Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

A IEŞI DINTRE NEURONI – SPRE PASĂRE:

CONSTANTIN STANCU - PĂSĂRILE PLÂNG CU ARIPI

EDITURA HELICON, TIMIŞOARA 1998

 Dr. Adrian BOTEZ

Grafica de Roca

Volumul de poezii PĂSĂRILE PLÂNG CU ARIPI, de Constantin Stancu, este împărţit într-o trilogie lirică, de irepresibilă, fascinantă forţă de sugestie, începând chiar cu nivelul titlurilor: 1. Crini de nisip, 2. Păsările plâng cu aripi, 3. Dincolo de retina apei.  Acest volum marchează o etapă importantă, în evoluţia scriitorului haţegan: scufundându-se în originaritatea elementară, a Mumelor Creaţiei – aer, apă, foc, pământ – întru zidirea efigiei-castel a Fiinţei Româneşti: „cum deasupra Hunedoarei răsare/ castelul de aer, de foc, de apă de pământ” – cf. Castelul, p. 22 - se face tranziţia a-dinspre aplecarea către viziunile, înăbuşitoare, asupra materiei, de la miopia senzorială, obsedată de banalul obiectual şi de la infernala scufundare a Duhului, în artificialul sintetic al urbanizării, care infestează până şi timpul: „Miroase a timp sintetic ars undeva/ la marginea oraşului”, cf. Secundele dilată pupilele, p. 69 – de la oribilele şi cosmic-inconştientele crime diurne/rutiniere: „mielul miroase neştiutor/ sângele  celorlalţi miei/ tăiaţi înaintea lui” – Odihnă pe malul ierbii, p. 62, ori de la irespirabila năclăială a zonei mâlului/nămolului, nisipului şi cărnii/lut, întru care se îmbie până şi ideile: „Ideile îşi descoperă un trup de carne”, cf. Idei de carne, p. 68, sau:  „Cineva sparge amfora/ în care un olar barbar/ a închis un pod de piatră/ca o linie a norocului” – cf. Podul de piatră, p. 58, „o carne tot mai nouă creşte pe oasele mele” – cf. Pământ străbătut de neuroni, p. 64  – în care pământul şi carnea, omul şi lutul intră în, parcă, pentru vecie condamnarea la indistincţie, se îngemănează cumplit, ca sub blestemul fără final soteriologic… - până şi umbra capătă carne, şi asta, chiar în „prefaţa”  Apocalipsei: „dar va veni o zi/ în care va sângera şi carnea umbrei” – cf. Carnea umbrei – p. 107- prefigurându-se, totuşi, o mistică eterizare a sângelui (asemănat cu roşirea răsăritului soarelui-lume nouă/re-spiritualizată: „când plasa pescarului şi vântul de primăvară/ se vor înroşi de răsărit” – Amfora din ochiul stâng, p. 40 – dar şi cu transfigurarea, prin moarte/sângerare, a Dacului-Decebal, în forţă de rezistenţă spirituală/rebeliune anti-marterială/reacţionarism demiurgic, în Duh Tutelar al Patriei Sacre: „pata de sânge a dacului/ pe sandaua centurionului” – cf. Seminţe de oglindă, p. 52), întru transfigurarea fiinţială („Înţeleg de ce umerii acestui secol/ sunt de aur,/ de ce toate dispar într-o pată de sânge” – cf. Ploi efemere, p. 35) – sau: şi  producându-se, astfel, ritualistic, re- „învăţarea cărnii cu tăcerea” – cf. Zbor într-o vocală, p. 34 spre vizionarismul de înalte purităţi şi plutiri şi superioare arderi spirituale („Mirele, cu trup de păpădie/ sufli spre el şi se risipeşte-n/ zăpezile neîmplinite,/ rămase-n aer, între punctele cardinale de gheaţă./ /Vinu-n pahare se preface-n flacără,/ numai pe cer  - aripi” – cf. Numai pe cer – aripi, p. 86, sau starea de retragere a oricărei manifestări de violenţă/ expresie a actului trăirii, în indicibilul non-respiraţiei/ non-manifestării cvasi-sanctificabilă sau buddhiste: „O fereastră de păpădii, nu respira, nu vorbi, ţine vântul în pumni” – cf. O fereastră de păpădii, p. 89 - de suave şi grave avânturi celeste (de la „răsuflarea ca trupul Anei topindu-se-ntre cărămizi” , cf. Cal pe o monedă veche – sau „poezia nu rezistă nămolului din fundul râului”- cf. Poesia, p. 74 -  la: „ninsoarea cu pleoape” – cf. Ieri a nins cu pleoape, p. 59, sângele eterizat: sau pseudo-caligramele de tipul În ceruri, p. 73: „păsările plâng cu aripi” – culminând cu „mersul pe timp/ ca mersul pe ape“ – cf. Mersul pe ape, p. 79, sau seraficul poem metapoetic al zăpezii/ ninsorii – împărţit între Fulg îngenuncheat, p. 27, din primul ciclu – Crini de nisip:  „Dacă zăpada te acoperă,/ rămâi puţin înfrigurat/de teamă să n-o topeşti” – şi poemul desăvârşirii metafizice, şi el împărţit între textul Misterul pe vreme de viscol, p. 76: „în inimă port cristalul în care/închis este un fulg”, respectiv poemul Necruţătoarele ninsori, cf. p. 112, din ultimul ciclu – Dincolo de retina apei: „Copiii sunt închişi într-un cuvânt/ dintr-o limbă necunoscută,/ umbra lor se rostogoleşte spre noi planete.// Copiii, ca pe un fular,/ duc pe umeri Europa/ (…) noi nu înţelegem,/ trecem prin necruţătoarele ninsori”.

Iarna/ninsoarea, încă din acest volum sl lui Constantin Stancu, a devenit spaţiul mitic, locul iniţierii întru mântuirea de gravitaţia păcatului lumii. Faza escatologică a universului, adică garanţia pregătirii lumii pentru  Marele Salt înapoi, întru Paradis, va fi marcat de vremea-nevreme, când „soarele-i un fulg mare/ ce nu mai ninge,/ nu mai ninge…” – cf. Umbra destinelor, p. 117 – refuzul de a ninge nu mai marchează, ca-n eminesciana Scrisoare I, moartea termică a Universului – ci mistica chemare, misticul semn, prin care Dumnezeu opreşte destinele curgător-trecător-arzătoare, întru Paradisul non-curgerii/non-trecerii/non-arderii…

Trecând peste micile derapaje semantice (prin care mesajul poetic este banalizat şi sărăcit, scos din ritmul sacru al ritualului), mici stângăcii/rateuri/non-desăvârşiri – de tipul, să zicem: „fiecare adolescentă îşi pune-n lobul urechii/ un ceas deşteptător”, cf. Pământ străbătut de neuroni, p. 64, sau: „din cer cad aripile/ păsărilor migratoare”, cf. Dor, p. 56 etc. – poezia lui Constantin Stancu începe a fi un discurs unitar, pe care doar respiraţia inspiraţiei îl fragmentează în poeme. Un discurs despre Forţa Demiurgică a Omului, a-fie de afundare empathică în bolgiile terestro-senzoriale, ale unui univers în care fiinţa Omului şi a Pământului sunt consubstanţial-întrepătrunse – ori de scuturare de pământ, întru Lumina Logos-ului Justiţiar-Re-Armonizator, Logos Drept/Îndreptător şi Eliberator întru Mit/Ritual pentru Recuperarea Paradisului: „lumina dilatată de gândurile noastre,/ îl împinge mai încolo cu un destin,/ spre firul cu plumb al cuvântului…” – până la retragerea „în măr” (adică, dincolo de şansa dată demonului, de ispită/ispitire, sub expresia “destinului”…ca determinare exasperantă!) - cf. Retragerea în măr, p. 65 – dincolo de păcatul cu efect dezagregant de Piatră – întru Nisip: „piatra moare încet/ ca un ţipăt de nisip” – cf. Ţipăt de nisip, p. 97 – până la recuperarea Copilului Originar/Sufletul Cosmic Originar: „Vei asculta strigătul dintâi al copilului/ care ai fost” – cf. Dincolo de retina apei, p. 103 – determinându-L pe Dumnezeu să-şi facă din nou simţit/audibil MITUL EFECTIV/EFICIENT, Marea Poveste a Revelării Paradisului/Grădină a H esperidelor, cu Mere de Aur/Scări Mistice ale Ierarhiilor Sfinte de Lumină: „dar peste toate se aude/ glasul vânzătorului de fructe,/ care-şi vinde primele mere de aur…” – cf. Picură timpul, p. 108.

„Vânzarea primelor mere”, cu „trupul arcuit peste noaptea din care au fugit arborii”,  a devenit nu fenomenul sacral-ritualic/ritmic, de reluare a Ispitirii, pentru re-pornirea Timpului Istoric - ci tocmai opusul Ispitirii: MAREA OFERTĂ DIVINĂ A CUNOAŞTERII DESĂVÂRŞITE, ca răspândire a Harului Extazei (întru re-comuniunea Lui Dumnezeu-Creatorul, cu Omul-Creatură, care a trecut prin toate bolgiile re-iniţierii întru Originaritate…)  - acolo unde fusese încordarea ne-ascultării, spre deversarea Paradisului în mlaştina Lumii…Merele nu mai sunt suite în înălţarea Ispitirii/Pomului-Măr, ci merele de aur sunt quintesenţa revelată şi dăruită, unui Adam Protogonos care a înţeles că Ascultarea de Fructarul Cosmic este echivalentă cu Revelarea Propriei Fiinţe Autentice – “Sinea” noiciană…

Atât de frumos-expresiv numita carte a lui Constantin Stancu - Păsările plâng cu aripi - este, în definitiv, un mic tratat despre necesitatea PLÂNSULUI/AMINTIRE/PURIFICARE A MUGURILOR DE ARIPI (rămaşi intacţi, îngropaţi în umerii noştri!), pentru a-ţi/a ne recăpăta STATUTUL DE PASĂRE/PĂSĂRI/ÎNGERI DE NINSOARE. Un mic tratat, conţinând descrierea ritualului de re-găsire de sine, dintre „neuroni” şi dintre ipostazele lutului/senzorialităţii – conţinând, deci, îndemnul dublu – pentru sine şi pentru omenire – de a re-învăţa starea de ieşire de sub destinul/determinare, şi de a reînvăţa zborul spre Sinea Cosmică.

Dr. Adrian BOTEZ

Martie 2008

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)