|
 Viitorul
lumii fizice -
Dincolo de 2012?
Andrei DOROBANŢU
Directorul revistei ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ
Ori de
câte ori (sau aproape) există reproşuri adresate celor care profeţesc
despre anul 2012, scuza imediat invocată este că profeţi au existat în
toată istoria, începând cu cei biblici. Uitându-se că predicţiile
biblice nu dau date. Mai mult: nu au voie să dea date. Nimic din toată
“nebunia” anului 2012 nu poate fi legat de creştinism.
Interesant este atunci de văzut cum de s-a ajuns la un atât de fulminant
“caz 2012”. Un prim răspuns poate fi specificarea acestei date ca dată
“limită” în calendarul Maya (un fel de 31 decembrie din calendarul
nostru...). Deşi cred că după atâtea sfîrşituri ale lumii “ratate”,
aceasta nu este decât o altă “culoare” dată aceleiaşi probleme.
Laudativele aprecieri la adresa cunoştinţelor şi practicii mayaşilor nu
sunt decât un aspect cu totul secundar – în fond, este încă un exemplu
de ”recurgere la ştiinţă” doar atunci când, explicit sau implicit (cum
este aici cazul), ea este invocată pentru justificarea unei catastrofe…
În unul din nenumăratele texte postate pe Internet se spune, vorbindu-se
despre calendarul mayaşilor: „Actualul Mare Ciclu este prevăzut să se
încheie la solstiţiul de iarnă din 21 decembrie 2012. Şi acest lucru a
dus la interpretarea că dacă Marele Ciclu se sfârşeşte, se sfârşeşte şi
timpul, aşadar şi Pământul trebuie să se sfârşească”... Aici, pe
Internet, comentariile pro-2012 se poartă pe trei mari direcţii:
solstiţiul de iarnă 2012, modificările terestre şi, cum altfel,
contactul cu extratereştrii. Se spune că mayaşii ştiau că nimic nu are
loc la întâmplare, “deşi deseori aşa pare, dintr-o perspectivă
experenţială temporală umană îngustă”. Se mai spune că mayaşii ştiau că
totul se petrece în cicluri de diverse durate care “corespund perfect
evenimentelor cosmice şi lumeşti trecute şi viitoare“. Pe de altă parte,
ideea că lumea se va sfârşi în 2012, indiferent cât de tenebroşi aleg să
fie cei care proorocesc despre acest an, nu merge însă niciodată atât de
departe cât merge cosmologia actuală, adică până la sfârşitul ...
„absolut”, prevăzut a avea loc peste 10100 ani, când timpul însuşi va fi
sfâşiat. Sfârşitul „tip 2012” este cel „al unei lumi”, aşa cum este şi
învăţătura implicită a Apocalipsei lui Ioan. Cu speranţa, tot implicită,
că rea aşa cum este şi o ştim, lumea „noastră”, cea de astăzi, va face
loc uneia mai bună. În care mulţi vom supravieţui, deşi, cum se spune,
„singura problemă este în ce formă, fizică, astrală sau spirituală.” Ne
vom schimba? Răspunsul care revine de cele mai multe ori pe Internet
chiar şi la finalul celor mai sinistre previziuni este afirmativ - ne
vom schimba în mai bine... Cât de frumos ar fi! Dar să ne aducem aminte
de prima săptămână de după 4 martie 1977. Sau de prima zăpadă din
decembrie 1989. Cât de repede au trecut... Cât de repede s-au uitat
formidabilele sentimente de apropiere umană, de preţuire, nevoia de a
avea grijă de cineva şi unii de alţii... Şi atunci, care să fie
alternativa când auzim vorbindu-se sau ne gândim la anul 2012? Teama?
Cum spune Adrian Cooper, autor al e-cărţii "Our Ultimate Reality",
“totdeauna trebuie să ne gândim că nu este nimic de care să trebuiască
să ne temem decât teama însăşi”. Eminescu a fost mai prudent când îl
face pe Făt Frumos din Lacrimă să-i spună Împăratului că el nu se teme
de nimeni decât de Dumnezeu, iar aceasta îi spune că el se teme, în
plus, şi de Muma Pădurii. Dar cine mai citeşte astăzi poveşti?!? Muma
Pădurii - teama pură. Căreia de data aceasta îi spunem, de exemplu,
“2012”.
La ce ar trebui să ne aşteptăm în 2012? O listă aproape completă oferită
de Benoit Tremblay, un tânăr consultant pentru stategie Web, include:
1. Inversarea (şi deplasarea) polilor tereştri
2.
Planeta X/Nibiru se va apropia sau chiar se va ciocni cu Pământul iar
Nemesis, perechea Soarelui, va avea şi el o influenţă negativă
suplimentară
3.
Ciocnirea cu un meteorit (vezi şi profeţiile lui Nostradamus)
4.
Super-aliniere planetară, având drept efect o explozie gravitaţională
ducând la înghiţirea Terrei în centrul galactic
5.
Deschiderea unor noi dimensiuni
Câteva vorbe despre fiecare? Am tot ezitat cum să procedez, şi nu pentru
că aş fi dintre cei care invocă drept argument faptul că nu se pot
explica sau măcar comenta asemenea lucruri în patru-cinci rânduri. Nu.
Dacă ai înţeles un lucru, trebuie să şi poţi să-l prezinţi la limita
simplităţii şi conciziei şi să fie totuşi inteligibil. Să vă spun însă,
ce? Că inter-schimbarea polilor Pământului s-a mai petrecut de câteva
ori şi se va mai petrece, dar că este un proces care se întinde pe
câteva mii de ani şi NU poate avea loc într-un anumit an, într-o anumită
zi? Că dacă o planetă de aproximativ zece ori mai grea decât Jupiter,
ipotetică, a cărei posibilă existenţă a fost vehiculată prima oară de un
celebru astronom, Percival Lowell, la începutul secolului trecut, şi un
“geamăn rău” al Soarelui ne-ar ameninţa cu adevărat, atunci, într-un fel
sau altul, ar fi trebuit să le observăm până acum? Că nu se poate vorbi
despre o descifrare/interpretare unică a catrenelor lui Nostradamus? Că
Sistemul nostru Solar poate să intersecteze Ecuatorul Galactic dar va
rămâne tot la cei aproximativ 30 000 de ani-lumină distanţă de centrul
Căii Lactee (şi, implicit, de ameninţătoarea Gaură Neagră aflată acolo)?
Şi atunci prefer să vă las pe dumneavoastră să vă formaţi singuri o
părere.
Mă voi opri totuşi la ultima dintre ele. Dar nu voi vorbi despre
semnificaţia termenului “dimensiune” din “profeţie”, adică despre o
dimensiune spirituală (sau mai multe). Un lucru de altfel foarte
interesant, întrucât ne poate sugera că viitorul lumii fizice se află în
întregirea sa cu spiritualitatea. Nu. Voi lua termenul în sens fizic. Şi
aici, vorbind de dimensiuni cum sunt cele 3+1 (trei spaţiale, una
temporală) în care trăim/pe care le cunoaştem/la care avem acces acum,
anul 2012 ar putea efectiv să aducă în premieră –aşa este programat,
dacă re-inaugurarea LHC, marele accelerator de la CERN, va avea loc
conform planurilor actuale- identificarea (sau cum se spune în fizică
“semnătura”) unor dimensiuni adiţionale. Ce semnificaţie ar avea o
asemenea descoperire? Deschiderea dimensiunilor adiţionale modifică
scara energiilor cu care suntem obişnuiţi. Fenomene pe care le excludem
acum pentru că energetic nu sunt posibile, vor beneficia de alte
condiţii. Contactul cu alte universuri ne va obliga să luăm în
considerare şi alte legi ale fizicii decât cele pe care le cunoaştem.
Semnale, ecouri din aceste alte lumi ne vor modifica existenţa – şi
acesta este cu adevărat un lucru sigur. Şi pentru că am tot invocat
Internetul (cineva spunea că astăzi nu trăim de fapt într-o democraţie,
ci într-o mediacraţie!), vă semnalez o ştire publicată pe site-ul său de
o televiziune din România se intitulează „Topul catastrofelor care vor
distruge civilizaţia umană în 2012”. După ce trece în revistă ...tot ce
se poate menţiona, de la Calendarul Maya la alinierea galactică, ştirea
se încheie cum nu se poate mai încurajator pentru publicul cititor (şi,
să nu ne amăgim, aşteptând cu mare încredere să afle din cea mai crezută
sursă, televiziunea, ce îl aşteaptă): „Dacă vom supravieţui acestor
potenţiale catastrofe cosmice şi terestre, nu trebuie să uităm de
încălzirea globală, războaie nucleare şi bineînțeles Large Hadron
Colider.” (sublinierea mea). Bineînţeles... Fizica în general, fizica
energiilor mari, cea care se face la CERN, în particular, au făcut
câteva daruri către omenire. Câteva. Sunt multe? Sunt puţine? Sunt
importante? Sunt minore? Nu ştiu cât contează asta: sunt. Uităm de ele?
Da, şi este perfect normal. În fond, ne aducem aminte tot timpul, ne
gândim mereu la cineva care ne-a făcut un bine? Nici vorbă. Nici măcar
la părinţi. Nici măcar la Dumnezeu. Îi invocăm doar când avem nevoie de
ei, de ajutor şi mai ales când ne este frică. Atunci când se anunţă sau
se prefigurează o catastrofă. Sau când a trecut, am scăpat, avem
consecinţe de suportat şi trebuie să găsim un vinovat. Să găsim pe
cineva căruia să-i reproşăm. Lumea îşi aminteşte de fizică atunci când
are loc, ce ştiu eu, un incident sau un accident nuclear, un cutremur
sau, mai nou, când vede la televizor sau aude la radio că această fizică
are nevoie şi cere un procent ceva mai mare din bugetul naţional pentru
a funcţiona în continuare. Şi, de fapt, pentru a-i servi pe ei.
Să mai revenim însă încă o dată la LHC. Pentru că el este, de fapt, un
formidabil instrument care poate fi făcut să interpreteze pentru noi
povestea Universului, până în preajma începuturilor sale absolute. Şi
dacă ar fi să ne plătim o datorie niciodată plătită cât şi cum se cuvine
lui Einstein pentru tot ce îi datorează mintea şi înţelegerea noastră şi
să căutăm să-i deschidem o poartă spre Gândurile lui Dumnezeu, atunci
LHC este maşina pe care ne putem îmbarca pentru a parcurge primii paşi
dincolo de această poartă. Mai departe... Ar putea avea Fizica o
dimensiune spirituală? Cu siguranţă. Doar că nu ne este accesibilă.
Încă. Dar, indiferent ce înţelegem prin această dimensiune spirituală,
marile maşini ale Fizicii, cândva, ne vor duce spre ea. În ce fel? Ce
s-ar putea întâmpla în 2012? De exemplu, dacă o parte cel puţin din ceea
se spune, se imaginează şi am discutat şi noi în aceste patru episoade,
ar fi chiar aşa, atunci s-ar putea să devenim mai inteligenţi, mai
dispuşi să primim cunoaştere, mai interesaţi de ceea ce are loc în
vecinătatea noastră, mai atenţi la ceilalţi, fiinţe sau lucruri. Da, aşa
ceva s-ar putea întâmpla. Deşi cred că pe ici pe colo vreo câţiva nu ar
fi prea mulţumiţi de o asemenea posibilitate.
...............................................................
Dacă
nimeni nu poate spune ce se va întâmpla efectiv în ziua solstiţiului de
iarnă a anului 2012, cum să îndrăznesc eu să fabulez privind ce se-ar
putea întâmpla după aceea – fiind eu sigur că va exista cu siguranţă un
“după aceea” ? Este posibil ca tot felul de “lucruri” care se întâmplă
de atâta vreme să ne schimbe într-adevăr. Într-un fel pe care doar
undeva în adâncurile minţilor şi sufletelor noastre ni-l putem imagina.
Aşa, cum spune Lucian Blaga, “ca printr-o pulbere-argintie”. Şi mai sunt
convins că o anume schimbare profundă a fiinţei noastre spirituale
urmează să se petreacă. În 2012 sau altcândva. Mai devreme sau mai
târziu. Pentru fiinţa umană, în structura sa de astăzi, se va deschide
în zidul care încă ne mai blochează percepţii, simţiri, înţelesuri, o
poartă spre alte dimensiuni ale înţelegerii sale. Sau mai multe porţi.
Cum ne vom comporta noi atunci? Poate că se va întâmpla cu noi aşa cum
spune Aldous Huxley în “Porţile Percepţiei”: “Omul care se întoarce prin
Poarta din Zid nu va mai fi niciodată acelaşi ca omul care a ieşit prin
ea. Va fi mai înţelept dar mai puţin sigur, mai fericit dar mai puţin
satisfăcut, mai umil în a-şi recunoaşte ignoranţa sa dar mai bine
pregătit pentru a înţelege relaţia cuvintelor cu lucrurile, a raţiunii
sistematice cu misterul de nepătruns pe care încearcă să-l înţeleagă,
întotdeauna în zadar.”
Dar, şi pentru ultima oară: când se vor întâmpla toate acestea? Nu cred
că cineva deţine răspunsul. Pentru că, aşa cum spune Evanghelistul
(Matei 24.35-36), „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu
vor trece. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Restul...
Andrei Dorobanţu
|
