Se făcea că viscolul i-a luat casa ca pe o pană de gâscă, cu scrâşnete de batjocură şi urlete prelungite în ecou, că îi scutura îndârjit acareturile şi ningea cu vreascurile adunate cu greu, că fulguia cu lemnele, în parte primite ca ajutor, sau cu bietele găini înţepenite de ger, pe care Grivei, devenit un lup cu blana argintie, le aştepta la pământ să le înfulece cu colţii straşnici şi fălcile deschise. Nenea Ion şi-a şters năduşeala cu dosul palmei, a mulţumit Domnului că nu a fost decât un vis, a privit spre sobă şi a văzut prin întunericul negru sclipirile tăciunilor. Veioza îmbrăcată cu hârtie ceruită nu şi-a aprins beculeţul,  radioul era mut, deci curentul era oprit,  iar linistea deplină i-a dat atunci fiori mai mari ca visul coşmaresc.O linişte cumplită de-i pocneau urechile, lipsită de lătratul binecuvântat al câinelui şi primul cucurig de dimineaţă al lui Gogu cel pintenat. S-a aplecat şi a scos de sub pat lampa cu gaz, pitită prevenitor cu chibriturile lângă ea, a aprins-o cu mâini tremurătoare şi s-a dus cu ea către fereastra oblojită cu ştergare groase, trase la război de răposata Maranda.  Ce a  văzut prin petecul de geam aburit l-a  făcut să se împleticească: alb, alb, alb, îndesat, aşezat, greu. Înspăimântat, s-a dus către uşă, a tras din răsputeri de clanţă, a împins cu umărul opintit, apoi, a căzut răpus în genunchi. A lovit cu capul  în uşă, dar nu a simţit durerea,de bucuros că a auzit ceva în liniştea de mormânt: scârţâitul gemut al lemnului. Nea Ion a ştiut atunci că era zidit în zăpadă, în voia lui Dumnezeu, a sorţii şi norocului…

Cam aşa, îngropaţi, cu casă cu tot, în nămeţi de 4,5,sau 6 metri, fără lumina zilei şi cea electrică,cu lipsuri de apă şi de hrană, şi-au petrecut zile şi nopţi nesfârşite, sute de vârstnici,  şi familii cu copii,din  satele şi comunele cele mai  greu încercate de zăpezile şi viscolele lui Gerar şi Făurar, cum nu s-au mai pomenit de cam 60 de ani prin Moldova în judeţele  de sud-est : Buzău, Vrancea, Brăila sau mai jos în câmpia Bărăganului, în Muntenia, judeţe precum Ialomiţa sau Călăraşi.

 Unii  au înţepenit ca în hibernare de frig, murmurând rugăciuni să-i scape de teroarea liniştii apăsătoare,de boli şi bătrâneţe, de grija  pentru animalele la care nu mai puteau ajunge,de frica prăbuşirii tavanului de paiantă, coceni şi sindrilă, de foame, după ce proviziile făcute se duseseră, iar în pod nu mai aveau putere să urce. O bătrânică temerară care a încercat să ajungă la proviziile din pod a murit strivită de căpriorul  pe care se sprijinise, desprins cu o parte din acoperiş cu tot.Puţini, mai în putere, au spart ferestrele şi au săpat tunele prin omătul stratificat, ore după ore,pentru a respira, mai fericiţi ca nicicând, aerul şfichiutor de ger; imediat însă s-au îngrozit privind troienele albe din care abia se vedeau corolele copacilor desfrunziţi iar,ici şi colo, capete de hornuri pe acoperişurile încleştate de troiene. “Doamne, Doamne, ce potop cum nu s-a mai văzut, apără-ne şi păzeşte-ne !”

Ce făceau în acest timp unele autorităţi  centrale? Ministerul  Transporturilor  şi responsabila din subordinea sa, onor Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din Romania -CNADNR-  nu mai pridideau să declare în conferinţe de presă câte drumuri naţionale  sunt  închise, total sau cu trafic restricţionat, transformate fiind ambele importante instituţii în veritabile oficine de anunţuri, cuprinse de frenezia înştiinţărilor de blocări şi restricţii, ca într-un élan  al informării din oră în oră, de mare răspundere patriotică.

Nimic despre puţinătatea şi precaritatea dotării cu utilaje performante în caz de iarnă, despre tehnologia ieşită din uz, despre lipsa de resurse umane şi echipaje cu experienţă, despre inexistenţa parazăpezilor şi a materialelor antiderapante, deşi contractele  reînnoite de Compania de mai sus, din banul public, cu firmele bineştiute de ani, conduse de cei numiţi de presă “Regii asfaltului”, valorează zeci şi sute de milioane de euro, contracte aprobate de fosta ministră a Transporturilor în scurtul său al doilea mandat. Ba mai mult, ministra demisionară cu cabinetul Boc cu tot, după ziua de luni 6 februarie a.c.,cea istorică a depunerii mandatului de către premier, a incriminat Agenţia Naţională de Meteorologie că nu a precizat clar şi profesional din timp iminenţa codului portocaliu, aducător de viscol puternic şi zăpezi abundente. Le-a recomandat chiar meteorologilor să ia lopata şi să meargă la deszăpezit, deşi la mai toate buletinele meteo audio şi tv.,în presa scrisă şi online, s-a tot repetat şi arătat pe hartă culoarea portocalie în mai multe judeţe, cu pronosticul că apoi oranjul va cuprinde la mijloc de Făurar toată jumătatea de sud a ţării. Codul de culoarea partidului fostei ministre, următor celui verde şi galben şi  înaintea celui roşu, cel mai mare ca periculozitate în caz de intemperii, ar fi similar, se pare, pentru fenomene meteo, unui cutremur între 6,5-7 grade pe scara Richter.

Noroc că noul ministru al Transporturilor şi Infrastructurii, recent instalat, fost consilier al oţărâtei doamne demnitar, a cerut - e drept timid - în urma  acuzelor insistente dezbătute în presă, ca licitaţiile pentru contractele cu firmele neîntreţinătoare şi  nedeszăpezitoare de zecile de drumuri naţionale şi de penibil de puţinele autostrăzi pentru o ţară mebră U.E, să fie verificate de Curtea de Conturi. Cu ce rezultate se va vedea, sau mai curând nu, dacă investigaţiile doveditoare vor avea, cum se întâmplă la noi, sancţiuni, penalizări sau rezilieri de contracte, topite ca zăpada la căldura primăverii.

S-a mai ivit la orizont şi altă autoritate de stat, pentru a verifica licitaţiile şi strategia de monopol a”regilor” asfaltului şi ai zăpezilor, anume Consiliul Concurenţei, cel care a dat abia după 5 ani o rezoluţie referitoare la disputele şi plângerile în avalanşă cu privire la preţurile tot mai mari ale firmelor de pe piaţa neaoşă a benzinei.Deci să nu mai îndrăznească să ningă cu disperare şi să viscolească avan decât peste cam cinci ani de aici încolo.

 Tot aşa, în timp ce se înscăuna noul şi tânărul cabinet ministerial Ungureanu şi după preluarea de mandate, poliţia rutieră  dispunea să se oprească tirurile, maşinile grele de aprovizionare, pentru a preveni accidente şi blocaje, magazinile din oraşe,localităţi şi sate se goleau de alimentele de primă necesitate, brutăriile de pâine, farmaciile de medicamente, iar drumurile judeţene şi locale se acopereau cu nămeţi, cu toate Comandamentele de urgenţă de la centru şi din teren, care mai de care mai vocale şi mai îngrijorate de soarta votanţilor calamitaţi. Partidele sunt colorate şi ele precum codurile meteo  în roşul pesedist, galbenul penelist, portocaliul pedelist, mai nou s-a ivit indigoul violet al unui partid doar cu un parlamentar, dar care urcă în sondaje, partid  imaginat de jurnalistul director tv., care a orchestrat aproape 2 ani în şir episoadele telenovelei cu avocata dispărută misterios,  pe nume Elodia.

Culorile partidelor  au fardat  violent zăpada, s-au duelat într-un pig-pong cu urmări dramatice de acuze dintre primari şi  prefecţi, între  comandamentele judeţene de urgenţă către cele locale, cu pasări de vini şi responsabilităţi, cu orgolii şi ambiţii de cerberi, jupânii din teritoriu cu acoliţii lor- slugarnici pofticioşi de putere, iar peste această grotescă “iarnă a vrajbei noastre” de la nivel central până la cel local, s-a aşternut linţoliul mocirlos al unei hulpave birocraţii şi contaminante incompetenţe.

Noroc cu românii de omenie care au donat nu numai  tone de alimente de primă necesitate,dar şi bani,medicamente, pături, îmbrăcăminte,lemne şi lumânări, în campanii organizate de asociaţii neguvernamentale sau iniţiate  de presa  activă, implicată, care a sensibilizat sponsorii şi a trimis ceas de ceas echipe de reporteri în zonele sinistrate. Noroc cu serviciile de ambulanţă Smurd, cu medicii şi paramedicii, cu pompierii de la ISU, cu piloţii elicopterelor, care au salvat zeci de vieţi ale captivilor zăpezii şi frigului cu preţul vieţii lor; noroc cu transportatorii privaţi care au venit cu freze, cu tunuri de zăpadă, cu vole şi  escavatoare; bine că s-au mobilizat şi cetăţenii voluntari,de diferite vârste şi profesii, printre care şi sportivii, noroc cu preoţii din sate,cu militarii şi jandarmii ministerelor de resort care au transportat convoaiele  de ajutor umanitar, sau au deszăpezit cu lopeţile casele, au săpat tunele,şi, ajutaţi de localnici mai în putere, au scos la lumina zilei copii, părinţi şi bătrâni, prizonierii tragici ai acestei ierni româneşti de pomină. În sufletele tuturor acestora sălăşluiesc  încă, pure ca albul zăpezii, compasiunea faţă de suferinţa semenilor şi bucuria dezinteresată de a o alina.

Primul chip pe care l-a văzut nenea Ion cu ochii tulburi de întuneric, tăiaţi de tânjita lumină a zilei, dar acum dureros de orbitoare, când uşa trosnind din rărunchi s-a dat la o parte, izbăvită după 12 nopţi şi zile, de încleştarea omătului de plumb, a fost al vecinului Vasile, care râdea de bucurie că-i trăieşte aproapele. Mai sus de adâncitura scobită în dealul de zăpadă, un  militar care părea până la cer, îi întindea  două pungi, cu  mâinile ca două aripi de înger.