|
|
|
|
            |
|
|
Ladislau DARADICI
AGONIE ŞI SACRIFICIU SAU PAGINI NEPIERDUTE
DIN
„EXILUL DE ACASĂ”
Eugen Evu - Psihoteca (aforisme şi eseuri), Editura RAFAET, Râmnicu Sărat, 2011
Psihoteca
lui Eugen Evu, această inedită culegere de „aforisme şi eseuri”,
publicată în acest an la Editura RAFAET, a obţinut Premiul „Victor
Frunză” la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia IV-a,
2011. Lucrarea a apărut în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni
pentru literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană”
(preşedinte Constantin Marafet), cu sprijinul financiar al Consiliului
Municipal Râmnicu Sărat şi al asociaţiei.
Într-un
„precuvent” intitulat „Psiche ludens...”, poetul motivează metafizica
demersului său în realizarea volumului, raportându-se la contextul
întregului său parcurs existenţial şi poetic („a poetiza, a avea eterna
nostalgie a mai frumosului, ca suferinţă”), revenind la unul din
motivele aproape obsedante ale liricii sale din ultimul deceniu:
„scrierea ca orgasm mistic, virtualitatea prin care intuim, eventual,
întruparea în Logos, prin scânteile suferinţei lui Iov, suferinţa falsei
consolări...”
Problematica „poetizării” („a poetiza, a recurge la metafora
revelatorie, a ascunde spre a ocroti esenţele care tind a ne chinui, a
ne obseda, a ne rătăci prin pădurea de grafeme, semne, sisteme...”) îşi
are locul aparte rezervat în volum, în secvenţe aleatoriu reunite într-o
ordine/ dezordine instaurată de instanţe lăuntrice ca
Textul ca o vălurire de ape...,
Mic jurnal al poeziei, Fantasio poesis, Despre genialitatea creatoare
sau îmblânzirea geniului, Poetomul sau Mantre şi arte, poetul
căutând un posibil răspuns la aceeaşi milenară întrebare pe care şi-o
pune şi el (ca şi noi, de altfel) de peste o jumătate de secol:
De ce scriem?
Dar iată
şi câteva variante de răspuns, selectate din volum: scriem „ca să
comunicăm, aşadar cuminecăm”; scriem „din încredere”; „din dor de
inefabil şi leac, lecuire”; „din această gravitate care totuşi are
impulsul mirabil de a râde...”; „scriem adică ne autotratăm, intuitiv,
uneori, dacă suntem inspiraţi şi sinceri cu noi înşine...” Şi câteva
„definiri” ale creaţiei/ poeziei: „Creaţia, ca efect al
durerilor-fantomă, de organe amputate; drog compensatoriu?”; „Poezia ne
este actul superb-tragic, sublim, al învăţării de a uita, de a ne trezi
în alte lumi, care ne caută...”; „Poezia mea în formă şi conţinut este
fagure dublu, de viespi; neucigaşe” sau „Mult din poezia pretinsă de
azi, în descompunere, premisă a unei eventuale recompuneri, este una de
fotografii mişcate, delir al suprafeţelor minţii...” Şi aşa mai departe.
Evu va
relua, pe parcurs, şi ideea că nu poeţii sunt cei care creează, ei
devenind doar o unealtă, „traducând” doar în semne/ însemne harul şi
mesajul divin, în cele din urmă poezia fiind cea care „ne face” pe noi,
dirijându-ne viaţa, transformându-ne: „Nu tu faci poezia, ci ea te face
pe tine. Te preface, sau te desface.”
Temele
abordate în acest volum de eseuri şi aforisme (deşi
Psihoteca este mult mai
mult de atât) cuprind o paletă relativ largă, însă nu mult diferită de
cele consacrate de-acum prin numeroasele sale cărţi de poezie. Astfel,
existenţa este, pentru poet, o flacără, un jar sau o „jăruire”, totul
putând fi redus la deja celebră sintagmă „agonie şi extaz”; „jăruirea”
fiind urmată de „iarnă”, iarna nefiinţei, absenţa („Suntem arderi care
curg”; „Când nu mai avem dorinţe ardente, pulsatorii, inflamabile, ci
doar foamea de energii pentru digestie, suntem deja în agonie”; „La urma
urmei, viaţa este o moarte aşteptată...” sau „Avem timp să fim născuţi,
timp să iubim, timp să murim; căci asta facem, murim trăind.”).
Se pare că
hunedoreanul este obsedat şi de pierderea identităţii de sine, de
dublarea involuntară a personalităţii, îngrozit şi de sentimentul/
posibilitatea ca noi să fim locuiţi de
alţii (Borges spunea că tot
ce facem noi este visat de
altcineva): „Prin ochii tăi, cineva se uită la lume” sau „Pare că
altcineva, de neatins, se joacă prin mintea noastră tomnatică,
crepusculară, cu o inocenţă care suspină nostalgic în noi,
ne-pierdută...”
Într-un
aforism surprinde condiţia tragică a eroilor/ soldaţilor fără de
războaie, dar care duc, de fapt, războaiele „zeilor”, murind pentru
aceştia („Dintotdeauna, voi aţi dus războaiele altcuiva, ale zeilor
voştri”), într-un alt loc vorbindu-ne despre stigmatul frumuseţii
(„Frumuseţea unei femei, a unei ţări, ca stigmat: toţi şi le doresc,
toţi le vor prăda...”) sau vremelnicia vieţii („Timpul... Am călătorit
virtual într-o veşnicie de carte, şi am costatat, trezit, epuizat, că
trecuse doar o viaţă...”).
Volumul
cuprinde şi câteva pagini de memorialistică, în care poetul reconsideră
evenimente reale din propria sa viaţă, dar care l-au marcat profund. O
astfel de aducere-aminte vizează moartea regretatului editor Ioan I.
Iancu, petrecută a Deva, în care redescoperim un Evu sensibil şi empatic
de odinioară: „Cu un ceas înainte, la mine acasă, la Hunedoara, a adus
soţiei un buchet de brânduşe... Ultima propoziţie din ultima sa carte,
stă scrisă: Plecasem să mor
puţin...” Evu descrie cum a suportat rezultatul expertizei
medico-legale şi cum i-a arătat anatomistul inima maestrului exploadată
(„o biată bucată de muşchi înnegrit... ca o moluscă, mi-am spus...”,
finalul însemnării fiind demn de o nuvelă sau un frumos poem: „Cu aceste
note, îi restitui bucheţelul...” De brânduşe, desigur... (s.n.)
O altă
amintire prezintă o scenă la care poetul a fost martor în 2001, la
Geoagiu: o fată cu gura cusută pe jumătate (cât să fie hrănită),
însoţită de tatăl ei care o obliga să cerşească, părintele, la rându-i,
ispăşind astfel păcatul de a o fi abuzat-o... (o scenă cutremurătoare,
posibilă doar în România, demnă de prozele lui Gabriel Garcia Marquez,
şi mai cu seamă de Fantastica şi
trista poveste a candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici).
O serie de
titluri ale eseurilor/ microeseurilor care clădesc volumul trădează
suferinţa şi deznădejdea unui om care, la cei aproape 68 de ani ai săi,
pare însingurat, dezamăgit, răvăşit, martor neputincios al spectacolului
iraţional, zgomotos şi decadent al realităţii înconjurătoare, în acest
început de veac al derutei, vulgarităţii şi agresivităţii:
Problema suferinţei, Altceva,
altcineva, Amintiri nefrumoase (I, II), Meditaţii agitate, Exilul de
acasă (Pagini nepierdute), Între VIU şi VIS, Demo(n)craţie, Cu stânga-n
dreapta, Memorie încă vie, memorie nevie..., Alt veac, alte terori
etc.
Din
păcate, editorul a omis să însoţească volumul şi cu un cuprins, pentru a
ne uşura căutările/ căutarea; ar fi o justificare ideea că, deşi
„piesele” componente nu sunt ordonate după o logică anume, volumul în
sine constituie un întreg, un singur „poem”, o singură spovedanie, un
album de fotografii lăuntrice ale agoniei unui spirit încolţit şi
însingurat, dar care nu pare dispus să renunţe.
Nu lipsesc
referirile la confraţi, reproducerea, de pildă, a corespondenţei dintre
poet şi Adrian Botez sau a unei scrisori (o „scrisorică”, e de părere
poetul) de la Radu Stanca: „Eugen, eşti atât de pesimist că îmi vine,
Mie, să mă sugrum cu poemele mele... Dar, te salvezi mereu, la final...
Cred că pesimismul tău este exact ca optimismul meu: ambele între
ghilimele, ambele egale ca stare, ambele justificându-ne travaliul şi
plăcerea lui perversă...”
Într-o
„exaltare” la Doina Uricariu, Evu scrie: „A o re-descoperi pe Doina
Uricariu este un sentiment înnoitor în sine, prin însăşi rostirea
liricii sale, una postmantramică...”
Dar iată
câteva aforisme selectate fără un criteriu anume: „Frigul nu mă inspiră.
Viscolul da...; “Nu mă tem de teroarea cunoaşterii, ci de necunoscutul
ei.”; “Gândul meu are viteza luminii, deci şi a întunericului.”;
“Frunzele de arţar, încetinind moartea, elice cu nervuri, în ochiul
compus al libelulei şi al poeticii mele.”; “A evada din ce?
Dintr-o
celulă în alta? Cări orice ieşire este intrare în altundeva.”; “Murim
melodios, iată vindecarea inversând timpul duratei proprii!”;
“Dumnezeirea nu se lasă scrisă.”; “Omul e un complot.”; “Moartea ca şi
viaţa sunt imorale.”; “Preoţii, spionii lui Dumnezeu... Dar al căruia
dintre ei?”
Nu puteau
lipsi, desigur, fragmentele lirice inedite sau recuperări, redescoperiri
ale unor mai vechi rostiri, variante noi, nuanţate, ale unor versuri,
strofe de odinioară: „Păsări ucise de vânt,/ Încă mai suntem, mai sunt./
Nimicul din om nu e sfânt/ Încă răbdăm prin cuvânt/ Orbul, bătrân
legământ...”. Dar iată şi câteva
poeme într-un vers şi în care l-am redescoperit pe poetul
strălucitor, pur şi profund de odinioară: „În urma de urs, diafana
brânduşă...”; „Cuib de pene şi sânge, sub vultur...”; „Stelele care cad
de nimeni culese...”; „Pe omătul mormintelor, iezii de lapte...”;
„Luminăţia Sa, Mama Noapte...”
Şi iată
cum,
Psihoteca lui Eugen Evu
devine o veritabilă „destinotecă”, semn de suferinţă şi agonie
spirituală, dar şi mărturie de speranţă în acelaşi timp, obsesia a unei
singurătăţi existenţiale, dar şi a creaţiei, ca mântuire, dar şi povară.
Nu greşesc dacă numesc această carte o sinceră tălmăcire a sinelui şi,
în acelaşi timp, un dureros testament spiritual.
Mi se pare
potrivit, în loc de concluzii, să-i dau cuvântul autorului – în ipostaza
sa de martor-cugetător -,
citând propriul său Postludiu
din volum, un final exemplar, datat 7 aprilie 2011: „Închei aceste
pagini la ora cumplitului seism din Japonia, 2011... Şi îmi dau seama că
teoria Efectul fluture este o
simplă fantezie. Şi că tragedia gigant este pentru unii dintre noi, ca
asistenţi, mai puţin de proporţii decât cea a unei cifre de morţi,
înghiţită monstruos într-o clipă. Aici, poate un veac, Altundeva, (în)
AltCineva...”
Şi poate
nu greşesc dacă asociez lucrarea celebrului jurnal al lui Cesare Pavese,
Meseria de a trăi, care
m-a însoţit fidel, alături de alte câteva titluri, în toţi aceşti ani ai
mei (şi nu sunt puţini). Cartea lui Pavese este jurnalul unui sinucigaş.
La rândul lui, Eugen Evu şi-a jertfit viaţa pe altarul ademenitor, dar
şi necruţător, în acelaşi timp, al Poeziei. O mare dragoste şi aceasta, chiar dacă diferită de a lui Pavese. Ladislau DARADICI
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
