|
 Dosarul
GOJDU - informarea la zi
Clubul de initiativă cetăţenească al
intelectualilor din Craiova (CICIC)
Prin grija dl. dr. Luchian Deaconu (foto)
Consecvent cu sine însuşi şi hotarât să informeze
opinia publică în legatură cu demersurile pe care le face pentru
recuperarea MOSTENIRII GOJDU, Clubul de iniţiativă cetatenească al
intelectualilor din Craiova (CICIC) pune la dispoziţia celor interesaţi,
alături de ultimele răspunsuri primite la Petiţia pe care a adresat-o
Ministerului Afacerilor Externe, care ne asigură că "atenţia societăţii
civile faţă de acest dosar este salutară şi motivantă", editorialul
apărut în ziarul "Cuvântul liber", la Targu Mures, intitulat: "IN
POLITICĂ, ÎNAINTE DE TOATE, SĂ FIM ROMÂNI !" "Moştenirea Gojdu" şi
"Retrocedările de bunuri catre cultele religioase maghiare", sunt două
chestiuni surori, ele îi privesc direct şi nemijlocit pe români, pe noi
toţi.
Anexele evidentiază două modalitati diferite de
abordare, de legiferare şi de rezolvare a problemei retrocedărilor,
comună tuturor tărilor din fostul lagăr socialist, dar tratată diferit.
Totodată, ele sugerează paşii, instituţiile, fortele şi căile ce
trebuiesc urmate pentru "revenirea la situaţia anterioară punerii in
aplicare" a măsurilor antistatale şi antiromâneşti prin care a fost
confiscată "Mostenirea Gojdu" si s-au operat "Retrocedărilor de bunuri
către cultele religioase maghiare" în Ardeal. Impreună cu parlamentarii
şi ministrii responsabili, cu funcţionarii si judecătorii cinstiti,
Asociaţiile cetateneşti, Fundaţiile, Sindicatele dar, in primul rand,
Justitia, sunt chemate să se implice în realizarea demersurilor legale
pentru intrarea în normalitate. Suntem convinsi că, şi de aceasta dată,
sprijinul, opiniile şi sugestiile Dv. pot schiţa directiile de actiune
si pot determina un demers national imperios necesar si benefic pentru
Tara.
Vă mulţumim.
CICIC
P.S. O parte din textele următoare au fost publicate
fără diacritice
Ref. nr. H3/P/344 din 14 mai 2007, domnul Luchian
Deaconu, Craiova
Ideea înfiinţării Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu” a
aparţinut părţii române şi a făcut obiectul unor negocieri dificile cu
partea ungară; principalul obiectiv a fost să se evite transformarea
ansamblului „Curţile Gojdu” (cca. 5.000 mp) din Budapesta într-un
complex comercial, care să nu mai păstreze memoria lui Emanuil Gojdu. În
prezent, imobilele alcătuind Curţile Gojdu sunt proprietatea unei firme
private, care desfăşoară activităţi de renovare menite să transforme
aceste spaţii într-un ansamblu rezidenţial şi comercial.
Cum au ajuns imobilele din Curţile Gojdu în proprietatea unei companii
private? La 1 martie 1952, prin legea ungară a naţionalizării, bunurile
imobile ale Fundaţiei Gojdu din Budapesta au devenit proprietatea
autorităţilor locale din Ungaria, şi nu a Guvernului ungar. În decembrie
2004, în baza autonomiei locale, autorităţile locale (Primăria
sectorului VII din Budapesta) au vândut imobilele care au aparţinut
Fundaţiei Gojdu şi imobilele din împrejurimile acestora unei firme
private. Soluţia propusă de partea română a fost singura la îndemâna
statului român care, nefiind proprietar, nu poate da, în această
calitate, statul ungar în judecată.
În Republica Ungară, spre deosebire de România, nu există un cadru
juridic care să reglementeze chestiunea retrocedărilor. Din această
cauză, principiul reciprocităţii nu a fost invocat pe parcursul
negocierilor bilaterale pentru recuperarea patrimoniului Gojdu. Actul
normativ ungar referitor la retrocedări a fost emis în anul 1991 (Legea
XXXIII), domeniul său de aplicare fiind însă limitat exclusiv la
imobilele lăcaşelor de cult. În consecinţă, numai cultele religioase au
putut depune cerere de retrocedare sau cerere de despăgubire, în
termenul de prescripţie cerut de partea ungară, respectiv de doi ani.
În baza acestei legi, Vicariatul Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria a
primit, în anul 1993, o despăgubire în bani în valoare de 43 milioane
forinţi (cca. 200.000 euro, la cursul actual) şi o parte a imobilelor
care au aparţinut Fundaţiei Gojdu, în suprafaţă de 957 mp. În spaţiul
retrocedat Vicariatului funcţionează, în prezent, Capela Ortodoxă a
Românilor din Ungaria. Valoarea despăgubirii primite de Biserica
Ortodoxă Română pentru imobilele care nu au fost retrocedate nu poate fi
comparată cu valoarea lor actuală, mult mai mare.
În 1993, activitatea Fundaţiei Gojdu era suspendată, iar Biserica
Ortodoxă Română a considerat că retrocedarea şi despăgubirea obţinute de
la partea ungară sunt juste şi echitabile. Biserica Ortodoxă Română a
primit imobilul şi despăgubirea în contul său şi nu al Fundaţiei Gojdu,
deşi Biserica Ortodoxă Română a avut doar drept de folosinţă asupra
imobilului înainte de naţionalizare, proprietar fiind Fundaţia Gojdu.
Guvernul României nu a fost informat, la acel moment, despre cererea de
retrocedare, respectiv cu privire la cuantumul despăgubirii care urma a
fi cerută autorităţilor ungare.
Activitatea şi statutul Fundaţiei Gojdu nu au fost subiecte de negociere
între România şi Republica Ungară. Fundaţia Gojdu cu sediul central la
Sibiu este continuatoarea de drept a Fundaţiei create prin testamentul
lui Emanuil Gojdu şi recunoscută ca atare. În această calitate, Fundaţia
Gojdu este cea chemată să aplice, în litera şi spiritul său, testamentul
lui Emanuil Gojdu, act juridic valabil în continuare.
Totodată, Fundaţia Gojdu are capacitatea juridică de a iniţia o acţiune
în instanţă în Ungaria pentru recuperarea patrimoniului Gojdu. Nici
Fundaţia Gojdu, nici Biserica Ortodoxă Română, care are un rol important
în ceea ce priveşte moştenirea Gojdu, nu au întreprins, până în prezent,
un proces bine fundamentat în justiţia ungară. În ianuarie 2000,
Fundaţia Gojdu a iniţiat o acţiune în justiţie în Ungaria, respinsă
pentru vicii de formă. Pe de altă parte, trebuie luate în considerare
şansele pe care un asemenea proces le poate avea în lipsa unui cadru
juridic intern ungar, care să permită retrocedarea imobilelor
naţionalizate, având în vedere prescrierea termenelor din Legea nr.
XXXIII din 1991.
În ceea ce priveşte apelul la instanţele internaţionale, o acţiune la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ar avea şanse de succes, chiar
după epuizarea căilor de atac interne în Ungaria, deoarece, în
conformitate cu jurisprudenţa Curţii, este necesar ca proprietatea să fi
fost „pierdută” după intrarea în vigoare, în Ungaria, a Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului. Nu este cazul deoarece în Republica
Ungară, Convenţia a intrat în vigoare în anul 1991.
În situaţia de faţă, proprietatea fiind pierdută înainte de 1991,
singura ipoteză în care Curtea poate judeca acest caz ar fi cea în care
ar exista un cadru juridic în Ungaria care să permită retrocedarea şi
care să fi fost adoptat de statul ungar după 1989. Pentru un proces la
Haga, este nevoie de acordul statului ungar, conform Statutului Curţii
Internaţionale de Justiţie.
O altă temă care nu este înţeleasă pe deplin de către opinia publică din
ţară şi din străinătate ţine de denumirea şi scopul fundaţiei propuse
prin Acordul bilateral din 2005. Motivul pentru care Ministerul
Afacerilor Externe a propus părţii ungare utilizarea patronimului lui
Emanuil Gojdu în denumirea fundaţiei este unul de o mare încărcătură
simbolică.
Pe lângă o carieră politică şi profesională de succes, prin opera,
exemplul personal şi viziunea sa, Emanuil Gojdu a demonstrat că
apropierea, înţelegerea şi cooperarea sunt posibile. Prin aceasta,
Emanuil Gojdu a fost nu numai un Mare Român şi un reprezentant al
Românităţii Orientale, dar şi un profund European. Disponibilitatea
părţii ungare de a se implica în acest proiect de cinstire a memoriei
lui Emanuil Gojdu ilustrează aprecierea şi recunoştinţa de care se
bucură marele mecena şi în Ungaria.
Între Fundaţia Publică Româno-Ungară „Gojdu”, persoană juridică ungară,
cu sediul la Budapesta şi „Fundaţia Emanuil Gojdu”, având personalitate
juridică română şi sediul central la Sibiu există diferenţe clare în
ceea ce priveşte conceptul, denumirea, sediul. Ele au în comun doar
grija faţă de cinstirea, aşa cum se cuvinte, a memoriei lui Emanuil
Gojdu.
Testamentul lui Emanuil Gojdu este sursă de inspiraţie pentru Fundaţia
româno-ungară. Conform art. 3, alin. 2 din Acordul din 20 octombrie
2005, „scopul Fundaţiei Publice constă în cinstirea memoriei marelui
mecena Emanuil Gojdu şi în sprijinirea dezvoltării cooperării între
Părţile Contractante” (România şi Ungaria). Programul de burse proiectat
în cadrul Fundaţiei româno-ungare are o sferă de aplicabilitate mult mai
mare decât cea prevăzută în testamentul lui Gojdu, o dovadă în plus că
această fundaţie româno-ungară nu şi-a propus punerea în practică a
dispoziţiilor testamentare ale lui Gojdu. Ea urmăreşte promovarea unei
generaţii de tineri de elită, prin sprijinirea tinerilor merituoşi,
români şi unguri, cu rezultate de excepţie la învăţătură.
Proiectul de înfiinţare a unei fundaţii româno-ungare care să acorde
burse, care să se preocupe de înfiinţarea unui muzeu şi a unei
biblioteci în memoria lui Emanuil Gojdu şi a unui institut de cooperare
româno-ungar, ţine de interesul pe termen lung al României. Pe de o
parte, este un proiect care investeşte în tineri şi asigură, totodată, o
prezenţă românească consistentă în centrul capitalei ungare, a cărei
misiune este cinstirea memoriei lui Emanuil Gojdu. Pe de altă parte, el
este expresia evoluţiei relaţiilor româno-ungare.
Acestea sunt motivele pentru care Ministerul Afacerilor Externe, în
spiritul promovării interesului naţional, are convingerea că demersurile
sale vor fi înţelese, pentru ca proiectele de cinstire a memoriei lui
Emanuil Gojdu să poată fi puse în practică.
***
Ref. nr. H3/P/483 din 7 august 2007
Domnului Luchian Deaconu
Clubul de Iniţiativă Cetăţenească al Intelectualilor din Craiova
În continuarea răspunsului Ministerului Afacerilor Externe din 21 mai
2007, facem următoarele precizări:
Problema Fundaţiei Gojdu figurează pe agenda tuturor întâlnirilor
bilaterale cu partea ungară. Eforturile diplomatice s-au intensificat în
ultimii ani, această temă fiind subiect de negocieri şi consultări nu
doar la nivel de experţi, ci şi în cadrul mecanismelor bilaterale de
cooperare (Comisia Mixtă Interguvernamentală, Comitetul de specialitate
privind colaborarea în problemele minorităţilor naţionale), precum şi în
contextul contactelor politico-diplomatice la nivel înalt (Preşedinte,
Premier, Ministrul afacerilor externe).
Demersurile întreprinse dovedesc întreaga disponibilitate a
autorităţilor române de a sprijini orice iniţiativă formulată de cei
direct vizaţi de testamentul lui Emanuil Gojdu, respectiv Fundaţia Gojdu
având sediul central la Sibiu. Aşa cum am subliniat şi în răspunsul
precedent, posibilităţile de intervenţie ale autorităţile române sunt
limitate, fără ca aceasta să semnifice însă, dezinteresul statului
român, în general, şi al Ministerului Afacerilor Externe, în particular,
faţă de soluţionarea problemei în conformitate cu prevederile
testamentare ale lui Emanuil Gojdu.
Atenţia societăţii civile faţă de acest dosar este salutară şi
motivantă. Este important, totodată, ca particularităţile acestui dosar
să fie bine înţelese, iar Ministerul Afacerilor Externe îşi exprimă
încrederea că precizările pe care este onorat să le facă de fiecare dată
când i se solicită, duc la lămurirea neclarităţilor.
***
"In politica, inainte de toate să fim romani!"
Editorial, nr. 110/ 8 iunie, 2007
"Una din problemele cu care s-au confruntat si se confrunta si în
prezent guvernarile României de dupa decembrie 1989 a fost aceea a
revendicarilor pe care cultele religoase maghiare, asa-zisul Status
romano-catolic (ardelean, din Transilvania etc), asa-zisele Ordine
calugaresti catolice maghiare, precum si unii cetateni romani de etnie
maghiara le au asupra unor averi ce constau in bunuri mobile si imobile:
cladiri (scoli, internate, biblioteci, arhive etc), terenuri (de
constructii, arabile, paduri, pasuni etc), mobilier, mobilier sacru,
carti si altele. Toate acestea sunt bunuri situate în Transilvania,
Banat, Crisana, Satmar si Maramures. De fapt si de drept aceste valori
sunt mostenirea spirituala, morala si materiala, comuna tuturor etniilor
si confesiunilor din spatiile geografice si de civilizatie amintite,
implicit sunt proprietatea, intr-o proportie covarsitoare, a Statului
Roman".
Sunt cuvintele de inceput ale "Introducerii" la cartea domunului
Corneliu D. Pop "Studiu privind retrocedarile de bunuri catre cultele
religioase maghiare si alti solicitanti".
O carte cu documente si argumente temeinic sustinute privind lipsa de
suport juridic pentru retrocedarile de bunuri cerute de cultele
religioase maghiare si de organizatii care nu au avut, de drept,
calitatea de proprietari si de persoane juridice, precum si de unii
particulari de etnie magihara. O carte binevenita, necesara, mai ales in
acest context in care retrocedarile, dupa cea mai stupida lege
romaneasca, daca ne referim la reglementarile din acest domeniu, din
toate celelalte tari foste comuniste, se fac dupa unu tipic amintind de
Codrii Vlasiei.
Nu zadarnic, in motto-ul ales, Corneliu D. Pop isi manifesta,
atitudinal, o pozitie la care guvernantii actuali ar trebui sa ia seama
cu mare atentie: "Sa asisti la savarsirea raului, fara a interveni, nu
este culpa de indiferenta, este crima de complicitate".
Prin aceasta adevarata "crima de complicitate" a fost furat si vaduvit
statul roman, de o serie de imobile in care se aflau licee, scoli,
spitale, institutii administrative.
Prin aceeasi "crima de complicitate", transformata in pornire
agresivaîmpotriva propriului popor si a propriei tari, guvernarile
postdecembriste romanesti, cu inconstienta si fara limite, dand legi sub
presiunea imperativa "restitutio in integrum", au permis in Ardeal,
reintoarcerea intr-un trecut pe care nu ni-l dorim reinviat.
Restituirea bunurilor pe aceasta cale constituie o ofensa adusa "muncii
stramosilor nostri", prin punerea unui bun al natiunii in "palma
uzurpatorilor".
O necunoastere crasa a paginii zbuciumatei istorii a Ardealului, la
nivelul autoritatilor legiuitoare, adminstrative centrale si locale,
precum si al Justitiei, a dus la erori de neiertat.Motiv pentru care
este nevoie de "revenirea la situatia anterioara punerii in aplicare" a
actelor normative, stramb aplicate, pentru ca legiuitorii si justitia sa
faca dreptate, sub semnul cumpanirii drepte a "discernamantului si
demnitatii", indreptand strambatati si aparand "patrimoniuol natiunii
romane".
Din pacate, in Romania decizia politica - asa cum subliniaza si autorul
- n-a fost elaborata pragmatic, netinandu-se cont de cunoasterea
adevarului istoric in legatura cu "modul in care au fost create si
sustinute aceste valori", nici de "repercusiunile cu multiple si extrem
de grave consecinte, dintre care cele mai afectate sunt: securitatea
nationala, demnitatea si munca romanilor".
Nu s-a tinut cont de "contextul istoric respectiv", de "sursele si
mijloacele financiare si materiale folosite la realizarea si sustinerea
acelor valori" revendicate "pentru sine, cu insistenta, ca pe niste
bunuri strabune ale bisericilor, ale asa-zisului Status romano-catolic,
din Ungaria mai ales".
Interesele meschine, de partid, de grup sau personale, "slugărnicia si
lasitatea", sfidarea interesului national, a muncii si a suferintei de
secole ale iobagilor si ale clericilor români au dus la excluderea
dreptului de proprietate spirituală, morală si materială a românilor
majoritari, dintotdeauna, in Ardeal.
De precizat ca in toate celelalte state "succesoare ale statului
dualist, Austro-Ungaria, destramat dupa Primul Razboi Mondial, bunurile
mobile si imobile au trecut in proprietatea statului, conform
principiilor de drept", "aparandu-se, astfel, interesele majore ale
statului, precum si demnitatea cetatenilor proprii". Romanii, mereu
apasati de "domnii celor trei natiuni" (ungurii, secuii si sasii),
reprezentand cele patru religii recepte (romano-catolica, reformata,
luterana si unitariana), erau doar cei truditori "pentru folosul tarii,
atata vreme cat valahii sunt TOLERATI..." Deci, romanii aveaustatut de
"neam tolerat, iar Biserica ortodoxa nu era recunoscuta, ceea ce nu a
impiedicat statul sa beneficieze de munca (prestatii iobagesti etc), de
contributiile financiare (dari, taxe, onorarii etc) si materiale (dijma,
alte obligatii in natura etc), pe care iobagii romani si clericii
romani, cu toate ca erau numai tolerati - nu aveau decat dreptul la
munca in favoarea stapanilor din cele trei natiuni recepte -, erau
obligati sa le achite si sa le presteze sau sa le dea".
Denuntarea, la 17 iulie 1948, a Concordatului incheiat intre Romania si
Sfantul Scaun (la 10 mai 1927), a acordurilor si a conventiilor
ulterioare, duce la trecerea "in proprietatea Statului Roman a bunurilor
bisericilor, congregatiilor, comunitatilor sau praticularilor ce au
servit pentru functionarea si intretinrerea institutiilor de invatamant
general, tehnic sau profesional".
Este vorba despre foste colegii catolice, reformate, unitariene, precum
si alte institutii (azi revendicate), "construite si sustinute ...de-a
lungul secolelor", din resurse publice, "în special din contributia
romanilor".
"Legea nationalizarii culturii - afirma marele istoric, academicianul
David Prodan - nu e o opera ceausista ... Ea nu a venit ca o asuprire,
ca o nedreptate a noastra, a venit ca o reparatie istorica necesara, o
armonizare, pe cat se poate, a anomaliilor unui lung
trecut,...nationalizarea (bunurilor istorice, cluturale comune) nu e
ceausism, cio mare reparatie istorica".
Printr-un deficit de memorie, opresorii romanilor ardeleni au trecut
peste "sudoarea muncii si peste suferinta impilarii" iobagilor si
clericilor romani care au contribuit la "formarea veniturilor publice"
revendicate de urmasii lor azi, cu insistenta.
Toate acestea, în ciuda faptului ca natiunea romana, "ca cea mai
numeroasa, a contribuit la Stat cu partea cea mai mare si, prin urmare,
a conferit cel mai mult spre formarea fondurilor scolastice".
Mentinerea, fara nici o motivatie, a unor organisme perimate si ostile,
instrumente in serviciul revizionismului si iredentismului maghiar,
indreptate contra Tratatului de pace de la Trianon, ordinele
calugaresti, actiunile subversive contra statului roman, mijloacele
folosite, falsurile, ilegalitatile sfidatoare ale Status-ului,
incompetenta, lasitatea si slabiciunea autoritatilor romane au dus la
aberatiile si abuzurile privind demersurile pentru retrocedarea cladirii
Liceului "Simion Barnutiu", din Simleul Silvaniei, a imobilelor de pe
str. Iuliu Maniu din Cluj-Napoca, la deciziile Judecatoriei din
Miercurea Ciuc, privind litigiile din Alba-Iulia si Miercurea-Ciuc, la
revendicarile unor cetateni maghiari din Transilvania, Banat, Crisana,
Satu Mare si Maramures.
O constatare se impune.
Nu a fost, deloc, fructificata experienta altor tari. Or, suverana si
crasa necunoastere si superficialitatea acuzatoare, care si-au dat mana
cu organizatii antistatale si devalizatoare, oficializate in Romania,
toate au dus la revendicarea unor bunuri care apartin azi, de drept,
Statului Roman.
Astfel, "Statul roman practica un mod original de autodesconsiderare, de
sinucidere economica, de autodevalorizare a patrimoniului public si de
autosubminare asigurantei nationale".
De ce se lasa batjocorite autoritatile, administrative si judecatoresti,
ale statului roman, complacandu-se in postura de "sluga umila" in fata
unor "revendicatori verosi care nu au, in majoritateacazurilor, nici cel
mai micdrept de a revendica ceva"?
De ce guvernantii asista neputiciosi "la actiunile ce sapa la temelia
Statalitatii Romane"?
Fara minimul "exercitiu de inteligenta", fara niciunsemn de demnitate
nationala, superficiali, rau-voitori, din necunoastere, guvernantii
lupta impotriva interesului public.
Suprafetele imense de paduri date, imobilele retrocedate, fara nicio
motivatie, fara drept, unor lacomi revendicatori, contribuie la o
devalizare a Statului Roman "cu consecinte in timp, prezent si viitor,
pentru Tara".
Nedreptatile trebuie indreptate, "pentru a pune in locul lor adevarul si
dreptatea", "pentru ca munca romaneasca si Statul Roman sa intre in
drepturile sale".
"Dar, pentru aceasta - spune Corneliu D. Pop - este nevoie de a se da
curs indemnului rostit de I. C. Bratianu, in ziua de 6 iulie 1870, in
Parlament:" In politica, inainte de toate, sa fim romani!"
LAZAR LADARIU
|
Comentarii de la cititori |
|
