Gheorghe DOBRE

UN POEM ARGHEZIAN

Ce părere aveţi despre Vintilă? Măcar ştiţi cine este Vintilă? El este un nume, apoi devine un personaj arghezian, fixat, surprinzător, într-un roman care, dacă n-ar fi fost semnat, multe bătălii ar fi născut. Fiind, totuşi, semnat, a căzut în cealaltă extremă, adică n-a fost mai deloc studiat. Era un capriciu, e drept, ciudat, al lui Arghezi. Şi atât. Dar Arghezi nu era deloc capricios, el, cu geniul lui, când se-apuca de ceva, nu se lăsa până nu făcea bine acel lucru. Şi tot ce a dat la publicat merită aceeaşi atenţie, parcimonia şi forţa de muncă împăcându-se în acest om cum nu au mai făcut-o în nici un scriitor de limbă română. Iată un roman modern, poate chiar un roman postmodernist, produs înainte de apariţia şi fixarea acestui curent! O paranteză făcând, e bine că Mircea Cărtărescu recunoaşte în revista “Tomis”, că postmodernismul e o invenţie nouă doar în termeni, ea fiind, de fapt, teoretizată de mai bine de  o mie de ani de către maeştrii zen. Nimic nou sub soare, doar noi şi orgoliile noastre.

Dar să ne întoarcem la oile noastre, adică la “poemul” arghezian şi la personajul pre numele lui Vintilă. Toate greşelile importante vin dintr-o inadecvare a apropierii obiectului de studiat. Mesajul celuilalt, din spatele rândurilor citite, e greu de recuperat în orice timp ne-am afla. Dacă un cititor obişnuit poate înţelege cum îi place lui, nu acelaşi lucru trebuie să-l facă un critic.

În ce condiţii a apărut acest “poem”, care e un roman (la mulţi ani această deraiere de la normal fiind prelucrată cu succes de N. Breban), cum ar fi putut el să chiar apară? Chemându-te Arghezi şi chiar scriindu-l? Insuficient, chiar cu asemenea argumente. O carte începută dezordonat, continuată astfel şi terminată cuminte, adică Vintilă al nostru se călugăreşte, nu poate fi o reuşită. Este! Mutăm discuţia: atunci nu tehnica face o carte mare. Atunci, ce, cine? Arghezi? Da, Arghezi! Forţa aceluia care o scrie poate fi explicaţia. Restul e teorie sterilă. Când un mare scriitor îşi propune să spună ceva, el spune cu adevărat ce are de spus, indiferent de cum o va face. Pentru că el ştie cum s-o facă, valoarea conţinând şi toate celelalte. “Toate celelalte” sunt scoase în faţă când e vorba de scriitori medii sau mediocri. Şi, de-aici, pâinea albă creşte pentru cei ce-şi fac de lucru în jurul ei. Nu poate exista o istorie a literaturii române ca o istorie a generalilor, în ea trebuie prinsă toată mişcarea, dar aşa cum se cade, fiecare la locul lui. Dar care e locul fiecăruia? Care loc şi care fiecare? Revenim la valoare, dar ce este ea, până la urmă? Noutate (avansare în cunoaştere) adusă de o personalitate, discutată la scara istoriei omeneşti, nu la istoria unui moment sau altul. Ea rămâne. Tot distilând, cum şi trebuie, aici ajungem. Toată munca de mijloc rămâne o muncă stimabilă, necesară, dar nu esenţială. Generalii sunt deasupra! Arghezi este aşa ceva.

Deci, ce ne propune el? O istorie aproape fantastică, dacă n-ar fi mânjită de atâta banal, o reconsiderare din care Breban şi-a făcut un steag strălucitor.

 “Ochii Maicii Domnului” debutează abrupt, cam de la jumătatea lui “normală”, povestind copilăria lui Vintilă, copilul unei croitorese de nevoie, se ocupă apoi de Sabina, mama lui Tile, introducându-ne la fel de brusc într-o temă romantică, Sabina fiind de fapt fiică de moşier bogat, care ia viaţa pe cont propriu, alături de “păcatul” ei, acest copil imposibil, făcut cu un lord din cea mai veche spiţă a Albionului. Capitolul doi începe în Elveţia, la un sanatoriu şi deja încep să fie introduse nuvele laterale, vieţile oamenilor de acolo, nuvela de încadrare fiind fragmentată în multe locuri. De aici încolo Arghezi măreşte pasiunea lecturii prin introducerea de lungi amânări, reluarea din alte puncte de vedere a povestirii principale, aducerea în prim plan a acestor nuvele laterale care, ele singure au simbolistica lor particulară, dar contribuie, în principal, prin subtile legături, la nuanţarea şi explicarea firului prim: istoria papagalului Coco, fiinţă fără vârstă, pe care grădinarul sanatoriului îl cred Budha, povestea doamnei Alini, a d-lui Sandoz, cu animalele lui şi cu teoriile pornind de la Adam şi terminând cu împăcarea universului prin învăţarea limbajului tuturor vieţuitoarelor şi scrierea unui al treilea Testament, a doctorului Ax, care urmărea de douăzeci de ani descoperirea unui mod de a întineri, a celor patru Păianjeni Filip, plus discuţiile cu doctorul Gauthier. Toate în contact direct cu psihicul Sabinei aflat la vârsta nesiguranţelor, a marilor avânturi sau a marilor prăbuşiri.

Capitolul următor conţine întâlnirea decisivă, din tren, cu lordul William, căpitan în marina britanică, apoi căsătoria şi călătoria de nuntă, de vis, adică tot ce-i trebuie unui roman senzaţional. Dar Arghezi urmărea altceva. După moartea soţului, Sabina se retrage într-o mănăstire, unde o întâlneşte pe maica Pulcheria, fostă femeie în casă la conacul părinţilor, şi unde îl şi naşte pe Vintilă. De aici încolo, la fel de brusc, Arghezi trece la povestea vieţii lui Vintilă, pe când avea 22 de ani. Sunt analizate ciudăţeniile lui de fiinţă imposibilă, metis cu o minte excepţională, dar cu comportări stranii, înclinaţiile spre misticism generate de moartea Sabinei, personalitate care îl subjugă într-atât încât aproape că îl anulează, chiar şi dincolo de moarte. Lungile convorbiri cu doamna Şileriu schimbă din nou modalitatea de înaintare a textului. Odată cu prezentul discuţiilor se reface încet-încet chipul Sabinei, deformat sau nu de Vintilă Voinea şi bătrâna străină, care se va dovedi (altă temă de roman senzaţional) chiar bunica lui, chip refăcut din fragmente, umplut acum cu o aură de ireal, care aproape că se rematerializează la simpla invocare. La acest personaj, recuperarea trecutului înseamnă anularea prezentului şi inexistenţa viitorului, percepute ca pericole de Ştefan Şileriu, prietenul şi apoi unchiul său, care face tot posibilul să-l căsătorească, să-l lege de prezentul unei fiinţe ce poate va reuşi să se substituie unei imagini. Demers eşuat, pentru că imaginea Sabinei e  mai puternică decât orice surogat. Arghezi nu lasă deloc lineară povestirea, rupând-o cu relatări directe ale copilăriei şi adolescenţei lui Vintilă, care refac şi ele universul moral în care a crescut copilul, sistemul de precepte insuflat de Sabina dovedindu-se total inoperabil pentru Vintilă care, la dispariţia ei, rămâne suspendat, o fiinţă străină într-o lume străină, de neînţeles sau de neacceptat de nici o parte.

Cititorii vremii au fost surprinşi de această carte a lui Arghezi, crezând că el ar mai fi avut puţin şi-ar fi scris un roman. E chiar roman şi-citit cum trebuie-destul de solid ca să fie şi modern. Relatarea seacă, impersonală, fără înclinări spre un personaj sau altul, metafizica implicată în text, intrările abrupte, toate folosind ca vehicol teme de roman senzaţional, teme deturnate de la rolul lor, revalorificate la alt nivel (cum face şi Ecco în “Numele trandafirului”, mult mai târziu), fac din romanul arghezian o scriere de centru în întrega lui operă şi nu un capriciu, cum s-ar putea crede.

Gheorghe DOBRE

 director editura si revista Helis

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com