A fost un proiect,a rămas un vis
Mariana Brăescu Silvestri

 

Pentru un nume cu autoritatea şi notorietatea lui Artur Silvestri în critica literară românească înainte de 1989 este incredibil că întreaga activitate însumând 17 ani de critică literară s-a încheiat la doar 36 de ani.

Cele peste zece mii de pagini apărute în publicaţiile literare şi culturale ale vremii – doctrină, istorie, critică literară – formează opera unui autor tânăr şi foarte tânăr. A fost şi rămâne surprinzător pentru oricine că această tinereţe nu l-a făcut să se grăbească şi să adune, cu deplină justificare, ca alţi confraţi, câteva sute de pagini măcar, cu care să închege două-trei volume care, aşa cum ştiu cunoscătorii, făceau posibilă calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, calitate deosebit de prestigioasă şi râvnită atunci.

Artur Silvestri - „micul Călinescu” - cum era numit încă de la debutul său, surprinzător de matur în raport cu tinereţea, nu şi-a dorit aceasta niciodată. Ştacheta pe care singur şi-o impusese era mult mai înaltă şi asemenea mentorului său literar, George Călinescu, plănuia
să topească aceste cronici dar şi alte mii de fişe în sinteze ample, ambiţioase.

 

Nu a fost să fie, din păcate nu doar pentru el, ci pentru literatura şi istoria literară românească. Schimbările de după 1989 l-au făcut să se îndrepte în alte direcţii, datorită contextului şi datorită faptului că ştia bine că doar independenţa materială îi poate asigura independenţa intelectuală. Dar, „timpul nu a mai avut răbdare”...

Spuneam şi altădată că Artur Silvestri simţea în ultimii ani că „nu mai are timp”! Adevărul e că nici şapte vieţi nu i-ar fi ajuns pentru vastele sale proiecte literare şi culturale. Aşadar, simţind că nu mai e timp pentru sinteze, a încercat să schiţeze un „univers al lecturilor
care l-au făcut fericit”. Mi-a vorbit despre această carte de câteva ori, voia nu doar să publice grupat cronicile la „lecturile fericite” dar, urma să adnoteze, să adauge părţile lipsă la cronicile amputate de orice fel de cenzură, să reaşeze titlurile în matriţa lor originală şi să contextualizeze apariţia acestora. Din nou, vremea nu a mai avut răbdare nici măcar pentru atât.

Nu a mai fost un proiect, a rămas un vis. Cartea aceasta încearcă să-l refacă. Am o mare emoţie la tipărirea acesteia. Teama mea
e să nu fi greşit prea mult deşi m-am străduit din răsputeri să judec fiecare situaţie, aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut-o el. Şi totuşi, dacă a nu-şi vedea cărţile tipărite este cea mai mare nedreptate pentru un scriitor, următoarea nedreptate, aproape la fel de mare, este
aceea de a nu putea decide asupra formulei, asupra corecturilor cărţii, asupra formei finale. Artur Silvestri a avut parte de amândouă.

Păcat, mare păcat!

 

Mariana Brăescu Silvestri