă mai departe!...

Vlad POHILĂ

Chişinău

noiembrie - decembrie 2007

partea a II-a aici >>

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)