|
 VACANŢĂ
LA NEPTUN
Corneliu
LEU
"Noi
bârfim, nu judecăm; noi invidiem, nu polemizăm; noi nu ne respectăm
adversarul"
Stau în
concediu cu burta la soare ( pe banii mei, bine-nţeles, cum am făcut
de-o viaţă după – ah, nemaipomenitele vacanţe petrecute la bunici la
ţară !) şi meditez a lene (nu alene, ci sfânta noastră lene) la ce e mai
facil, adică la ce mă provoacă mai mult din ce am în dreapta şi ce am în
stânga.
În dreapta, aşa cum stau cu faţa, adică cu călcâiele, spre mare şi spre
răsărit, peste un şir de funduri la fel de frumoase, torsuri bărbăteşti
cu aurărie în lanţuri şi medalioane, expoziţie de cearceafuri cu şnururi
pubiene şi top-less, e zidul cu nişă de santinelă de la grădinile
palatului pe care şi l-a construit Ceauşescu, chipurile fără sponsori.
În stânga, fără vreo intermediere, ci chiar pe cearceaful meu, am ziarul
cu poza retuşată a lui Sarkozy şi informaţia că preşedintele francez a
recunoscut numele firmei sau firmelor care i-au sponsorizat concediul
într-o casă de vacanţă de lux din America.
“Ce grandoare, ce decădere!” – îmi sună prin minte odată cu foşnetul
valurilor, difuzoarele tonomatelor, ţipetele copiilor şi admonestările
mamelor, totul constituind peisajul sonor pe care mi-l permit pleoapele
mele închise spre a se bucura şi ele de dreptul de a lenevi la soare: Ce
grandoare, ce decădere!... Lui Ceauşescu – prieten echidistant şi cu
Giscard şi cu Bokassa, îi făcea poporul recunoscător ditamai viloiul cu
domenii şi debarcadere de acostat crucişetorul, în vreme ce preşedintele
Franţei, adică urmaşul Regelui Soare, al lui Napoleon şi al lui De
Gaulle, e la mâna unor afacerişti ca să-şi ducă familia la un ranch, fie
el chiar şi de lux, cu abia un mic ponton pentru canoe!... Ce grandoare,
ce decădere! – îmi trece mie prin minte, lenevos, în vreme ce soarele
pătrunzănd prin pleoape mă gâdilă cu transparenţa lor care capătă
irizări roz.
Şi lenevesc plutindu-mi gândul ăsta prin minte, fără nici un chef să
mi-o adun, să scormonesc ceva logică-n ea şi să ajung la un raţionament.
Nu vreau raţionamente aici!...Zac insensibil lăsând să mi se plimbe
gândul ăsta prin tot golul minţii în vacanţă, stârnind imagini şi
amintiri aiurea: lenevoase, fără pregnanţă, apărând şi dispărând sub (şi
el, tot în dorul lelii) implacabilul: “Ce grandoare, ce decădere!”...
In felul acesta, un gând la fel de leneş ca şi simţurile mele, îmi
pune-n faţă amintirea zilelor când Ceauşescu nu mai făcea baie de
mulţime, ci se mulţumea cu baia de mare şi baia de scriitori,
alegându-se pentru asta vreo zece-douăzeci mai guralivi şi mai pe plac…
Nu spun mai multe şi fiindcă mi-e lene, şi fiindcă unii mai sunt în
viaţă participând la asemenea dezbateri şi astăzi… În acele momente,
vila scriitorilor, vecină, de altfel, cu a dictatorului, pesemne pentru
ca să coste mai ieftin cablarea la ascultare, se umplea de « organe » …
Şi ale noastre şi ale lor ; adică organele de conducere ale Uniunii
Scriitorilor, organele de supraveghere a acesteia iar, printre ele, unii
amfibii ; adică înotând şi în apele noastre, înaintând (în grad) şi în
balta lor… Ce-i de mirare? Una dintre ăştia, ale cărei povestiri sunt un
fel de fişe de observaţie a bărbaţilor sub care s-a făcut că geme - deci
corespund, ca literatură, genului informativ - am auzit că şi acuma se
menţine în planul... literaturii de specialitate informatvă ; iar altul,
ne mai putând suporta chinurile de… conştiinţă că i se va găsi dosarul,
tocmai când a venit moda să se autodenunţe, a constatat că era
mare-nghesuială : Se precipitau să facă asta mai mulţi din grupul lui de
foşti dizidenţi…
În fine… Cred că pălăvrăgesc şi eu de unul singur, cu gânduri
legănându-se aiurea sub soarele ăsta cu miros lenevitor de alge!... Dar,
în ultimă instanţă: gânduri plăcute... Pentru că, pe atunci, ehe, Iancu,
exemplu de coleg care pendula cel mai ritmic între organele alese şi
organele gradate, venea cu casierul după el şi, nouă, care nu eram
selecţionaţi pentru baia de scriitori a genialului, ne dădea un împrumut
ca să ne ducem să bem cât mai departe, să nu se-audă în microfoanele
casei altceva decât comentariile încântate şi laudative ale celor de pe
(verificaţi-o vă rog) “lista de participanţi la întâlnirea cu
tovarăşul”....
Ce mişto era!... Ne duceam peste drum, la Cireşica, unde astăzi se
dansează cu ţigănci rusoaice, dar atunci Costel-mandatarul avea un
modest grătar fără instalaţii de microfonie, fiindcă ieşea foarte bună
saramura de stavride. Spre deosebire de votca proastă de acum, servită
elegant în pahare scumpe, cu umbreluţă şi preţ piperat, el îţi trântea
pe tejgheaua strâmbă votcă bună în pahare de sticlă ordinară şi, uneori,
pentru literaţi consecvenţi şi critici de autoritate, dădea pe credit.
Avea şi-un difuzor pe care-l punea atât de tare încât degeaba se
chinuiau ginitorii să noteze, aşa că, să te tot ţii de bancuri !...
Apropo de preşedintele nostru şi cel al Franţei, exact cum astăzi glumim
cu bancul că alegerea lui Sarkozy a revigorat imnul « Allons enfants de
la Hongrie... », acolo, la « Cireşica » am lansat noi pe atunci
calamburul cu « beau d’Estaing » spus, chipurile, de genialul la
Bordeaux, ceea ce l-a făcut pe Giscar să aprecieze complimentul şi
franceza în care scorniceşteanul îi spunea că e frumos. Tot acolo,
dintre suporterii balerinei cu microfoane de Ploieşti, de care se
îndrăgostise şi cu care l-a căsătorit Ceauşescu pe marele său prieten
intitulat unic: « Majestatea sa imperială Bokassa I, preşedintele
republicii Africa Centrală », multi dintre cei care o cunoscuseră mai
bine au făcut « Asociaţia cumnaţilor lui Bokassa », comentând faptul că
plutonierul canibal făcea copii ca să le mănânce organele proaspete, în
vreme ce pretinul lui, Ceauşescu, ne chinuia nouă organele ca să facem
copii... Şi, tot acolo, am lansat cântecul de glorie : « Condu-ne bunule
părine/ Condu-ne bun conducător !/ Condu-ne buna lui soţie, / Condu-ne
bune Nicuşor ! »... Ce grandoare, ce decădere !... Nu?!...
Adică, de ce grandoare, de ce decădere ?... Era aia grandoare ? E asta
decadenţă sau decădere?!... Nu mă pot concentra ca să-mi dau un răspuns;
şi, în ultimă instanţă, nici nu vreau. Sunt pe nisip, în vacanţă, iar
gândurile se prefiră şi-o iau razna care-ncotro, ca şi firele lui
printre degete... De ce decădere ?... A, da : De la ştirea cu Sarkozy.
Nu-mi iese din cap amănuntul că şi-a inaugurat cei şapte ani de
preşedinţie c-un concediu plătit, ca la milogi, de-un sponsor... C-aşa-i
la francezi : Politicienii au cei şapte ani de-acasă, iar Constituţia
prevede şapte ani de preşedinţie. În vreme ce la noi, o şleahtă de
politicieni fără cei şapte ani de-acasă trag sfori să schimbe
Constituţia în materie de prezidenţiale : Ba mai spre dictatură, ba mai
spre impotenţa preşedintelui, vocaţia demagogului incapabil de fapte,
fiind aceea de a se arăta nemulţimit faţă de starea prezentă.
De exemplu, în loc să fie mulţumiţi că avem un preşedinte boier care,
spre deosebire de Sarkozy, a făcut-o el pe sponsorul luând cu avionul
câţiva intelectuali şi aducându-i să petreacă weekendul la vila lui,
bârfesc !... Că, dacă el nu e intelectual, de unde ştie care-s
adevăraţii intelectuali ?!... Sau, că nu ăia-s adevăraţii intelectuali;
sau, dacă sunt, s-au compromis prin cochetarea cu puterea; sau, îi
desfiinţăm pur şi simplu - în favoarea altora, bine-nţeles, - că, la
noi, nu e nici grandoare, nici decădere; la noi e doar umoare şi
intoleranţă, egocentrism şi exclusivism, care pe care şi capra
vecinului!... Noi bârfim, nu judecăm; noi invidiem, nu polemizăm; noi nu
ne luptăm în idei respectându-ne adversarul, ci suntem de la-nceput
adversarii oricui mai e capabil să aibă idei înafară de noi şi, cel
mult, gaşca noastră!...
Îmi amintesc de un confrate care, între timp s-a ajuns dar, pe când era
încă famelic debutant scoţând un roman despre ţărani, nu m-a întrebat
dacă mi-a plăcut cartea, ci dacă-i mai bună decât cele ale lui Preda sau
ale lui Fănuş. Şi, într-un mod strict sinucigaş prin care (specific nouă
: distrugându-ne unii ideile altora, nu ne pasă că frumuseţile culturii
naţionale îşi tot întârzie accesul către universal), nici măcar asta
nu-l interesa mai mult decât ca un mijloc de afirmare a propriei sale
persoane. Adică, nu valoarea spre perenitate a cărţii, ci faptul dacă
apariţia ei va putea constitui o treaptă pentru înălţarea hoitului său
muritor, a convulsiilor de vanităţi, veleităţi şi mafiotisme care
colcăiau într-un alt lob de creier decât acela care-l făcea să scrie
literatură destul de frumoasă. E vorba de literatura aceea pentru care
fiecare avem rezervarea pe care o merităm, în aşa fel încât nici o carte
nu ocupă ierarhia alteia, ci şi-o capătă pe a sa, se-aşează-n raft şi
rămâne acolo dacă-i e locul, sau se duce la gunoi şi, iarăşi, rămâne
acolo, dacă acolo-i e locul...
Zău că nu-nţeleg !... În relaxarea asta cu nisip cald şi briză dulce, cu
soare jucăuş şi foşnet mătăsos de ape, uit de luptele politice, devin
nepăsător la cele cotidiene şi deschis spre idei generoase care-mi
înfrumusţează viaţa fără să mă coste mare lucru ; adică, fără să am
nevoie de vreun sponsor pentru a trăi o asemenea curată linişte de
vacanţă, cum pesemne, după luptele electorale şi-a dorit şi preşedintele
Franţei. Şi, parcă mă-ncearcă un fel de mândrie naţională în legătură cu
al nostru, care – ţară mai mică, preşedinte mai mic, dar a fost boier :
a invitat câţiva intelectuali să-şi facă o mică vacanţă la vila lui...
Boier !... Cum erau toţi boierii noştri adevăraţi, găzduind la moşie,
peste vară, nişte rude sărace sau pârliţi speculativi ca noi iar,
toamna, când se-ntorceau la oraşe cu banii strânşi din vânzarea
recoltei, făcând şi danie pentru câte-o ctitorie care le păstrează
numele peste veac !...
Acuma, rar aşa ceva! Les nouveaux riches se duc în Emirate, sau să nască
la Paris, ca să dea ceva bani acolo pentru sponsorizarea vacanţei lui
Sarkozy; dar se întorc repede, cu mai mare poftă de ciubuc pe spinarea
statului şi toată inteligenţa concentrată către clientelismul politic.
Iar, în loc de ctitorii, prezintă cu nesimţire la televizor prostia
nevestelor cu giuvaieruri, prostioarele plozilor pentru scutecele cărora
cheltuie cât să ţii la şcoală trei generaţii de ţărani şi, pentru ca
sfidarea parvenită să fie totală: mofturile alimentare ale animalelor de
companie ... Ce grandoare, ce decădere! – repetă mintea mea prosteşte şi
fără vreo direcţie precisă fiindcă, în fond, exemplul nostru cu
Preşedintele-boier e încurajator, doar invidia, sau exclusivismul
intelectual putând reacţiona altfel. Adică, îl bârfim nu pentru ideile
pe care le-ar fi putut discuta cu acei intelectuali, ci pentru că nu ne
plac ochii lor!... După cum sunt sigur că şi acei intelectuali, nu
despre lupta cu ideile altor intelectuali au discutat la masa
preşedintelui, ci şi-au folosit propriile idei spre a demola ce brumă de
intelectuali mai există înafară de ei, împărţindu-şi astfel procesul
muncii într-o bine moştenită diviziune marxistă: unii demolează prin
lupta fără de idei dintre fracţiuni politice, alţii fracţionează bruma
de idei care ne-ar putea conferi afirmare naţională... Şi, uite-aşa, ne
vindem altora propriile noastre zăcăminte şi intrăm în Europa sub
pulpana unui Narsultan Diktatov. Căruia o să-i pupăm... tulumba, adică
mult visata de noi conductă prin care el îşi urinează energia spre
Europa, bazându-ne pe dictatura lui ca să ne facă ascultaţi democratic
la Bruxelles, de vreme ce preşedintele Franţei a ajuns să n-aibă nici
măcar piţule de vacanţă!...
Ce grandoare, ce decădere! - am dreptul să exclam de data asta în
cunoştinţă de cauză.
Dar, mă rog, nu e treaba mea, în vacanţă, să mă gândesc la treburi atât
de meschine, chiar dacă m-ar roade curiozitatea să ştiu cam cât a costat
o vacanţă de preşedinte de ţară europeană în America şi cât a costat o
vacanţă de intelectuali români la vila preşedintelui nostru.
Preţul de-al doilea, îl bănuiesc într-o oarecare aproximaţie: Invitaţii
în cauză sunt abstinenţi, oameni cu stil rafinat, aşa că l-au costat pe
preşedinte, oricum, mult mai puţin decât l-aş fi costat eu sau Fănuş
care, pornind de la calamburul „beau d’Estaing”, apreciem alcoolul
rafinat. Iar, după ora închiderii la vila de protocol prezidenţial, l-am
fi dus şi la „Cireşica” unde, oricum, noi suntem cei mai vechi, de pe
vremea când Costel avea grătar fără aparatură de ascultare şi turna
votcă nefalsificată în pahare de sticlă ordinară.
Primul preţ, însă, mi se pare mai greu de apreciat. Pe măsură ce mă
gândesc şi fac calcule, îmi dau seama că, de fapt, e preţul democraţiei
pe care ne-o dorim: Să ai aleşi înalţi funcţionari oneşti, în funcţii
sărace, care, fără parvenitism şi corupţie, să garanteze cetăţeni
bogaţi, în ţări bogate!... E o chestie, nu?!...
O fi Franţa lui Sarkozy, sau acest Sarkozy al Franţei, un asemenea
exemplu?...
Nu ştiu asta. Dar îmi aduc aminte că la toate organismele europene, când
e vorba de banii contribuabililor, se circulă cu clasa a doua şi se
decontează hotel de cât mai puţine stele, drept cel mai firesc gest de
adevărată austeritate democratică. Dacă vrea vreun sponsor să-ţi dea
ceva suplimentar ca să-ţi ţii rangul, îl priveşte; că, doar, sunt banii
lui! Dar, nicicum din banii statului!
Iar noi, românii, ne-om fi pervertit acuma prin stricăciunea
încrucişerilor morale, dar nu suntem deloc străini de o asemenea
mentalitate care face mândria democraţiei adevărate: După ce l-a
răsturnat pe Cuza şi trebuia să explice poporului exigenţele istorice
care au obligat la aceasta, C.A.Rosetti a interzis căuzaşilor săi,
ajunşi miniştri, să ia bani de deplasare de la guvern, cerându-le să
facă această propagandă în ţară pe speze proprii, pentru că era vorba de
ideile lor proprii. Tot el, la 1848, şi-a vândut moşia ca să cumpere
pistoale pentru revoluţionari, iar marele său confrate Brătianu s-a rupt
spre sfârşitul vieţii de Carol I care spolia prea mult poporul pentru
averile casei regale. Două generaţii dintr-o familie de scriitori şi
mari diplomaţi români - Duiliu Zamfirescu şi Al. Duiliu Zamfirescu –
aduceau la ambasadele unde erau numiţi în străinătate vin din propria
lor podgorie de la Jariştea, făcând servicii ţării prin recepţii date cu
băutura lor, nu prin salarii mari cerute de la Bucureşti, iar mari
politicieni în frunte cu Iuliu Maniu s-au izolat de Carol al doilea
începând de la „afacerea Skoda”şi până la a-i sfida toată megalomania
găunoasă. Prin asemenea oameni şi acte, demonstrăm că austeritatea de
europeni raţionali a lui Dromichaites sau Lisimach faţă de opulenţa
iraţional asiatică satrapiilor persane, se păstrează în fibra noastră
morală. Ne trebuie numai consecvenţa de a o afirma.
Aşa că, mă-ntind cât pot pe bucata mea de nisip fierbinte, care mi-e
de-ajuns atâta vreme cât o încălzeşte Sfântul Soare, mă las legănat de
zvonul dulce ce mi se plimbă pe la urechi şi nu mai simt nevoia să spun
aşa, prosteşte: „Ce grandoare, ce decădere”!...
Corneliu LEU
|
Comentarii de la cititori |
|
