Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

ALEXE RĂU ŞI POEZIA ANIMISTĂ

Constantin MĂLINAŞ

Am pornit lectura jurnalului de poezie „Absenţa e mai mare ca prezenţa”, Chişinău, Editura Museum, 2006, de bibliotecarul scriitor Alexe RĂU (născut la 23 decembrie 1953) cu o curiozitate şi chiar cu o prejudecată, pentru  care cer iertare. Curiozitatea era să văd mişcarea poeticii sale de la volumele precedente către cele nescrise ( Spune ceva, Chişinău 1993, Uniluconul, Chişinău 1997, Nuca lui Nevermore, Timişoara 1999, Pe noi vouă du-ne, Timişoara 2003 ), să văd totodată cum însoţeşte calitatea absorbantă de bibliotecar şi bibliolog ( Vlad POHILĂ: „El crede într-un Dumnezeu al bibliologiei”), cu aceea de scriitor nu oricum, ci scriitor de creaţie literară, cum îşi împarte cu măiestrie timpul între republica literelor şi imperiul bibliotecii, fiind din anul 1992 directorul general al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova. Respectiv, prejudecata, adică să caut în poetica sa elementele de poezie animistă, care este cea mai veche atitudine de cunoaştere şi recunoaştere a omului în faţă cu realitatea, de care omul primitiv se temea şi pe care căuta să o înţeleagă, mijlocit prin neştiinţa din sine, închipuind viaţă şi dând viaţă regnului mineral, suflet regnului vegetal, sau personificând fiarele din regnul animal.

Curată fenomenologie! Astfel s-a creat odinioară apologul, care este fabula relicvară, recuperată în Biblie, dar mult mai veche decât aceasta, cu locuri antologice precum apologul spicelor, sau pilda vitelor slabe şi grase. Poezia animistă a fost cea dintâi cale, prin care omul de atunci, la fel de inteligent ca şi noi, doar mai puţin experimentat, a vrut să comunice, a vrut să se împace cu duşmăniile multe din pământ şi din cer, a vrut să se facă prieten cu pietrele, trunchiurile de copaci, cu coarnele şi dinţii animalelor de pradă, cu tunetele şi trăsnetele, care-l copleşeau din bolta plină de sprâncenele norilor încruntaţi, a vrut să se apere de plantele otrăvitoare, să-şi apropie plantele bune, fructele şi spicele, vorbind cu ele, formând cu ele primul mediu cognitiv din jurul său, mobilat cu intuiţii şi imagini pilduitoare. 

Poezia animistă este infinită şi veşnică, a format şi formează un cordon ombilical cu rol de viaticum, un coridor nesfârşit în poezia lumii vechi şi moderne, ea este peste tot în mintea şi scrisul omului de rând, care se stâmpără şi se ajută cu ea în căile cunoaşterii. Ea este în primul rând temelia axiologică a oricărei culturii populare, în toată varietatea ei de cuvinte, mişcări şi imagini. Estetica poeziei animiste este intrinsecă, este organică şi naturală în datul omului, este moştenire similară informaţiei genetice, omul se naşte cu ea, graţie ei are înclinaţia de a învia şi însufleţi tot, ce este inert, de a înzestra pietrele, să zicem de pildă, cu semnificaţii morale şi filosofice, văzând metaforic  în golul lor mineral un ochi şi o cămară plină de promisiuni.

Animismul este peste tot şi ajută copilul să înţeleagă repede lumea din jur, prin comparaţie şi personificare, fiind într-o completitudine cu matricea genetică de structură gramaticală generală, schematică şi logică, pe care de asemenea o dobândeşte ereditar şi care-l ajută pe copil să înveţe repede şi vioi limba maternă, ca o aplicaţie de sistem, luând din sânul mamei acordul în gen, număr şi caz, fără să-şi bată capul ca şi Trăznea, ce sunt categoriile gramaticale. Pe acest drum, cazul biografic al lui Trăznea depăşeşte personajul literar şi devine filosofia accidentului, care confirmă regula generală: El nu putea învăţa acele reguli stângace, deoarece le avea mai clar în minte şi în folosinţă din zestrea maternă, cu care  acel manual primitiv intra în conflict.

Caracterul antic meditativ al texturii poeziilor, culese din sine de către Alexe RĂU, un poet atât de arbore bun în sondajele sale jurnaliere, care se exprimă ca un bizon moldovenesc, ce cântă nostalgic litanii prelungi din coarnele sale, m-a decis să-i caut paradigma animistă şi am găsit că aceasta există şi este puternică. Ceea ce este chiar normal.

Există şi este puternică, mult decantată faţă de primitivismul apologului antic, prin folosinţa de metafore şi judecăţi poetice subtile. Dar, care de acolo vin, înveşmântate în taina cuvântului creştin, care se suprapune ca al doilea strat, cu rol de  termen de căutare şi comparaţie de măsură. Iată un eşantion din chiar poemul de început al cărţii: „Vino muzică/ apă a duhului/ cu lemnul cuvântului de început/ pe valurile-ţi plutitor/ Adu-l şi mie dă-mi-l/ Dar cum să mi-l dai/ când eu sunt/ măduva lui?”

Animismul constă aici în mutarea poetului din organic în vegetal, care este ca şi mutarea în firul de iarbă, în animal, în lup, sau în cerb, extrem de frecventă în culturile vechi. Din contextul întregii cărţi, aceasta poate fi şi o formă de nemulţumire şi evaziune faţă de societate, care este mai rău alcătuită, decât societatea vegetală. Sau un exemplu de construcţie animistă: „Răchita poemului/ din el s-o cresc/ s-o înverzesc/ cu verde pe verde călcând/ peste albul acesta/ curat ca moartea…/ (Aceeaşi nemulţumire!)/ Ieşi-m-aş din lemnul/ cuvântului de început/ verde nevăzut/ din verde nevăzut/ fratele tău/ ce te au-simte şi te/ au-caută/ În mine din mine să ies.”

Ideea şi trăirea unirii cu natura, ca alternativă la altă unire frăţească, posibilă acum numai în unicitatea globală prin vegetal, este o constantă a cărţii, în care îmbracă o sumedenie de imagini sapienţiale, care sunt bine filtrate, dar gestează evident în motive poetice repetate, precum cel al salciei, personificată cu cetina acum în bernă: „Ea cel mai tare arbore este/ un capăt de lemn din ea de rămâne/ îl pui şi se prinde şi salcie creşte/ dacă-i sădită lângă a ei apă/ căci e fiinţa ce locul nu-şi schimbă…/ Această salcie călugăriţă/ cu jerbe de verbe prinse-n cunună/ cununi de cuvinte îi sunt coroană/ păzindu-şi de soare tainele ei/ şi de aceea lui închinându-se/  privindu-l în apă pe Dumnezeu/ această salcie plăpândă şi eternă/ este Limba maternă.” Iată mai departe şi intuirea naşterii din mineral: „Pe locul satului nostru/ se prăbuşise o piatră mare din cer/ căzută din inelul Creatorului/ Noi am ieşit din stânci şi/ ne-am apropiat de ea/ an cu an/ am înconjurat-o şi/ o priveam adânc/ amintindu-ne ceva/ care a fost demult/ dar nu poate fi spus”…

Animismul păgân se mulează perfect şi devine partea complementară cu paradigma creştină a cărţii, dominată de căutarea lui Dumnezeu, precum, mai întâi interogativ: „Doamne, fiind că am potrivit mereu cuvintele/ nu pentru a mă juca ci căutându-te pe tine/ răspunde-mi Doamne aici/ în faţa oglinzii/ să te aud măcar/ căci ochiul meu nu te poate desluşi/ după atâta osândă şi căutare/ spune-mi Doamne în această oglindă/ în care mă ispitesc/ fiindcă ziceai că m-ai făcut/ după chipul şi asemănarea ta/ spume-mi Doamne, seamăn eu oare cu tine?/ Spune-mi că nu, Doamne, ca să nu te pierd!” Apoi urmează construcţia, în care dalta din mâna lui Daniil Sihastru devine scula lui Dumnezeu cea veşnică şi vie: „De dor de Dumnezeu/ m-am ferit totdeauna de păcatul disperării/ mi-am ascultat mâna/ căci prin ea/ El îmi arăta ce să fac/ şi aşa am cuprins în palmă dalta/ şi am dat la o parte piatră şi zgură/ ca să-mi fac această stâncă/ Loc de arătare a limitelor/ dincolo de care noi nu am fi/ Dalta aceasta/ e privirea curăţitoare a lui Dumnezeu…”

Excelentă mişcare şi rezolvare, care uneşte prin simbolul de daltă (= logos) două epoci de gândire şi judecată din istoria spirituală a omenirii, antichitatea păgână, însufleţită prin animismul ei generalizat şi politeist, dar fără ţintă, fără coroana cuvântului, cu  solidaritatea pe ţintă, monoteistă şi justiţiară din Evul Mediu timpuriu.

Însumând cartea, poetul Alexe RĂU foloseşte bine ca materie probatorie o suma de animisme, precum: lemnul cuvântului, mâlul fiinţei, răchita limbii materne, copacul bătrân, dangătul de clopot, podul de cuvinte, ceasul viu, cămaşa de lumină, plicul negru, sfera albastră, acvariul uriaş, iarăşi salcia ca arătare a sufletului şi echivalent de nepierire a limbii materne. Apoi piatra căzută din cer, căsuţa ca strigăt nestrigat, moneda, cetatea, dealul, eşafodul, ghilotina, toate foarte socializate, hârburi, ulciorul, piramida, apa, aerul, soarele, făina, slănina, zgărdiţa roşie a mielului de sacrificiu, sceptrul, munţii, crucea, dalta, aluatul din covată, care naşte ca femeia, paharul limbii române (reflex din simbolul grafic creştin – izvorul cel de viaţă dătător), cubul european ciobit, din care lipseşte ceva ce-i aparţine natural, adică Basarabia. Astfel se încheie cartea cu paradigma unirii, o unire văzută sub mai multe faţete, care trebuie căutate cu atenţie, fiind artistic transpuse în imagini memorabile de firesc natural.

Principala soluţie artistică de utilizare a tradiţiei animiste din poezia lumii, puternic prezentă în scriitura poetului Alexe RĂU constă din învestmântarea şi chemarea vechilor motive la viaţă prin cuvânt, poetul caută în ele cuvântul şi le pune să vorbească în rând cu sine, la el regnurile vorbesc pilduitor, parcă mai bine şi mai clar decât oamenii, care-s mai dosnici decât pietrele, plantele şi animalele. Cu aceasta poezia sa de arcadă peste timp, compusă cu multă inteligenţă şi viziune, are cu adevărat vocaţie şi deschidere, pornind de la o experienţă antică, ea este în evident progres către modern şi universalitate.

Conclusiv, animismul în poezia lui este intrinsec, este un mijloc de sinceritate, un mijloc artistic de atingere sensibilă a unui mesaj puternic, care face din Alexe RĂU unul din cei mai interesanţi şi atrăgători poeţi ai limbii române de acum.

Constantin MĂLINAŞ

Oradea, ianuarie 2009

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com