S-au scurs 162 de ani de la binecuvântata  naştere a geniului poeziei româneşti. Destinul omenesc al poetului n-a fost unul, asa cum se ştie, fericit. A sfârşit mult prea repede răpus fie de o boală napraznică fie de mâna inconştientă a unui nebun, dirijată de puternicii acelei societăţi, dacă dăm crezare celor ce susţin că poetul a fost asasinat  pentru a reduce la tăcere  pana lui vitriolantă pentru   jefuitorii si trădătorii de ţară.Poate că dacă ar fi trăit cât J.W. Goethe, opera lui Eminescu ar fi fost gigantică prin alte faţete , prin dezvoltarea  altor proiecte literare , pe care Eminescu ar fi avut timpul şi maturitatea să le finiseze, să le implinească.Din nefericire, trecutul, istoria, nu se pot măsura cu dacă. Destinul omului, ca şi destinele neamurilor sunt hotărâte dinainte, în bună parte, rămânând ca fiecare om sau naţiune sa aibă  contributia proprie  la firul existenţei sale. Aceasta dacă nu acceptăm  ideea lui Eminescu că : “A fi? Nebunie şi tristă şi goală;/ Urechea te minte şi ochiul te –nşeala;/Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic-/Decât un vis searbăd , mai bine nimic”.

 Mă întreb mereu dacă societatea românescă  din vremea lui Eminescu  se asemăna atât de mult  cu cea in care trăim noi. Mai mult  decât atât îmi pun întrebarea dacă nu cumva există  câteva trăsături de caracter ale noastre , ale românilor, ce nu pier chiar dacă sunt puse sub obroc pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp  ?! Demagogia, mita , jaful naţional, gugumănia, ticăloşia oamenilor politici, neamprostia naţionala, primitivismul, căciuleala în faţa modelelor străine, dispreţul pentru valorile noastre etc. erau  valabile şi in timpul lui Eminescu şi sunt şi in cel al nostru ?“… Panglicarii în ale ţării, care joacă ca pe funii,/ Măşti cu toate de renume, din comedia minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul/De ai crede că viaţa e curată ca cristalul?/Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/Ce îţi râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele./Vezi colo pe uriciunea fără suflet,fără cuget,/Cu privire împăroşată şi la fălci umflat şi buget/,Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,/La tovarăşii săi spune veninoasele nimicuri;/Toţi pe buze- având virtute, iar în ei moneda calpă,/Quintesenţa de mizerii de la creştet până-n talpă(…)Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi,/Să ajungă a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi(…). Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/Numai banul il vânează şi câştigul fără muncă…Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară/Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară/Prea v-aţi bătut joc de limbă., de străbuni şi obicei,/Ca să nu s-arate-odată că sunteţi-nişte mişei!”

Spiritul înalt al poetului, geniul,  iubirea lui faţă de neam şi faţă de tară au născut asemenea creaţii care au stârnit impotriva sa o  ură neimpăcată şi dorinţa celor cuprinşi în bestiarul eminescian de a-l suprima pe poet.Ca şi în cazul lui Caragiale, chiar mai mult decât atât, intrucât Eminescu, gazetarul, scria zilnic articole vitriolante impotriva mai-marilor timpului său,vânzători de ţară, jefuitori ai  României, poetul , omul  Eminescu, devenise de nesuportat.” Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”  se trimitea de la Viena mesajul către Maiorescu. Şi l-au potolit internându-l in ospicii , otrăvindu-l zi de zi cu mercur iar in final,  din întamplare sau nu, un nebun il ucide, lovindu-l cu o piatră.Acest tratament ne spune  cât a contat Eminescu pentru societatea românească de atunci, câtă inţelegere şi preţuire au avut puternicii zilei, casa regală, contemporanii săi în general, pentru un geniu, pentru cea mai desăvârşită minte a neamului românesc. Pornind de aici  sunt tentat  să arunc o privire asupra istoriei noastre şi să mă intreb  dacă am ştiut vreodată să ne preţuim valorile şi să le ocrotim?

Ion Marin Almăjan