Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

A trăi moartea ca dar la apa Isar

Eseu: Theodor DAMIAN, Semnul Isar, poezii

cu o postfaţă de Vasile ANDRU, Editura PARALELA 45, 2006

Cezarina ADAMESCU, Agero

            Citind acest poem-lamento, nu poţi să nu te duci cu gândul la Psalmul 137,  „Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam şi plângeam/ când ne aduceam aminte de Sion./ În sălciile din ţinutul acela ne atârnasem harfele…” 

            Râurile Babilonului, loc de surghiun, loc de suferinţă şi jale, de dor pentru ţara lăsată, de asuprire trupească şi apăsare sufletească. Loc de meditaţie şi de căinţă, de reflecţie şi revizuire, retrăire mentală a vieţii, loc de hotărâri noi pentru ce va urma. Ca extrapolare, râul Isar, afluent al fluviului Dunărea, unde, pentru o vreme, nu sacerdotul, nu poetul şi publicistul, ci omul  Theodor Damian s-a aflat în răscruce, trăind moartea ca dar din mâinile celui care îi dăduse viaţa. Depăşind pragul şi înălţându-se în crug, o dată cu steaua ce-i fusese hărăzită.

            Isarul, Isarul, ce apă flămândă de peşti! Câte poeme trebuie să treacă prin el, pentru ca, leoarcă de sunete, acest râu să poată purta veşnicia pe undele lui, ca pe o aripă – îngerul ce ne scoate mereu din surghiun, în timp ce o apă cu numele magic trece direct prin inima poeziei! Iar osul frânt să colinde singur străzile copilăriei, alături de „cerşetorul blând şi demn/ şi frumos ca Dumnezeu”,  cel care poartă la rever poezia, învăţându-ne pe de rost tăcerea din poemul înscris cu numele şapte.

            De acolo de unde se-nnoiesc „baierele firii” – nu ai altceva de făcut decât: „Crede şi mergi înainte/ dacă tot trebuie să mori/ să nu fii niciodată pe loc/ moartea te prinde mai greu/ când înaintezi/ mergi înainte şi crezi/ uneori moartea oboseşte şi ea/ pe calea împărăţiei alergi/ ca fericitul Augustin cântând/ şi înaintând/ singura cale unde moartea fuge/  mai încet decât tine/ oricât ai fi de bolnav/ şi oricât ai duce boala de brav” (7).

            Un poem fluviu sau un fluviu ca un poem. Fluviul vieţii şi al morţii, fluviul biruinţei şi al Învierii, fluviu pe care poţi călca singur, fără să te afunzi, fluviu matcă, fluviu oglindă, fluviu nesfârşire şi capăt de drum.

            Jurnal liric, jurnal al durerii şi al suferinţei, al apropierii de sora-moarte, al ridicării, „privind către zare”, fiindcă „uitatul la cer a fost mecanismul/ care l-a făcut pe om/ să meargă pe două picioare” (19).

            Toate acestea i-au dat omului puterea încă de-a fi şi de a spune, după I. Kant: „Noroc că mai e cerul deasupra noastră/ ca un şarpe de aramă” (20).

            O, tu Lazăr cel nou, „vino afară” – „nu te îngriji, mergi”, „ca din mormântul nestricăciunii” în „altă cameră/ unde se descifrează încă tainele lumii”(9).

            Mergi, mergi, de mână cu Descartes, cu Heraclit, „dreapta judecată şi credinţa/ sunt una/ (…) Cogito  nu se bate cu credo/ sunt ca cele două braţe cu care Tatăl/ lucrează/ aşa zicea şi Irineu din Lugdunum/ pe care mai înainte/ în duh văzându-l Descartes/ a scris argumentele sale pentru demonstrarea/ prin  logică/ a existenţei Celui Prea Înalt” (10).

             Acest preambul liric vrea să sugereze o viziune, o percepţie asupra înconjurului, semnificaţia simbolică a realului şi recuperarea personalităţii, mai întâi fizice, apoi psihice şi spirituale, într-un moment limită, un moment de graniţă şi un noland unde omul se află stingher, lunecând ca pe un râu, ca pe un afluent, dus de curenţii potrivnici, înaintând în amonte precum sturionul zburând peste stânci pentru a-şi împlini rostul firii.

            Are loc Descartes alături de Dumnezeu? Da. E loc destul în suflet în trup, „ca-n mormântul nestricăciunii”. Doar „cine a mai auzit/ de un mormânt al nestricăciunii/ ce taină e aceasta/ numai cel ce trece prin moarte/ va şti/ prin Marea Roşie fundul adâncului/ primitor/ ca pod ce freamătă la trecerea ta/ de la moarte la viaţă/ cu frica în spatele tău/ şi cu cutremur în faţă” (12).

            Pe lângă tainicul Styx (tot o apă!) „treci/ cum te învaţă Augustin şi Descartes/ de la   o margine la cealaltă/ şi dinspre adânc spre înalt” – la marginea ivirii, „prin pustia morţii patruzeci de ani/ sau o viaţă/ trebuie să mori ca să trăieşti/ moartea ca dar/ altfel trăieşti după moartea de-o clipă/ sau de mai multe/ devenit foc şi jar” (13).

            În toiul unei astfel de experienţe existenţiale se revelează Cuvântul.  Şi tu eşti menit a-l sluji cu trup şi minte şi duh, în rotundul tău somatic şi spiritual, ca să realizezi că: „atunci scrii adevărata poezie/ că ştii de unde vii şi unde te duci/  în rest totul e orbecăială/ palavre, palavre/ să spună Jacques Ellul şi Anoushka von Heuer/ şi cine o mai fi înţeles eonul acesta nebun” (13).

            La ceas de bilanţ provizoriu, intuieşti, îţi dai seama că: „poţi trăi cu moartea în tine/ dar fără păcat” (14).

            Parcă despovărat de accesoriile care nu mai  au nici o  relevanţă, autorul de faţă caută noi soluţii de expresie, despodobite, aproape nude, purtând stigmatul durerii şi al catharsis-ului, direct pe cavitatea umorală.

            Dar, se pune întrebarea: este opera mai presus de viaţă,  sau viaţa mai presus de operă?

            Cu oarecare propensiune spre thanatos, spre tema recurentă a morţii, poetul găseşte într-un moment prielnic, firul Ariadnei pentru ieşirea din labirint:

            „Moartea nu e de la Dumnezeu spun Sfinţii Părinţi”.

            Dar omul, trecând prin moarte, poate deveni un „mormânt de nestricăciune” Şi pentru că noaptea-i bună „când vine/ din afară/ nu dinăuntru” soarele bucuriei care nu te arde/ răsare întotdeauna înăuntru/ acolo e oceanul adevăratei lumini/ locul ce balansează întreg universul/ şi unde spinii sunt frumoşi/ pentru că au trandafiri” (15).

            Cine se poate lăuda că a ajuns la o astfel de cunoaştere, care, deşi dureroasă, e iluminantă şi poate curăţa, tămădui, înălţa, limpezi.

            Miracolul vieţii – ca un  „joc astral”, în care fiecare jucător îşi alege steaua de care să se sprijine şi-i înhămat la ea pentru a putea trage cu ea oiştea singurătăţii. Să fie murirea aceasta a stelei alese – o simplă alegere?

            Ori, iată, din imensitatea de sus: „fiecare cu propriul său big-bang/ explodat sau neexplodat/ sau amândouă deodată// uneori te ţii agăţat de big-bang// cu tuburi de tot felul/ oxigen, sânge şi alte lichide/ maşini ce ticăie ca ceasul naşterii/ legat de mâini şi de picioare/ te zbaţi crisalidă între crisalide/ să nu strici miracolul vieţii.” (16).

            Uneori, chiar dacă rănile sunt aceleaşi, fiecare şi-o poartă pe-a sa, căci: „fiecare cu îngerii lui/ cu propriul său ocean de lumină/ când ne vom întâlni/ vom schimba/ oceanele/ dar nu şi  îngerii/ şi nici felul plângerii” (16).

            Şi în toată această întâmplare numită viaţă, asumată pe cont propriu, ca o aventură, omul e dator să-şi care în spinare isihia, s-o prefacă-n cuvinte şi lacrimi de mir, pentru a le putea dărui, la rândul său, celor ce vor sau nu, s-o primească. Aceasta este semnificaţia sintagmei „trâmbiţa adevărului”:

            „Vine o vreme şi acum este/ a sosit ora/ să te faci trâmbiţă adevărului / rodeşte în tine răbdător Meteora/ Isihia, Isihia/ ce frumos stă la pândă/ după noi/ veşnicia” (17).

            O nouă abordare a vieţii din perspectiva apropierii de moarte, acesta este jurnalul întocmit pe frontul alb cu miros aseptic, al unui pat de spital, al unui câmp operaţional, unde se înfruntă stihiile, teren de luptă pe viaţă şi pe moarte, şi  în pustia aceasta, „singurul loc  unde asculţi până la capăt”, nu, nu e vorba de un jurnal de campanie, ci de o lungă şi filosofică meditaţie, la extrema de jos, pentru a  parcurge la pas, distanţa obositoare şi lungă până la extrema de sus, sau cel puţin, undeva, pe aproape.

            Şi acest periplu/demers/itinerar/pelerinaj între cele două extreme, între punctul 0 şi punctul terminus, între alfa şi omega, zenit şi nadir,  este drum asumat până la capăt, sub ascultare: „Că dacă nu mai asculţi de nimic/ nimicul ar trebui să te renege/ când de fapt tot el ne atrage/ poate ne vrea nimicul rebeli/ sună ca un titlu de glorie/ dar acum se poate ca însăşi gloria/ să indice înfrângerea/ ce fel de mângâiere este aceasta/ rebel şi captiv/ sau ce înfrângere în a fi captiv/ dar rebel” (21).

            Socrate, Heraclit, Hesiod („Munci şi zile”), Descartes, Fericitul Augustin, Sfântul Irineu, dar şi Einstein şi Darwin – care se închină aceluiaşi Dumnezeu şi lui Hristos – îşi dau mâna în gândirea poetică şi în spiritualitatea lui Theodor Damian, aflat într-un moment crucial al existenţei pământeşti: „Aşa sună întrebările de pe Isar/ ştiu că nu ştiu nimic/ pare că-i adevăratul răspuns/ în jocul nostru/ de-a pătrunsul cel de nepătruns” (22).

            De asemenea, sunt invocate şi se face referire la personalităţi din orizontul imediat: Andru, Artur, Ioan, Herr Professor, Claudia şi îngerii albaştri, îngerii păzitori, prezenţi permanent ca să-i sprijine piciorul din alunecare, să-l ridice de subţiori, să-l vegheze la căpătâi şi să poarte lungi conversaţii cu ei, atunci când se predă cu toată încrederea, în mâinile şi grija lor prevenitoare: „mai bine ne-am identifica prin setea de infinit/ şi comuniunea de horă/ până la urmă tot cu infinitul rămânem/ şi cu cineva lângă noi/ în peregrinarea noastră până-n ultima oră.” (23).

            Şi revenirea obsedantă la Isar, şi la semnul lui ocult, la semnul vieţii, la semnul morţii, la apa vieţii, cea care trece prin răni, curăţă, spală „precum Iordanul păcatele/ cele multe şi grele.”

            Şi acesta, precum veşnicia – curge: „Isarul curge/ ce alinare că murind/ lăsăm ceva în urmă/ un copil,  o apă, o stea/ noroc că nu suntem noi/ carul universului.”

            Acest râu mistic, afluent al bătrânului Istru, care trece „prin rana cea mare a lumii”, „Isarul e prea mic/ poate fluviul lui Heraclit/ că tot el înaintea Ioanului/ l-a văzut în duh pe Logos/ poate nu la slujba de seară/ ci la aceea de dimineaţă/ de la marea dimineaţă a lumii/ sau poate chiar la miezonoptică” (28).

            Isarul din care poate izvorî într-o zi Logosul , el care a venit  ca „să vindece orişice rană” (29).

            Ta panta Rhei, - Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu – una din principalele axiome ale filozofului grec, formulare a transformismului: „dar ca să înţelegi lucrul acesta/ îţi trebuie o caiafă şi o cruce/ îţi trebuie să stai în pustiul de seară/ până la capăt/ iară şi iară/ până vin şerpii în spatele tău/ să te izbăvească de cel rău/ Heraclit avea altă făcătură/ el a colindat pustiile celeste/ şi a înţeles cântecul lumii aceste/ noi am încuiat pustia/ după gratiile oraşelor noastre/ ca să nu ne mai fie frică/ de şerpi şi de arşiţă/ ci de noi înşine/ şi unii de alţii.” (30).

            Bătrânul orb, în Odiseea lui spune: „Cine a rătăcit şi a pătimit mult în lume, îşi găseşte bucurie chiar şi-n durere”, căci, spune acelaşi Homer în Iliada:  „Cum e trecerea frunzelor, la fel şi a oamenilor”- astfel că la trezirea din somnul lung şi zbuciumat, poetul spune: „mă aflu în ziua a patra/ a creaţiei/ soarele străluceşte peste adânc/ de o altă creaţie vorbesc eu aici/ fiecare suntem privilegiaţi/ cu o naştere şi-o creaţie/ cum a fost ziua întâi/ Dumnezeu a despărţit întunericul/ de lumină/ a scos moartea din mine/ şi mi-a spus/ îţi dau viaţă ca să trăieşti/ şi ca să ştii că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău/ şi să nu ai alţi dumnezei/ în afară de Mine/ biblia mea s-a scris altfel/ fiecare zi a creaţiei vine/ cu propria sa poruncă.” (31)

             Un poem tulburător, poemul Vieţii, al Morţii şi al Învierii, sună astfel: ”Când mi-a scos Dumnezeu/ moartea din trup/ m-a adormit ca să nu mă doară/ despărţirea de moarte/ creşti cu ea ca şi cu umbra ta/  o  hrăneşti cu miere şi lapte/ ca pe o soră/ ca şi cum te-ai pune bine cu ea/ neştiind  ce creşti la sânul tău/ sau nevrând să ştii că tot degeaba şi dintr-o dată/ vine creaţia peste tine/ ziua întâi/ cu milostivire şi dragoste/ te smulge din braţele ei/ când te cuprindea mai bine/ şi te credeai mai iubit/ e ca o naştere despărţirea de moarte/ dar nu naşti nimic/ te naşti pe tine/ şi te trezeşti singur/ singur în faţa lui Dumnezeu/ e o raţiune şi în aceasta/ pentru că numai aşa îţi intră bine/ în urechile minţii/ glasul adâncului necuprins/ îndulcit de raza Luminii celei line/ Eu sunt Domnul Dumnezeu tău/ să nu ai alţi dumnezei/ în afară de Mine” (32).

            Retrezirea la viaţă, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii, poate căpăta gustul şi culoarea eternităţii. E ca şi când atunci ai primele percepţii despre sine şi despre împrejur: „arborii şi apa, cerul şi lumina/ sunt noi şi proaspete/ ca după facerea lumii/ aşa va fi fost ziua dintâi/ o, ziua aceasta dintâi/ deşi la mine e-a patra/ sau poate a zecea/ fiecare zi vine cu propria ei poruncă/ numai că la fiecare din noi/ acestea se împletesc/ şi se leagă altfel/ fiecăruia i se cere altfel de muncă/ Hesiod vorbea de munci şi zile/ eu vorbesc aici/ de porunci şi zile/ singura muncă/ ce te zideşte şi te viază/ e aceea când munceşti la poruncă/ de aceea poruncile sunt aşa de greu de ţinut/ uneori îţi trebuie eforturi supraomeneşti/ adu-ţi aminte de ziua Domnului/ ca s-o sfinţeşti.”(34).

            Încercarea prin care trece omul este un  prilej de reflecţie; fără doar şi poate, de bilanţ provizoriu, dar şi prilejul de a înfăţişa în propriile culori peisajul bavarez la orice oră a zilei, animaţia şi  forfota lui, privite, fie de la fereastra salonului, fie de pe podul de peste Isar, cu oamenii care se află în vecinătate,  trecători ori stabiliţi aici şi, într-aceasta să vădeşte ochiul atent al scriitorului, surprinzând amănunte relevante pentru ţara, poporul de aici, cu toate obiceiurile şi cutumele lui: „citeşti/ înveţi să te ridici/ dar mai ales să şi să cazi/ apa e mai verde când te uiţi/ mult la ea/ şi cerul mai albastru/ şi gândurile mai singure/ ca atunci când  vinzi limonadă/ prin  pieţele bogate ale Damascului/ Beirutului sau în Istambul/ când destinul, destinaţia şi ţinta ta sânt plămădite în stradă/ Panait Istrati mai hălăduieşte/ Levantul/ cum eu Munchenul”.(40).

            Fascinaţia cotidianului pune din nou stăpânire peste fiinţă şi atunci: „spitalul e locul pe care-l ocolim/ dar de care avem nevoie neapărată/ sau poate apărată/ ca  existenţa aceasta a doua/ în care ne aflăm/ visând-o pe prima/ ne jucăm cu mingea destinului nostru/ şi el rotund ca o minge/ de aceea nu ştim nimic/ cum nu ştim de ce găurile negre/ produc cratere-n lună/ cum nu ştim ce a căutat Istrati-n/ Levant/ probabil nici el nu ştia să spună/ chemarea originilor/ nu-i cea mai bună explicaţie/ de ce nu chemarea contrariilor/ cine-a creat geografiile noastre/ interioare/ cu ideea că trăiesc, că mor/ şi mă doare” (42).

            În această ambianţă, autorul are trăiri stranii, la limita realului cu metarealul: „Cerul e încă deschis/ fiecare clopot face o gaură-n cer/ cu sunetul lui/ pe acolo se poate intra/ mă iau după dâra de sunet/ şi ajung direct la cină/ am impresia că întunericul a murit/ că mă aflu într-o altă lumină/ într-o altă zi/ le umăr din nou/ ştiu să număr până la şapte/ aceasta nu-i nici una din ele/ e ziua a opta/ cred/ ziua doxologicei cine.” (48).

            Atmosfera predominantă este singurătatea, liniştea: „prea multă linişte/ prea multă singurătate/ pentru un singur poem” (52).

            Mistica râului Isar care a devenit o stare de spirit caracteristică, în relaţie directă de cauzalitate cu durerea, suferinţa, boala, revenirea, nu se poate să nu-l obsedeze pe autor: „Isar/ semn al altei zodii/ poate timpul Duhului Sfânt/ epoca de după cincizeci de ani/ toţi ne-mpărţim viaţa între/ Vechiul Testament/ şi vârsta Bisericii până la Parusie/ Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh/ fiecare viaţă urmată de-o veşnicie / pe Isar în sus/ plânge Iisus/ pe Isar în jos/ suferă Hristos” (53).

            Despărţirea de Isar, în această situaţie, capătă valoare de simbol, e o smulgere, e o despărţire de prima viaţă şi un începu pentru viaţa aceasta la care deja a pornit şi expresia acestei viziuni este una inedită: „Mi s-a spus să plec din spital/ dar cum să plec aşa/ doar dacă iau spitalul şi Isarul/ cu mine/ tot am nevoie de îngerii albaştri/ pe lângă îngerul meu păzitor” (54).

            Şi viziunea se răsfrânge-n poem, în Cuvânt, ca într-o nouă trăire: „Poemele mele,/ ca un tunel  în Carpaţi/ trebuie să trec prin ele/ cu luminile aprinse/ nu mai ştiu câţi ani am săpat/ în roca muntelui albastră/ cum sapă găurile negre/ traseul/ în privirile astrelor/ pe insula de pe Isar/ un singur stânjenel am văzut/ oferind soarelui/ albinele ce urmau să vină” (55).

            Decriptarea cifrelor şi semnelor care simbolizează trezirea la viaţă se face numai după parcurgerea acelui drum iniţiatic care trece direct prin inima, prin miezul de foc al durerii: „Învierea ni se dă în cifre/ precum se vede/ numai că nu ştii în  care/ într-o zi înţelegi însă/ că nu în cei care-ţi cer datoria/ când tu eşti pe moarte/ ei spun/ e dreptul meu/ tu spui/ lasă-mă mai întâi să mor/ şi-ţi voi plăti/ dar ei nu înţeleg cum/ trebuie să fii poet sau teolog/ să-nţelegi/ sau pur şi simplu om/ ei gândesc/ nu-i problema de rană/ din rană mai curge-un poem/ da dar nu din rana făcută de tine/ prietene/ prin  rana aceea intră şi ies/ aşa cum intră lemnul în cui/ ca atunci când te scalzi în  apele nimănui.” (57).

            Suferinţa însă, dusă până la limita suportabilului şi chiar peste, este  şi calea cea mai bună de cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu, faţă către faţă şi nu ca-n oglindă, aşa cum, îndeobşte, îi e dat omului să vadă, în această viaţă. Ajuns pe această culme, capeţi privilegiul de a şti  şi de a nu te mai îndoi.

            „Păstorii doxologici/ din noaptea Naşterii Domnului/ ei îmi spun  despre tine/ ceea ce tu niciodată n-ai spus/ până acum  te-am cunoscut/ ca văzându-te în oglindă/ acum te văd faţă către faţă/ mai bine ajungea strigătul tău/ în nemitarnica dimineaţă/ când eram gata de plecare/ şi nu în noaptea aceea lungă/ unde mă legănam între moarte/ şi disperare.” (58).

            Motivul stânjenelului (iris – floarea numită iris, atât de mătăsoasă, atât de fragilă şi plăcut mirositoare – este asociată cu floarea morţii) – este destul de frecvent de asemenea, motivul hainei de nuntă ca o pregătire pentru marea cununie, cununia cea adevărată, la care trebuie să fii primenit şi cu straie noi.

            Adâncul înţeles este primit simplu şi firesc, aşa cum a fost primită şi viaţa, din mâinile lui Dumnezeu: „cu o adormire toţi suntem datori/ mă gândeam/ nu contează cât suntem de muritori/ nu contează când şi de unde-ai plecat/ ce contează e zbaterea/ cum te zbaţi/ şi ai ales pentru ce/ şi mai ales dacă e pentru clipa/ de apoi” (62).

            De aceea, omul se supune acestei noi rânduiri, la fel de firesc precum curgerea apei: „a sosit vaporul pe Isar/ a sosit îngerul, stânjenelul/ şi glasul/ celui ce striga în pustie/ striga dar nu mai strigă/ acum pustia e-oraşul/ el merge din casă în casă/ ca îngerul în Egipt/(…) a sosit ora/ când ne luăm rămas bun de la îngeri/ dar îngerii nu vor/ ei pleacă cu tine să te ajute/ boala s-o fulgeri” (63).

            De multe ori, perceperea acestei realităţi este deformată, cu toate că e luată ca atare: „Astăzi plouă invers/ dinspre pământ înspre cer/ nori groşi umblă mânaţi de dor/ pe trotuare/ aproape că nu mai vezi/ licăririle oamenilor/ e un fenomen interesant ce se întâmplă/ o dată la un eon/ la distanţă exactă/ de cea de-a doua venire/ Kirie Eleison” (65).

            Depăşind impactul, depăşindu-se pe sine, Theodor Damian dobândeşte o nouă măsură „măsura de nectar” a vieţii – cu alte înţelesuri, care se vor descifra treptat: „Nu contează unde începi/ şi unde termini/ totul e să începi/ ca să nu mori neînceput/ şi să nu fii flămând/ să nu îţi mănânci versurile/ care mai de care mai tentante/ după gust şi culori/ ca să nu rămâi cu o poezie şchioapă/ cu fraze înşirate fără sens” (68).

            Şi, mărturiseşte Domnia sa:

            „Iată că aici am atins/ o mare problemă/ ce este sensul/ depinde din ce parte vii/ desigur/ şi ai voie să vii din ambele părţi/ sau poate dintr-o mie/ pe rând şi deodată” (69). Pentru că: „Ţi s-a dat un sens/ asta-i esenţialul/ scrie poezie şi taci/ las-o pe ea să vorbească/ şi-aşa, dacă vorbeşti tu/ câţi te-nţeleg/ dovada că nu are sens ce spui/ e că ai mai mulţi duşmani/ decât prieteni/ sau  în cel mai bun caz/ mai mulţi indiferenţi/ decât cei cărora le pasă/ lasă/ uită-te la statuia/ cu un ban de aur în mână/ de pe Theatinerstrasse/ cine a pus-o acolo/ când şi de ce/ ce-i cu banul acela/ de ce e de aur/ iată poate a trecut o generaţie/ două/ şi nu se mai ştie/ treci pe lângă ea/ o statuie frumoasă/ care nu mai spune nimic/ dar iată că se poate/ aşa şi poezia ta/ şi ce dacă-ntr-o sută de ani/ nu o să mai spună nimic/ ea rămâne oricum/ sau ce dacă peste un an/ tot aceea/ dintr-o grădină/, o floare/ dintr-un întreg curcubeu/ o culoare/ îmbătrânită în lumină/ chiar dacă totul s-ar preface în ruine/ încă e bine/ la mulţi le plac ruinele.” (70).

            Şi când în sfârşit ai înţeles că: „ţi se dă onoarea că eşti/ unde eşti/ şi mai ales cine/ sună gongul/ dar nu pentru mine/ uite lumea aceasta frumoasă/ oamenii curg unii printre alţii/ ca nişte travestiţi îngeri/ ca Iisus în cerşetorul de colo/ te uiţi/ te ia valul/ nu mai sângeri” (73).

            Şi aici se relevă un alt adevăr, atât de crud în  nuditatea lui: „ce frumos e să poţi muri puţin/ cu cineva/ şi să poţi învia împreună cu el” (74).

            Unele versuri sunt panseistice cu sorginte socratiană sau carteziană: „nu ştii nimic/ dacă nu ştii iubirea de fraţi” (76); „soarele strălucea ca o speranţă realizată”,etc.

            Chiar şi în circumstanţele date, ochiul acribic al poetului, înregistrează automat imagini surprinzătoare pentru un om obişnuit: „s-a inventat concertul concentric/ l-am auzit prima dată pe Isar/ soarele strălucea ca o speranţă realizată/ peste rănile cusute şi descusute/ ale lumii/ deci implicit ale mele/ adunate cu grijă/ cum adunau bătrânii banii-n batistă/ deci există o rană în viaţa mea/ poate viaţa e rană/ sau invers/ atunci totul trebuie să înceapă/ de aici/ întâi  definiţia rănii/ apoi categoriile şi ilustraţiile/ şi celelalte glafire/ de la Socrate cetire” (75).

            Şi legătura cu simbolul ales: stânjenelul: „În muzica concentrică/ înfloreşte stânjenelul/ cântă-i şi se desface/ cântă-i şi se desface filozofic/ stai în  preajmă şi fii pregătit/ pentru-mbălsămare/ parfumul lui te va trece vămile văzduhului/ şi te va purta-n veşnicii/ acolo te vei opri şi vei începe/ noua viaţă/ nu ştii/ depinde cât de pătruns ai fost/ cât de îmbălsămat/ cât de darwinist/ Darwin nu are probleme/ el a fost realist/ şi se închina dimineaţa şi seara/ ca Einstein/ lui Dumnezeu şi lui Hrist” (77).

            În mijlocul meditaţiilor apare şi revine, precum icoana, chipul mamei: „Mamă, mamă/ viaţa mea ca o carte/ pe care tu o scrii/ şi eu o citesc/ şi-acum plecată o scrii/ chiar mai bine/ că nu mai ai nici o rană/ ce pagini frumoase/ n-am ştiut de talentul acesta/ ascuns/  l-am bănuit  poate/ aşa cum bănui nepătrunsul/ în pătruns/ scrie, mamă/ că nu mai pot fără să te citesc/ scrie-mă/ stau la uşa editorului/ şi-l rog să-ţi contracteze/ volumele viitoare/ din ce scrii tu/ poate-ntr-o zi am să scriu şi eu/ ca să citească şi alţii/ cuvintele tale rana mea vindecând/ nu aceasta din spate/ ci aceea din gând” (82).

            Ajuns la acest punct cardinal al răscrucii, autorul îşi revizuieşte viaţa şi opera, mai bine zis viziunea asupra vieţii şi operei: „Trebuie să-mi rescriu poemele/ s-ar putea să le scriu invers/ de la moarte la naştere/ atunci n-o să mă mai intereseze rima/ metafora şi stilul/ o să mă intereseze pustia/ de acolo se trage cu adevărat poezia/ nu aşezarea cuvintelor/ în spaţiul acestui rând/ ci aşezarea pustiei în fiecare cuvânt/ pustia, cu rugul ei aprins/ ca şi cuprinsul arzând în necuprins/  ca orice lucru şi poezia/ are drumul şi regula ei/ nu de drumul de-afară vorbesc/ pe care poate merge oricine/ ci de drumul ascuns/ ca cel de la Neamţ la Sihăstria/ pe acolo se scrie cu adevărat/ poezia/  pe drumul acela înveţi ce şi cum/ trebuie pus/ să aduni vocalele ca vreascurile/ focul vine de sus” (84).

            Dar iată şi un mic poem cu parfum de haiku: „Isihia, Isihia/ ce frumos ne pândeşte în cuvânt/ poezia” (85).

            Şi această isihie – această stare de har, atât de stranie şi e neînlocuit, precum amocul pe un rătăcitor prin valea plângerii îl populează, îl stăpâneşte, îl supune: „Isihia, Isihia/ din tine se naşte cu adevărat poezia/ trebuie să arzi mult pe rugul tăcerii/ să duci cărbune încins/ apoi să te aşezi credincios în cuvânt/ şi să ştii să aştepţi/ ţi se va trimite glas subţire de vânt/ ca să trăieşti/ fără vânt cărbunele moare/ când vine glasul trebuie să nu dormi/ ci să-ţi scoţi smerit sandalele/ din picioare/ abia atunci eşti gata s-asculţi/ abia atunci vei face ce ţi se spune/ aşa se scrie poemul/ când fiecare cuvânt/ a devenit rugăciune” (86).

            Şi concluzia de final – ca o veritabilă  profesiune de credinţă, ca o mărturisire la confesional: „aşa se scrie poemul/ când fiecare cuvânt/ a devenit rugăciune”.

            Un  adevărat program, o platformă spirituală, fiindcă, poetul e conştient că va da seamă de fiecare cuvânt rostit, gândit, scris, împărtăşit, îngropat în pământ precum talantul biblic, „fiindcă din cuvintele tale vei fi mântuit şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

            Şi acest poem-fluviu devenit rugăciune e cea mai bună dovadă că Theodor Damian şi-a însuşit postulatul evanghelic.

             Şi noi, putem culege roadele acestui crez artistic, zidit pe suferinţă şi durere, zidit pe jertfă, cu picături de sudoare şi sânge, chiar născut din rana sângerând, a rănii universale.

            Limbajul folosit de Theodor Damian este unul necăutat, ideea primează, poetul e despovărat e toate accesoriile pe care le-ar fi folosit altădată şi cum, de altfel, mărturiseşte, chiar din primul poem: „Cred că trebuie să îmi revizuiesc/ toate poemele/ şi să văd cum să fac loc Isarului/ să treacă prin ele/ să le mângâie/ aşa cum mângâie grădinile Munchenului/ şi patul în care zac” (1).

            El comunică direct, simplu, cu multă simţire, sensibilitate, acurateţe stilistică, fără uz de metafore, care nu şi-ar avea locul, e un jurnal intim, mai degrabă un solilocviu, o nevoie imperioasă de a-şi trece în revistă, de a-şi monitoriza stările şi simţămintele, pentru că această experienţă este absolut copleşitoare: „Marea noastră problemă/ este/ că a trecut prea mult timp/ de la inventarea cuvintelor/ în mod normal/ trebuie să ajungi să locuieşti/ în fiecare cuvânt/ înainte de a-l folosi pe deplin/ trebuie să-i ştii toate cotloanele/ cele de zi şi cele de noapte/  să te fi jucat acolo/ de-a  v-aţi ascunselea/ câteva nesfârşite copilării/ această libertate de spirit/ această înţelegere şi iubire/ cum poţi să înţelegi/ în captivitatea confuziei/ unei false creaţii/ sau  boala de care te plângi/ ce te poartă prin nedoritele spaţii/ ale unei false geografii/ cum poţi să ştii dacă eşti  bun de murit/ sau dacă poţi să-ţi doreşti/ să învii?” (45).

            Poate de aici impactul fericit cu cititorii care-l percep, îl cultivă şi-l revendică, deoarece se regăsesc în aceste poeme, pe ei înşişi, ceea ce nu e lucru de lepădat, dimpotrivă.

Galaţi, 24 august 2008

CEZARINA ADAMESCU, Agero

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)