|
CETATE DE REFUGIU – POEZIA
ALEXANDRU MIRAN –
POET ŞI TRADUCĂTOR AL MARILOR OPERE
CLASICE
Cezarina ADAMESCU, Agero
Rar mi-a fost dat un asemenea binecuvântat privilegiu
să citesc, desfătându-mă, cu mărgăritarele versurilor tălmăcite cu
smerenie şi iscusinţă de unul din cei mai prestigioşi traducători
români. Este vorba de Alexandru Miran şi de o ediţie princeps, scoasă
într-un tiraj extrem de mic, “pe cheltuiala autorului-traducător, şi
pentru deplina lui folosinţă, în număr de 50 de exemplare nevandabile”,
aşa cum mărturiseşte autorul acestor nestemate, intitulate sugestiv,
fără a mai avea nevoie de comentarii, “Traduceri pentru mine însumi”,
apărută la Bucureşti, în 2oo5.
Dar vai de ţara care nu-şi cinsteşte oamenii de profundă cultură
ignorând adevăratele valori în favoarea culturii de gang şi de tarabă
care ne agresează minţile şi sufletele!
Doar 50 de virtuali beneficiari (printre care am cinstea să mă număr –
şi o spun fără nici un pic de emfază, deşi ar merita), vor avea
posibilitatea să se înfrupte din spiritul marilor maeştri Lao-Tse,
Euripides, Epiktetos ca şi din lirica sapienţială a lumii de-a lungul
timpurilor, Upanishadele Indiei antice, anonimi egipteni, anonimul
akkadian responsabil cu “Epopeea lui Ghilghameş”, Marpa tibetanul,
înţeleptul din Tibet, Milarepa, continuând cu Dante Alighieri de care
atâţi traducători au fost seduşi, trecând prin William Shakespeare,
Blaise Pascal, Edgar Allan Poe, Emily Dickinson Friedrich Nietzsche,
Arthur Rimbaud, Paul Claudel, Rainer Maria Rilke, Guillaume Appolinaire,
Georg Trakl, Ezra Pound, Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale, Rene Char,
Dylan Thomas şi alţii, toată floarea liricii universale trecută în
revistă cu dragoste vădită pentru fermecătorul vers care înnobilează
simţirea şi care, “încurajează soarele să răsară şi femeia să nască” –
după cum s-a exprimat poetul Grigore Vieru.
Structurată în cinci mari secţiuni sau paliere distincte, cartea, extrem
de generoasă (344 de pagini) este ca un arbor a cărui esenţă puternic
penetrantă, o constituie vorba de duh, cu miez, substanţă aforistică,
moralizatoare, didactică ori doar metaforică, menită să sensibilizeze,
să aducă beneficii spirituale, să edifice, să mântuie de temeri şi
angoase înscriindu-se pe linia panseurilor blaise-pascaliene dar şi a
înţelepciunii solomonice concretizată-n “Proverbe”, în Psalmi, în
aforisme, ori în “Înţelepciunea lui Ben Sirah a aceleiaşi Sfinte
Evanghelii.
Ar mai avea corespondent în antologiile de înţelepciune a lumii, în
colecţiile de gânduri, meditaţii, însemnări spirituale.
Cum pooate deveni un text, fie el şi de spiritualitate, metaforic
vorbind, “cetate de scăpare”, “carte de căpătâi”, loc secret de refugiu
şi de împrospătare spirituală? Ne mărturiseşte Alexandru Miran în
“Însemnarea” – prefaţatoare la prima secvenţă a volumului, “Tao Te King”
– Cartea drumului şi a virtuţii – a lui Lao-Tse : “Mi-a fost hărăzit de
Providenţă să citesc şi să recitesc atâtea cărţi exemplare, cărţi de
credinţă, de mistică, de poezie, de înţelepciune, etc., care m-au ajutat
să mă alcătuiesc, să mă împotrivesc răului şi să supravieţuiesc”.
Iată ce minunată cale de supravieţuire împotriva moleşirii, îmbolnăvirii
ori chiar a morţii spirituale, atât de vădită în zilele noastre.
Un alt răspuns ar fi acela că din înţelepciunea Bătrânului Maestru,
Lao-Tse, trăitor în perioada de aur a filozofiei chineze (550-250
î.d.Hr.) – se desprind idei care ar putea să fie “corective salvatoare
lumii actuale” – aşa cum precizează Alexandru Miran. Iată câteva
spicuiri, ca nişte sculpturi pe un bob de orez, din această înţelepciune
transpusă în versurile nemuritoare ce compun “Cartea drumului şi a
virtuţii”.
“Fără-numele este obârşia/cerului şi a pământului,/ cu- numele este
muma/ tuturor vieţuitoarelor.// Astfel, cel pururi lipsit de dorinţă/ îi
va contempla marea taină,/ cel pururi plin de dorinţă/ îi va zări numai
marginea…” (I). “Nu arăta în văzul lumii/ ceea ce deşteaptă invidia,/ să
nu i se tulbure poporului inima”.(III).
“Tao e ca un ulcior/care, deşi folosit, nu se umple vreodată./ El e
asemenea unei prăpăstii adânci,/obârşia tuturor vieţuitoarelor.// El
toceşte orice tăiş,/ el deznoadă orice-ncâlceală,/ el topeşte luminile
toate, într-una,/ el unifică toate pulberile.// El pare nespus de adânc/
şi pare să dureze veşnic. / Fiu al nu ştiu cui,/ el trebuie să fie
strămoşul zeilor.” (IV).
“Spaţiul dintre cer şi pământ/seamănă cu foalele fierarului,/ deşi e gol
pe dinăuntru, / nu se istoveşte în veci./ Cu cât îl mişti mai tare,/
cu-atât răsuflă mai vârtos,/ cu cât vorbeşti mai mult despre el,/
cu-atât înţelegi mai puţin : / e mai de folos să-ţi afli locul
într-însul.” (V).
“Omul sfânt se aşează la urmă./ De aceea va fi aşezat înainte./ El îşi
lasă deoparte sinele,/ şi astfel sinele lui se păstrează./ Deoarece nu-i
pasă de folosul propriu,/ îşi împlineşte fără cusur lucrările sale.”
(VII);
“Bunătatea desăvârşită este ca apa,/ care foloseşte tuturor fiinţelor/
şi nu se ia la întrecere cu nimeni./ Zăbovind în locuri dispreţuite de
oameni,/ ea se aseamănă mult cu Tao.// Locul său e prielnic./ Inima sa e
adâncă./ Darul său e mărinimos./ Cuvântul său e nemincinos./ Guvernarea
sa e în dreaptă rânduială./ Ea-şi împlineşte sarcina fără greşeală.//
Neluându-se la întrecere cu nimeni,/ nu i se poate găsi nici o vină.”
(VIII).
Înţelepciunea în nuanţele ei aforistice are ceva din “Cartea
Proverbelor” Sfintei Scripturi, sau cu “Înţelepciunea lui Ben Sirah ori
spicuiri din “Cartea înţelepciunii” lui Solomon, aşa cum am mai amintit.
Ea este cu atât mai perfectă, cu cât enunţurile sunt mai simple şi mai
aproape de esenţa lucrurilor şi a creaţiei, având valoare de axiomă, de
adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Aşa sunt de exemplu aceste gânduri
: “Decât să încerci să păstrezi un pahar plin cu apă,/ mai bine
renunţă./ Sabia neîncetat ascuţită/ nu poate să-şi păstreze tăişul multă
vreme./ O încăpere doldora de aur şi de jad/ nu poate să fie păzită de
nimeni./ Cel ce se îmbuibă cu bogăţii şi onoruri,/ îşi atrage pe cap
năpasta.// O dată ce ţi-ai încheiat misiunea, retrage-te; / acesta e
drumul cerului.” (IX).
Sorbite delicat cu pipeta, aceste picături de har, înmiresmate flori de
spirit, sculpturi pe un bob de orez, pot înfrumuseţa spiritul,
însănătoşi mintea, conferi un confort sufletesc convenabil pentru cel ce
se apleacă puţin peste misterele Creaţiei, peste condiţia omului în
Univers, peste categoriile fundamentale de bine şi rău, adevăr şi
dreptate, despre căile de urmat spre a ajunge la desăvârşire.
De ce a ales Alexandru Miran flori din înţelepciunea taoistă la
începutul cărţii sale de traduceri pentru sinele propriu? Iată răspunsul
: “Am admirat fără poticniri cărticica lui Lao-Tse pentru profunzimea ei
mistică sau/şi metafizică, pentru erupţiile poetice şi înalta
moralitate, pentru formulările concentrate, abrupte, şi pentru farmecul
părţilor obscure. Textul acesta, sacru cinstitorilor lui Tao, a fost
pentru mine odinioară, metaforic vorbind, o “cetate de scăpare”, şi mi-a
rămas în prezent carte de căpătâi.”
Traducătorul, neavând sub ochi ideogramele originale, s-a slujit de
transpunerile, departe de a fi univoce, în limbile franceză, germană şi
engleză, ale unor sinologi ştiutori, alegând liber versurile ce i s-au
părut compatibile cu trăsăturile limbii române şi cu posibilităţile de
expresie nuanţată într-aceasta.
Ceea ce este evident în “Cartea drumului şi a virtuţii” – e că această
scriere aforistico-mistică e mai actuală ca oricând şi se poate
transpune în orice cultură, în orice timp şi orice areal. De aici îi
vine valoarea : din simplitatea şi acurateţea enunţului, lucru datorat
şi tălmăcitorului îndeobşte, care s-a străduit să facă să pară lesne
ceea ce e anevoie de înfăptuit, să găsească “măsura de nectar” potrivită
care să intre perfect în fagurele plin de chihlimbar dulce, al
înţelepciunii.
“Marii înţelepţi din antichitate/ erau mlădioşi, plini de taină, mistici
şi universali,/ atât de profunzi încât nu puteau fi pătrunşi./ Neputând
să-i pătrundem,/ ne străduim a-i descrie.” (XV). Sau : “Sileşte să
ajungi la vidul desăvârşit/ şi păstrează-te în seninătate./ În faţa
zbuciumului de furnicar/ a tuturor fiinţelor,/ nu contempla decât
întoarcerea lor.// Toate fiinţele lumii se vor întoarce/ la rădăcina
lor./ A se întoarce la rădăcină înseamnă a se muta în seninătate,/ a se
muta în seninătate înseamnă/ a regăsi destinul,/ a regăsi destinul
înseamnă/ a cunoaşte legea eternă,/ a cunoaşte legea eternă înseamnă/
iluminarea. // Cine nu cunoaşte legea eternă/ îşi făureşte nenorocirea
orbeşte./ Cine cunoaşte legea eternă e mărinimos;/ cine-i mărinimos
poate să fie universal; / cine-i universal poate să fie regal;/ cine-i
regal poate să fie asemenea cerului.” (XVI). Iată ce creştere în trepte,
aidoma schemei silogistice aristoteliene.
În textul cu numărul X, de asemenea există creşterea fără trepte
vizibile până la apogeul cunoaşterii şi desăvârşirii :
“Poţi oare sufletul spiritual şi cel corporal/ să ţi le cuprinzi într-o
unitate,/ pentru ca în veci să nu se mai despartă?/ Poţi oare să-ţi
concentrezi puterea vitală/ până s-o faci mlădioasă,/ poţi să te simţi
ca un nou născut?/ Poţi oare, purificându-ţi vederea mistică,/ să devii
fără pată?/ Poţi oare iubi poporul/ şi cârmui prin nefaptă ţara?/ Poţi
oare să deschizi şi să închizi/ canaturile cerului jucând rol feminin?/
Poţi oare să-nţelegi tot ce se află/ între cele patru margini ale lumii/
şi-apoi să te lipseşti de toată cunoştinţa? // A crea şi a face să
crească,/ a crea fără a-ţi însuşi,/ a făptui fără s-atingi nimic,/ a
călăuzi fără constrângere : / aceasta se cheamă virtutea mistică.” Sau
în fragmentul numerotat XI : “Treizeci de spiţe se strâng la butuc,/ dar
golul din mijloc/ face să meargă carul.// Se frământă argila pentru a
plăsmui ulcioare,/ dar folosirea lor/ ţine de golul lăuntric./ O casă e
străbătută de uşi şi de ferestre,/ dar iarăşi, tot golul/ îngăduie să
fie locuită.// Fiinţa dăruie posibilităţi/ dar ele sunt folosite prin
nefiinţă.”
Analogia cu pericopele cristice este evidentă în Cântul XXII : “Cine se
îndoaie va rămâne întreg,/ cine se înclină se va îndrepta,/ cine se
păstreasză gol va fi umplut, cine îndură folosinţa se va înnoi,/ cine
cuprinde puţin va fi dăruit,/ cine cuprinde mult va fi risipit.// Astfel
omul sfânt, îmbrăţişând unitatea,/ va deveni o pildă pentru toţi./ El nu
se arată şi va străluci./ El nu vorbeşte despre sine şi se va impune./
El nu se slăveşte şi meritul său va fi preţuit./ El nu se înalţă pe sine
şi va fi înălţat./ Cum nu se ia cu nimeni la întrecere,/ nimeni pe lume
nu se poate întrece cu el.”
Sentinţele din unele cânturi, de asemenea, par de sorginte
scripturistică : Ex. “Vorbeşte arar, aşa vrea natura.// Un vârtej de
vânt nu ţine toată dimineaţa./ O rupere de nori nu ţine toată ziua./
Cine le stârneşte? Cerul şi pământul./ Dacă lucrările cerului şi-ale
pământului/ nu sunt eterne/ ale omului cum ar putea să dureze?// Pe cel
care merge spre Tao, Tao-l primeşte./ Pe cel care merge spre Virtute,
Virtutea-l primeşte./ Pe cel care merge spre pierzanie,/ pierzania-l
primeşte.” (XXIII) Şi cântul XXIV : “”Cine se ridică în vârful
picioarelor/ nu se va ţine multă vreme ridicat./ Cine umblă cu paşi
uriaşi/ nu va ajunge departe./ Cine se arată pe sine nu va străluci./
Cine se afirmă nu se va impune./ Cine se laudă nu-şi va vedea/ meritul
recunoscut./ Cine se iubeşte pe sine/ nu va deveni căpetenie.”
Aluzia la divinitatea supremă e clară în cântul XXV : “Era ceva
nedeterminat în desăvârşirea lui,/ de dinaintea facerii cerului şi a
pământului./ Acest ceva este mut şi vid,/ neatârnat şi nesupus
schimbării./ Se mişcă pretutindeni fără să obosească./ El trebuie
socotit că este/ Muma întregii lumi.// Necunoscându-i numele, eu “Tao”
îi spun./ Străduindu-mă aş putea să-l numesc “mărime”./ Mărimea implică
întinderea./ Întinderea implică îndepărtarea./ Îndepărtarea porunceşte
întoarcerea.// (…) Omul îşi ia drept pildă pământul./ Pământul îşi ia
drept pildă cerul./ Cerul pe Tao şi-l ia drept pildă./ Tao se ia drept
pildă pe sine însuşi.” Tao ca principiu suprem atotcuprinzător, infinit,
atotputernic şi veşnic, imuabil şi transcendent este identificat astfel
cu Dumnezeu. Bunătatea, milostivenia, caritatea şi iubirea creştine au
corespondent în Tao : “A merge bine înseamnă a merge/ fără să laşi nici
făgaş, nici urmă./ A cuvânta bine înseamnă a cuvânta/ fără să faci
greşeli, fără să spui minciuni./ A socoti bine înseamnă a socoti/ fără
beţişoare şi fără tăbliţe./ A închide uşa bine înseamnă a închide/ fără
drugi şi fără zăvoare, / şi totuşi nimeni n-o poate deschide./ A lega
bine înseamnă a lega/ fără frânghie şi fără sfoară,/ şi totuşi nimeni să
nu poată dezlega.// Omul sfânt e pururi gata să-şi ajute semenii, nu-l
uită pe niciunul./ El e pururi gata să folosească/ lucrurile cu
chibzuinţă/ şi să nu arunce nici unul./ Asta se cheamă să ai lumină.//
Omul de bine e învăţătorul celui nemernic./ Omul nemernic e aluatul
celui de bine./ Cine venerează învăţătorul/ şi nu preţuieşte aluatul/
amarnic va rătăci, oricât ar fi de isteţ./ Iată un adevăr adânc şi de
căpetenie." (XXVII).
Marile comandamente morale se găsesc astfel şi în aceste principii de
viaţă.
Alteori, se face analogie cu proverbele biblice sau cu cele ale
creatorilor populari circulând oral şi adânc înrădăcinate în conştiinţe.
“Cine încearcă să modeleze lumea,/ ştiu dinainte că va da greş./ Lumea,
sacru ulcior,/ nu poate să fie modelată./ Cel care încearcă s-o
modeleze/ o va ruina;/ cel care încearcă s-o ţină strâns/ o va pierde.//
(…) De-aceea omul sfânt se fereşte/ de toată necumpătarea,/ de tot luxul
şi de toată risipa”. (XXIX).
Nu pot să nu meditez, privind şi citind aceste rarissime slove, la
propriile vicii nevinovate, devenite capricii, de a culege, răsădi,
tezauriza şi, din când în când a frunzări, a foileta, desfolia, mici
nestemate ale gândirii şi înţelepciunii lumii, ale frumuseţii
materializate-n cuvinte de duh, stivuite pios pe stelajele sinelui şi
scoase la iveală arar, când pasărea melancoliei zburătăceşte deasupra
creştetului, zburlindu-mi gândurile şi prefăcându-le în aduceri aminte.
Ce desfătare! Ce răsfăţ, ce banchet sacru, cu ambrozie şi cu nectar
chihlimbariu, îmbătător şi cu aromă seducătoare!
Titlul, prin sublima măreţie şi smerenie desăvârşită, mă duce cu
închipuirea la “Song of myself” a lui Walt Withman, şi am ciudata
senzaţie de dulce-amărăciune că tot ce e preţios este atât de rar, pe
cale de dispariţie, cu atât mai scump cu cât pare mai inutil, pentru că
nu aduce beneficii spectaculoase, vizibile, nu sclipeşte pe tarabe sau
în vitrinele deşucheate. Şi nu pot să nu mă revolt împotriva mersului
îndărăt al istoriei, al spiritului uman care se întoarce la animalitate,
la instinctele primare pe care le exaltă, ignorând vădit tot ce l-ar
putea înălţa, curăţi, îmbunătăţi, readuce la starea de om, diferit de
celelalte fiinţe tocmai prin capacitatea de a gândi şi a percepe
frumuseţea spiritului nemuritor şi în chip deosebit, cu liberul arbitru,
în vederea alegerii căii proprii.
Drumul (Tao) – în care se ascunde o anume esenţă, “această esenţă a lui
: adevărul absolut” – rămâne, spune Alexandru Miran, pentru cei mai
mulţi, “ceva confuz şi denedesluşit” (XXI).
A doua secţiune importantă a volumului, intitulată “Euripides poetul” –
îl aduce în contemporaneitate pe autorul “Medeii” – demonstrând, fără
drept de apel că acest tragediograf are trăsături comune cu poezia
modernă. Iată numai câteva dintre acestea, spune traducătorul Alexandru
Miran : “modul personal, acut, în care creatorul se mărturiseşte prin
intemediul corului sau al personajelor, sondarea în adâncul sufletului
omenesc, până în zonele cele mai obscure şi dezvăluirea lor fără
cruţare; abordarea stăruitoare, aproape obsesivă, a temei morţii,
folosirea iscusită a sugestiei, aluziei şi ambiguităţii, a
circumscrierilor nuanţate, dar şi, dimpotrivă, producerea unor imagini
neaşteptate, uluitoare sau terifiante; remodelarea miturilor şi perpetua
lor interpretare, acestea slujindu-i adesea doar ca motive de meditaţie
poetică; “sentimentul naturii” de o bogăţie neistovită, comunicându-se
nu atât prin statice tablouri cât prin momente dinamice, în care toate
par să se însufleţească şi să se facă una, cerul, norii, munţii,
râurile, mai ales marea, copacii, tufişurile, iarba.”(p.95).
Năzuind aşadar să sublinieze “actualitatea” marelui atenian, în calitate
de poet şi nu de dramaturg, Alexandru Miran a ales din tragediile şi
fragmentele păstrate, “secvenţe poetice de întindere variabilă, care să
înfiripe un tot şi care să poată fi citite desprinse din împletitura
progresiei dramatice.” (p.96).
Considerat de comentatorii alexandrini din antichitate “inimitabil în
părţile cântate, în care-i depăşeşte pe aproape toţi poeţii lirici” –
dar a cărui voce poetică răsună adeseori şi în părţile rostite ale
dramelor sale, Euripides rămâne un reper pentru iubitorii literaturii
greceşti din antichitate şi nu numai. Ilustrăm acest discurs cu
fragmente din operele tălmăcite : “Tu carele prin tine însuţi fiinţezi/
şi care din etherul vârtejit/ ai făurit cu iscusinţă toate câte sunt,/
pe tine te învăluie lumina/ şi bezna nopţii-mpestriţate,/ şi
te-nconjoară cu alaiurile lor/ de-a pururi gloata stelelor
nenumărate”(Tu carele)(F 595, Peirithous).
Secţiunea, beneficiază şi de un Glosar succint pentru scutirea
cititorului de a căuta prin dicţionare şi enciclopedii, familiarizându-l
cu termenii mitologiei greceşti.
De remarcat acurateţea stilistică, rigoarea, iscusinţa folosirii
cuvântului, pritocit, potrivit, dar şi plin de asociaţii neaşteptate,
aproape şocante, în demersul liric, dau mărturie de măiestria
traducătorului. Ilustrăm cu câteva exemple : “Spre palatul cu acoperişul
înalt,/ spre culcuşul bătrânului (nostru stăpân),/ sprijiniţi în bâte,
purcedem, cântând/ o plângere tristă, ca nişte păsări cărunte./ Nu
suntem decât un zvon de cuvinte,/ decât fâlfâitul unor vedenii cu
feţe-nnoptate,/ a unor vise nocturne;/ dar, deşi tremurăm, stăruinţa
noastră e vie.// Să nu ne sleim în zadar de vlagă/ picioarele grele,
grelele trupuri,/ cum se-ntâmplă când mâni spre o culme stâncoasă/ un
mânzoc înhămat să urce povaă!/ Să-l ţinem de mâini şi de haine pe cel/
al cărui picior bicisnic îndărăptează./ Bătrâne, îndrumă paşii altui
bătrân,/ al însoţitorului tău din junie;/ cu el ai deprins meşteşugul
războiului odinioară,/ şi-aţi luptat laolaltă, nevestejind/ preaslăvitul
renume al patriei”.(Păsări cărunte) (Herakles, 107-129).
Scurte fragmente lirice din Orestes, Herakles, Andromacha, Medeia,
Hekabe, Hyppolytos, Elektra, Troienele, Bakchantele, Iphigeneia in
Aulis, Iphigeneia in Taurida, ş.a. fac deliciul traducătorului şi al
cititorului.
Farmecul, atmosfera de mister a vechii Helade, stăruitoare în mituri şi
legende născute-n Olimp – muntele divinităţilor, al semizeilor dar şi al
pământenilor înălţaţi în tagma zeilor, seduşi de zeii cu porniri
omeneşti, reînvie. Dar nu întotdeauna cerul e senin şi pace-n Olimp, aşa
cum stă scris în Lyssa, (p.110) Herakles. La fel de tumultuoasă este
atmosfera din Medeia, (111) din “Dragonul lui Ares (p.112), Fenicienele,
Rhesos (p.121), Iphigeneia in Aulis ( pp.122-123); Iphigeneia in Taurida
( p.124). Un poem de dragoste încântător este cel din Hyppolytos,
intitulat de traducător (Pajişte nepângărită) (p.129), pe care-l cităm
aidoma : “Stăpâna mea, ţi-am împletit cunună/ de flori culese dintr-o
pajişte nepângărită;/ acolo niciodată n-a cutezat ciobanul/ să-şi ducă
turma la păscut, nici fierul n-a umblat,/ nepângărită pajişte
cutreierată/ în faptul primăverii numai de albine./ Acolo undele Sfielii
rourează flori/ sortite să le-adune doar cei al căror suflet,/ întru
nimic şcolit, prin însuşi harul firii,/ se-ndreaptă spre deplina
curăţie;/ cei ticăloşi n-au voie să pătrundă.”
Libaţii în cinstea lui Dionysos, strigăte de jubilaţie ale Bakchantelor,
răzbat din poemele : “Caznă lină, dulce chin”, “Prin aerul jilav de
rouă”; “Cutremur divin”; “Juca tot muntele”, din Bakchantele.
Un loc aparte îl ocupă aşa-numitele “Fărâme”, frânturi din operele
lirice ale lui Euripides, adevărate străluminări de blitz, de o
frumuseţe aparte care atinge desăvârşirea şi care au, toate, valoare
aforistică.
Exemplificăm câteva din aceste “Fărâme” :
(…Odinioară) cerul era una cu pămntul,/ apoi s-au despărţit şi au purces
să nască totul,/ dând la iveală arbori, păsări, dobitoace,/făpturi
hrănite-n mare şi neamul omenesc.” (F 488, Melanippa înţeleaptă);
“Îngăduiţi pămntului s-acopere aceste leşuri,/ să se întoarcă elementele
în locul/ de unde vine fiecare: sufletul-n ether,/ în glie trupul.”
(Rugătoarele, 531-534).
“Spiritul nostru e un zeu, purtat în noi de unul fiecare”.( F 1007).
“Mi-e trupul risipit, doar numele-mi rămâne” (Orestes, 390). “Pământul
naşte totul şi ia totul înapoi” (F 195, Antilopa);
“Tăcerea e podoaba omului ales. (…)” (F 218, Antilopa). “Pe tine care
ţii pământul şi care pe pământ/ sălăşluieşti, oricine-ai fi, de
nepătruns cu gândul, Zeus,/ neclătinată lege-a firii sau, poate,
raţiune-a lumii,/ te preamăresc în ruga mea!” (Troienele, 884-886);
“Multe sunt întruchipările sorţii,/ întâmplări nesperate dezlănţuie
zeii,/ bănuitul nu se-mplineşte, iar nebănuitul/ îşi taie cale, prin
voia divinităţii!” (Alkestis, 1159-1163).
Impetuoase, nestrămutate, poemele înălţate în sunet de liră, grave şi
solemne, precum cântecele de biruinţă sau de jubilaţie, dar şi cele
orfice, cântecele de jale, roade ale Muzelor de la Pieria, patria
legendelor, întinsă în Macedonia, la hotarele Thessaliei, poemele
euripidiene pot sta alături, prin frumuseţe şi valoare artistică, de
marea lirică a lumii din toate timpurile. Şi pentru aceasta, un merit de
necontestat îl au şi traducătorii care ni le dăruiesc cât mai fidel
posibil, în spiritul dăinuirii veşnice.
Secţiunea a III-a a volumului este constituită din “Filozofia
Porticului, lumină înaltă şi aspră, doctrină ziditoare de la suflete
tari, de la sclav, Epiktetos, la împărat, Marcus Aurelius! Cunoaştere de
sine şi luare de sine în stăpânire până la marginile înţelegerii
raţionale! Dincolo de care începe tărâmul metafizicii şi al miturilor!
Închinare stoicului Epiktetos, care, asemenea lui Sokrates, nu şi-a
aşternut în scris învăţăturile!” (p.151). Al.Miran ne introduce în
“Manualul” lui Epiktetos şi în Însemnarea care prefaţează capitolul,
spune : “A rezistat dăunătorului orgoliu de autor. Monadei morale nu i
se cade să zăbovească înaintea unei foi de papyrus. Totuşi, noi trebuie
să-i fim recunoscători ucenicului său Flavius Arrianus, care I-a
redactat Disertaţiile şi Manualul. Dar el, Epiktetos, nu a avut răgaz
decât pentru o singură asceză : cucerirea unităţii şi a libertăţii
interioare. Gândirea lui se justifică numai întrucât devine însăşi
rădăcina faptelor sale. Acesta a fost un articol de seamă din crezul
înţeleptului surghiunit în anul 89 d.Hr. din Roma de persecuţiile
decretate de imperatorul Domitianus împotriva filozofilor.” (p.151).
Acest capitol este de fapt o culegere de cugetări adresate unui tânăr
discipol care se străduieşte să devină filozof.
În sfârşit, Capitolul IV, intitulat frumos “Veghea şi visul
singurătăţii” – Refugii lirice – este cel în care tălmăcitorul şi-a
găsit “cetatea de scăpare”. Un florilegiu din marea poezie a lumii în
care stau alături cei mai de seamă poeţi ai tuturor timpurilor, aşa cum
am menţionat la începutul acestei prezentări.
Sorbite aproape fără să-ţi îngădui o pauză de respiraţie, textele
propuse de Alexandru Miran – drept “refugiu” şi “scăpare” – adăpost şi
tihnă, confort spiritual, edificare şi purificare, selectate cu grijă,
constituie un instrument util pentru cei care vor să se adâncească în
cunoaşterea literaturii sapienţiale de-a lungul mileniilor.
Ceea ce le conferă unitate acestor cicluri, este setea de cunoaştere,
valenţele poetice care pot sta la baza edificiului sufletesc. Structura
artistică, ritmul susţinut, rigoarea stilistică, caracterul ludic,
acurateţea limbii, fac din autor, cu experienţa smereniei trăită la
limite, un cărturar, un spirit enciclopedist, un mare om de cultură. Şi
o asemenea antologie selectivă din frumuseţea spiritului uman, merită să
fie cultivată, răspândită, împărtăşită.
Cea mai surprinzătoare alcătuire, secţiunea a V-a, compusă din “Caietul
cu citate” un parcurs poetic realizat prin procedeul colajului, aidoma
jocului puzzle, joc în care trebuie să se reconstituie din fragmente
decupate o imagine preexistentă, ascunsă într-un hăţiş de linii,– nu mai
are nevoie de prezentare. Găsim şi aici, bijuterii concretizate-n vorbe
de duh din Filocalie, din Pensee-urile lui Blaise Pascal, din
Dicţionarul de epitete al limbii române, din Cuvântul profeţilor, din
Cimiliturile românilor, culese de Artur Gorovei, aforisme şi alte
“firimituri” de frumos, aşezate cuviincios în pagină scrisă.
Fără pic de maliţiozitate şi cu durere în glas, i-aş spune distinsului
traducător Alexandru Miran că nici un autor nu trebuie să scrie doar
pentru sine însuşi. E ca şi cum ţi-ai revendica razele solare în scop
personal, cerându-ţi dreptul absolut la folosinţă. Cred că doar o
dezamăgire ajunsă la limita răbdării şi “pe culmile disperării” – cum ar
spune filozoful şi gânditorul Emil Cioran – au făcut ca volumul de faţă,
dintr-o imperioasă “stare de urgenţă” – să apară într-un tiraj penibil
de mic (penibil pentru cei ce ar trebui să se îngrijească de sănătatea
spiritului uman!) Şi în acest demers singular, stingher, anevoios,
inuman şi în mod criminal – doar cu resursele proprii ale
autorului-traducător, dintr-un acces de generozitate funciară, din
stringenta nevoie de frumos, de sublim, dând la iveală, după o muncă
titanică acest aur sufletesc şi mental, strâns cu migala artizanului şi
cu parcimonia îndrăgostitului care nu se îndură să-şi împartă fructul
iubirii, pus sub obroc pentru vremuri mai bune, care nici nu se anunţă,
nici nu se străvăd, îndeobşte, dimpotrivă, dimpotrivă.
Este ca o crucificare continuă pe Lumina Duhului Sfânt şi face parte din
jertfa-de-sine proprie creatorului, săvârşită pe altarul iubirii de
semeni, în pofida ingratitudinii şi a indiferenţei imbecile ce ne
înconjoară.
O notă proastă societăţii care-şi devoră cu lăcomie şi insaţietate
bolnavă valorile, debordând şi mâncându-şi apoi resturile râncede,
nemacerate, pentru a nu îndrăzni cineva să poftească putreziciunile
viscerale ale societăţii bolnave de moarte în acest veac trist şi
neruşinat, duhnind a miasme telurice.
O, dacă am avea suficientă înţelepciune să preţuim acest dar făcut cu
smerenie şi graţie de Alexandru Miran! O, dacă scriitorii cu adevărat
remarcabili n-ar fi atât de binecrescuţi şi cu bun simţ, neînstare de a
da buzna peste mai marii zilei, să revendice dreptul la cultura
universală şi nu la beneficii proprii!
O întreprindere atât de temerară, pe proprii speze, pare o utopie când
azi, societatea e calată pe câştig cu orice preţ, cu orice risc, cu
orice mijloace!
Utopia traducerii celor mai alese texte din înţelepciunea orientală,
grecească, occidentală, de bună voie şi cu bunăvoinţă, şi fără pretenţii
de drepturi de autor, doar de dragul cultivării spiritului într-o ţară
în care spiritul necultivat riscă să devină pârloagă, e un titlu de
glorie şi un act sublim de mărinimie care trebuie preţuit, imitat, pus
la loc de cinste, ridicat la rang de virtute.
Însuşi titlul volumului e ca o “migdală amară”, dar e izvorâtă din
gestul motivat doar de exasperarea de a fi viu într-o societate deja
muribundă. E cu atât mai salutar că, prin gratitudinea autorului, putem,
iată, să ne împărtăşim din aceste monade sublime, pline de Duh şi în mod
cu totul gratuit.
Răsfoind cartea Domnului Alexandru Miran, păşesc pe un tărâm oarecum
necunoscut, vinovată de ignoranţa, fără putinţă de tăgadă de a nu
aprofunda marea cultură elină, decât în măsura necesităţii didactice –
şi ea precară – atât cât cerea în programele extrem de limitate ale
vremii şi ale unei ideologii ce excludea orice formă de cunoaştere
spirituală şi, îndeosebi, cea legată de mituri şi legende, de istorisiri
biblice, de cântece sacre, de reprezentări grafice întruchipând
Divinitatea. Abia în anii din urmă am început a mă mişca ceva mai lejer
prin aceste dimensiuni sacre, să am acces la ele graţie formaţiunii
teologice şi culturale care mi-au deschis noi căi de cunoaştere şi
aprofundare a istoriei şi civilizaţiei anticilor.
Mă socotesc aşadar, nevrednică de a emite judecăţi de valoare universal
valabile, de aceea, îmi păstrez genuine impresiile în buzunarul lăuntric
pentru vremea când îmi voi consolida cunoştinţele în acest
spaţiu-temporal mistic, fascinant, care deschide orizonturi gândirii
fără de limite.
Şi nu pot să nu mă las cucerită, ca atare, de frumuseţea şi splendoarea
acestor crâmpeie de nemurire.
Cezarina Adamescu, Agero
Galaţi, 24 octombrie 2008 |
