|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
Florin Marinescu (foto)
Aceasta este povestea bunului meu prieten Florin Marinescu! O poveste dureroasă, dar întrutotul adevărată. Ne-am cunoscut prin 2001 la un cenaclu literar găzduit pe internet! Cenaclul Agora! Am avut acolo o mulţime de argumente... literare. Apoi ne-am împrietenit! Când mi-a trimis prima poză am fost bolnav trei zile*! Toţi cei care l-au cunoscut au simţit prietenia cu el ca un privilegiu! Printre aceştia m-am numărat şi eu! L-am cunoscut bine, timp de 5 ani, prin corespondenţa sutelor de mailuri care mi le-a trimis. Apoi, în 2004, când am vizitat România, m-am dus la Alexandria, unde locuia, să-l întâlnesc personal. Am stat cu el o zi, şi am avut parte de unele dintre cele mai frumoase clipe din viaţa mea! Florin Marinescu era învăluit de un mare mister, de fapt de o mare tragedie! Cu toată soarta dură, a fost un literat de excepţie, un poet, un eseist, un filosof, un suflet nobil şi un om de mare caracter. A trecut în nefiinţă vineri, 16 iunie 2006, la 3 luni şi 5 zile după ce a împlinit 50 de ani! Astăzi, 12 martie 2007, ar fi trebuit să împlinească 51 de ani! Fie-i memoria veşnică! Înainte de a prezenta povestea lui adevărată (scrisă de el), am să vă redau câteva mailuri ale unor oameni care l-au cunoscut şi care au fost şocaţi de dispariţia lui Cycas (n.b. pseudonimul său literar). (Vezi şi articolul în revistaAGERO - Requiem pentru Cycas Revoluta).
George ROCA (Sydney, Australia) Redactor AGERO
...........................................................................................................................
- Mă numesc L.M. şi sunt o profesoară de franceză din Iaşi. Nu aveţi de unde să mă cunoaşteţi... Florin Marinescu îmi vorbea des despre dvs. A FOST un mare OM! M-aş bucura dacă mi-aţi răspunde la e-mail. Adresa mea de yahoo messenger este: z…@...
- Doamne! Ce s-a întâmplat cu Florin?! Cum să nu vă răspund! Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu Florin? I-am scris câteva e-mailuri şi nu mi-a răspuns. Spuneţi-mi tot! Vă rog! Om mare? Doamne... Gigant! Scrieţi-mi repede... (George Roca)
- S-A DUUUUUUUS...! In memoriam Florin Marinescu ( cycas56): „S-a dus şi cântecul/ S-a dus poezia/ S-a dus culoarea/ S-a dus un vis al unui om care ştia cum cresc florile/ Care ştia ce gust are muzica cerului.../ S-a dus ca o umbră trecătoare/ Nu plângea decât cu sufletul lui amărât/ Nu râdea decât rar/ Atingea fiecare rază de soare cu gândul/ S-a dus şi poate, dincolo îşi va găsi liniştea pe care aici a căutat-o în fiecare cuvânt spus cuiva/ În fiecare cuvânt aşteptat ca să-ţl hrănească încă o zi/ S-a dus un... om!/
- Of, Doamne! Nu am mai întâlnit aşa un suflet nobil ca al lui. Când s-a dus? Dragul de el... Povestiţi-mi vă rog tot ce ştiţi de el. (GR)
- Nu pot... decât să plâng... să aprind lumânări... să scriu... şi iar să plâng... să ascult muzica pe care o ascultam împreună pe net şi să spun în final: Păcat! Dumnezeu să-l odihească! (L.M., Iaşi, 19 iunie 2006)
...........................................................................................................................
George, Vestea că Florin nu mai este, m-a terminat! De ce-a murit? …de parcă n-ar avut destule probleme… Tu de unde ştii? Cum ai aflat acolo în Australia? Gândul că el e-n pământ acum e de neînchipuit ! Scrie-mi cum s-a întâmplat ! Cycas... a plecat... neştiut de nimeni! Nu credeam să moară vreodată... Sunt praf! Dumnezeu să-l odihnească pe Florin! (C.B., Craiova, 23 iunie 2007)
...........................................................................................................................
Draga George,
E ceva tipic românilor, să se cunoască şi apropie la necaz! Eliade zicea că avem cel mai dezvoltat cult al morţii! Aşa o fi? Eu am aflat despre Florin de la copiii mei, Andi (24) şi Ioana(20) care încă mai sunt în ţară şi pe care-i aşept aici, în Noua Zeelandă, peste câteva luni. Despre tine ştiu de la Florin, iar adresa ţi-am găsit-o pe net, unde am văzut că apari în destul de multe locaţii, am luat-o pe prima care a apărut şi astfel ţi-am scris. Eu am copilărit cu Florin, de la grădiniţă, am stat pe aceeaşi stradă la câteva case distanţă şi am făcut generala împreună, liceul, şi apoi facultatea de zootehnie. Florin a fost omul care mi-a schimbat destinul de doua ori în viaţă, odată când m-a determinat să fac zootehnie, iar a doua oară, când mi-a dat o adresa unde am găsit un coleg cu care am emigrat în Noua Zeelandă, acum un an şi 6 luni. Încă sunt sub efectul tristului eveniment (nu-mi regăsesc liniştea de vreo săptămâna) şi nu pot să scriu prea mult pe tema morţii lui Florin... Te rog dă-mi un răgaz mai mare şi vom vorbi mai mult despre el, am multe amintiri care trebuiesc împărtăşite şi celorlalţi. Am să-ţi trimit două fotografii, una de acum 24 de ani de la cununia lui Florin şi ultima... Pe curând.
Cu simpatie, B & F (Ashburton, New Zealand, 24 iunie 2006)
...........................................................................................................................
AMINTIRI VESELE ŞI TRISTE Florin MARINESCU (foto)
Consider că am avut o copilărie aproape normală, raportată la aceea vreme. Am făcut grădiniţa de rigoare, am învătat poeziile de rigoare, eram destul de talentat, jucam în toate piesele de teatru, recitam pe la serbări, cântam la cor… Nu reuşeam să mă „fofilez” deloc, deşi aş fi vrut!
Lucrul ăsta s-a prelungit şi de-a lungul şcolii generale, ba mai mult decât atât, şi-n liceu. De pe la 10-12 ani, am început să descopăr natura şi să fiu atras de frumuseţile şi enigmele acesteia. Vreau să zic, m-am îndrăgostit iremediabil de copaci, de iarbă, de flori, de animale, de gâze, de fluturi, de albine, de cer, într-un cuvânt, de natură!
Pe latura de sud-est, oraşul Alexandria este mărginit de râul Vedea şi de o pădure nu prea mare. Pădurea aceasta mi-a bucurat copilăria, pot zice chiar că m-a crescut! Acolo mă refugiam în zilele călduroase ale verii şi în cele geroase ale iernii. Cunoşteam copacii, pe cei singuratici, sau pe cei care găzduiau la subsuorile lor cuiburi de păsari, pe cei sănătoşi şi pe cei găunoşi sau strâmbi, cu timpul înţelegând că îmi pot deveni tovarăşi şi sfetnici răbdători şi de încredere în meditaţii sau ample şi profunde căutari interioare. Partea interesantă şi liniştitoare pentru mine era singurătatea mea cu pădurea, faptul că nimeni nu mă însoţea, prietenii mei de joacă de la acea vreme preferând „să facă un folbal” sau orice altceva cu mingea - minge de care eu înca de-atunci m-am dezis şi n-am mai revenit asupra hotărârii nici astăzi.
Vara, mergeam la ţară. Acolo, un frate de-al mamei, brigadier la C.A.P, mă lua la secerişul grâului. Universul estival al copilariei mele era fantastic şi variat. Alegam prin lan, biciuit cu plăcere de spicele grele, prindeam pui de prepeliţe şi de iepuri, culegeam maci… Noaptea dormeam în curte, pe cergă, înveliţi cu şube sau plăpumi, cu ţârâit de greieri în urechi şi cu toate stelele cerului deasupra capului. În liniştea nopţii, eram doar eu, natura, cerul şi pământul. Toate aceste lucruri minunate se intâmplau la bunica din partea mamei, care locuia în partea de sud a oraşului, „de la vale” cum i-se spunea la acea vreme, unde oamenii semănau foarte mult cu personajele din scrierile lui Marin Preda, în sensul că lucrând pământul şi crescâd animale, duceau o viaţa sfânta, simplă şi curată, fapt care pentru mine era o încântare continuă şi totodată motivul pentru care acolo îmi petreceam vacanţele de vară. Bunica mea, era o femeie aprigă, femeie de o frumuseţe şi curăţenie sufletească şi trupească deosebită şi deşi nu ştia carte şi n-a purtat niciodată pantofi, avea o demnitate care foarte rar am ăntalnit-o. Acest lucru mi-a marcat şi influenţat modul de a gândi.
În timpul şcolii, cred că nu m-am remarcat prin fapte deosebite şi de aceea nu prea am ce povesti prea multe. Mai luam şi eu din când în când câte un premiul II, sau câte o menţiune, ca toţi şcolarii, în rest, lucruri banale, ca să nu le zic normale. Nimic nu prevestea „FURTUNA” care urma să-mi frângă aripile şi sufletul. Sau mai bine zis -furtunile - pentru că au fost mai multe, şi încă mai sunt...
Spre sfârşitul liceului se punea întrebarea: ce am de gând să fac cu viaţa mea după absolvirea celor 12 clase! Liceul pe care-l urmam nu îmi plăcea de loc, deoarece era cu profil de matematică-fizică, fapt care m-a făcut ca în ultimul an al acestuia, să mă pregătesc singur pentru examenul de admitere la facultatea de Zootehnie a Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Îmi amintesc cum o parte din colegi, ba chiar şi dirigintele clasei mele, mă cam luau un pic peste picior pe tema asta, zicându-mi „fermierul’’, fapt care nu mă deranja deloc.
Studiul îmi era destul de greu, deoarece nu prea aveam unele noţiunile şi acel limbaj de specialitate pe care-l posedau cei ce urmau liceele agricole, dar până la urmă am reuşit să depăşesc cu bine toate obstacolele. Aveam un atu foarte mare - o făceam din pasiune - pentru ca EU asta vroiam să fac. Liceul l-am absolvit în 1975, an în care am şi dat examen de admitere la facultate.
Am plecat de-acasa spunându-le părinţilor că „ma duc să mă fac inginer”. Nu m-au crezut. M-am dus în ultima zi de inscrieri, ţin minte că era într-o sâmbătă, „zi scurtă”, şi necunoscând Bucureştii, m-am rătăcit, ajungând din greşeală la cimitirul Străuleşti. Am intrat în panică, ceva parcă-mi prevestea a rău, m-am aşezat pe-o bancă, mi-am aprins o ţigară şi-am încercat să m’adun puţin. În final, am dat toţi banii care-i aveam la mine - care erau de fapt pentru biletul de tren de întors acasă- unui nene cu taxi-ul. Acesta m-a dus în cea mai mare viteză posibilă – pentru mine, parcă se mişca ca melcul – la poarta cetăţii care trebuia să o cuceresc, Institutul Agronomic! Am ajuns când secretara încuia uşa să plece! M-am rugat de dânsa, cu lacrimi în ochi, o mulţime de timp, să-mi primească dosarul. Se uita la mine şi se purta în asa fel, de parcă o rugam să mă declare deja admis. Într-un târziu, topindu-se gheaţa de pe inima ei, s-a înduioşat şi mi-a primit dosarul. Am mulţumit cerului pentru norocul avut!
Întâmplarea, şi poate nu numai, a făcut să reuşesc „din prima”. Am fost clasat al nouălea din cei osutădouăzecişicinci admisi şi - fie vorba ’ntre noi - nu speram atât de mult. Am candidat la secţiunea „incorporabili”, urmând ca între examenul de admitere şi începerea cursurilor să „executăm” nouă luni de armată „TR”( termen redus). Aşa că în septembrie 1975, am început să fac parte din trupele armatei române, la U.M. 01056 - Vânători de Munte – Câmpulung Muscel - Argeş. A fost o perioadă din viaţa mea, pe care aş repeta-o oricând.
La armată totul mi s-a părut deosebit. Destul de greu, dar extraordinar de frumos. Era prima mea ieşire în lume, ca să zic aşa, eram singurul care puteam avea grijă de mine, eram pe cont propriu, puteam să fiu eu cel real, pus în situatii noi, între oameni noi, în locuri noi. Totul mi se părea nou, ba mi se părea că şi eu sunt nou! Şi poate chiar am fost. Am făcut ski, călărie, alpinism, supravieţuire, călire fizică şi morală, ba am făcut şi arest şi sunt convins că unele chestii, mi-au fost uneori de folos după aceea. În luna iunie m-am întors acasă cu gradul de sergent - nu pentru vreun merit deosebit, ci doar pentru că aşa era jocul - trebuia să ne treacă în rezervă, sergenţi! Unii chiar au luat-o de bună...!
Primul an de facultate l-am început în toamna anului 1976. Din cauza unor divergenţe de opinie şi a exteriorizării mele neregulamentare: păr lung, barbă, blue-jeans rupţi, am „reuşit” să mă fac antipatic tocmai profesorilor a căror materie era pusă în anul întâi, ca să mai „rărească” din noi. Era prima triere. Profesorii, Octavian Eugen Bica Popii de la Anatomia Topografică şi Descriptivă a Animalelor Domestice şi Mihai Şerban de la Biochimie Animală, m-au trântit cât au putut de tare. Şi nu pentru că materiile erau prea grele, ci doar modul lor de-a înţelege noua generaţie şi pretenţiile lor erau prea absurde. Cert este că am ratat anul întâi şi m-am pomenit „cu valiza-n mână”, aşa cum îmi preziseseră ilustrii profesori!
Şi uite aşa se năruia tot visul meu, dintr-o neînţelegere fără sens şi rost. Atunci am simţit că ceva în mine a murit. A fost un şoc prea brutal, iar eu fiind prea fraged nu eram pregătit pentru aşa ceva! Fără să fiu tendenţios am pus tot dezastrul care a urmat, pe seama acestui lucru.
Am revenit în urbea natală, cu aripile frânte, fiind convins c-am dezamăgit pe toată lumea. Aşa şi era, dar faptul cel mai insuportabil era că nimeni nu-mi spunea asta, toţi vroiau să mă menajeze, situaţie care făcea ca rănile sufletului să mă doară şi mai rău. Am început să lucrez la un complex de creşterea porcilor, din apropierea oraşului, ca muncitor necalificat - adică porcar. Aşa îmi trebuie - îmi ziceam - dacă nu am putut să mă acomodez şi fac faţă exigenţelor eticii universitare! Poate vroiam să mă auto-pedepsesc şi o vreme am fost destul de intransigent cu mine. Şi poate încă mai sunt.
La „porcărie” era un program infernal, de la şase dimineaţa până la şapte seara. Făceam naveta, iar seara când ajungeam acasă, trebuia să-mi las hainele la intrare - de fapt afară - şi să mă spăl de mai multe ori ca să scap cât de cât de mirosul de porci. După cinci-şase luni, am observat că ai mei strâmbau mereu din nas - şi aveau de ce – de câte ori mă întorceam de la serviciu. Până la urmă am renunţat! Am mai lucrat o vreme la un siloz de cereale, tot muncă necalificată şi tot prost plătită, iar mai apoi, am dat un fel de examen – de fapt o probă practică - şi am devenit... decorator de vitrine! Pot zice că m-am calificat la locul de muncă şi chiar îmi plăcea ceea ce făceam. La scurtă vreme, având oarecare înclinaţii artistice, am devenit foarte apreciat de către colegi. Lucram într-un colectiv restrâns, eram doar patrusprezece, adică eu, un bătrânel în pragul pensionării şi douăsprezece fete tinere si frumoase, care mă răsfăţau tot timpul, ce mai, un colectiv minunat.
În toată această perioadă am continuat să învăţ, aşa că anul următor am dat din nou examen, dar faptul că făcusem deja un an de facultate, cred, mi-a creat un fel de blazare păguboasă şi n-am tratat lucrurile cu seriozitate maximă, pentru că spre surprinderea generală - şi chiar a mea - nu am reuşit să trec examenul de admitere. Jena era întrecută doar de uimire! Din momentul acela mi-am zis: „gata cu joaca, deoarece se face târziu!”.
M-am apucat să învăt temeinic, cu seriozitate, stil şi metodă, că-mi roşeau obrajii de ruşine şi în anul care a urmat, am luat examenul de admitere. Iată-mă din nou „studinte”! Am intrat al şaptelea din o sutătreizeci de admişi, direct cu bursă - bursă de care niciodată nu s-a aflat pe acasă.
Lucrurile începeau să se repete! De fapt mă învârtisem în cerc trei ani si ajunsesem tot acolo de unde pornisem. Cu prima serie de colegi, făcusem armata şi încă de acolo prieteniile se legaseră. Atunci stabilisem până şi felul cum ne vom grupa în camerele de la cămin. Acum, foştii mei colegi, aveau deja un avans de trei ani faţă de mine, iar de cei noi, pe care nu-i cunoşteam, nu m-am mai apropiat. La rândul lor, şi aceştia făcuseră armata împreună şi „bisericuţele” erau stabilite deja.
Am hotarât să-mi caut o gazdă în apropiere de facultate. Prieteni mi-am făcut mai mult din rândul fetelor, cu care, de când mă ştiu, am comunicat mai bine decât cu băieţii. Se pot discuta cu fetele probleme mult mai importante şi mai serioase decât cu baieţii, aceştia fiind mai superficiali…
Profesorii, care cu trei ani în urmă îmi „puseseră valiza în mână’’, au fost foarte surprinşi să mă revadă, ba unul dintre ei, nu s-a putut abţine şi chiar m-a întrebat: „iar ai venit mă?’’ – dar mai apoi, nu mi-au mai creat necazuri. Începuse totul să meargă din nou bine. Timpul îşi urma cărarea şi viaţa la fel! Anii treceau repede, mai un examen, mai o vacanţă, mai o practică, mai o restanţă… În anul al doilea, era 1981, am cunoscut o fată, o educatoare şi în cateva luni după aceea am „pus de-o cununie”! Nu cred că m-am gândit prea mult, dar s-a ’ntâmplat. În 1982, părinţii mei, care cu câţiva ani în urmă îi cumpăraseră sorei mele un apartament în Alexandria, au vrut să-mi facă şi mie un cadou şi mi-au cumpărat un autoturism Dacia 1310. Maşina a fost luată în rate, iar pentru faptul că eu eram student – actele au fost făcute pe numele tatălui meu. Eu, probabil, nu aveam cum justifica plata ratelor care mai erau de achitat. Să vedeţi ce important a fost lucrul asta, peste ani şi ani… Răbdare!
Eram sănătos „tun’’, la aceea vreme. Nu văzusem spitalele decât pe dinafară, iar pe dinăuntru – doar cu prilejul vreunei vizite făcută vreunei cunoştinţe aflată în suferinţă, doar atât! Starea asta de lucruri, avea să se sfârşească mai curând decât m-aş fi aşteptat, fără nici un avertisment prealabil şi aparent, fără nici un motiv ştiut. Spre finalul ultimului an de facultate, am observat că la mersul foarte grăbit, se produce o durere progresivă la nivelul muşchilor posteriori ai gambei – gemenii -, un fel de „cârcei”. Cu timpul, durerile au început să devină mai insistente, impunându-se un control medical. După acesta, medicii mi-au comunicat că s-ar putea să am o formă de arterită, totuşi diagnosticianul fiind foarte rezervat… Am aflat mai apoi că sufeream de „Trombangeită Obliterantă - Burger”! Boala apare de regulă după vârsta de cincizeci de ani. Eu, oricum, nu auzisem de ea şi credeam că e vreun fel de gripă sau ceva de-alde astea. De aceea, nici nu i-am acordat prea mare atenţie…
În anul 1983, am terminat facultatea şi am primit repartiţie la Complexul de Creşterea Suinelor (porci) – (culmea!) la acelaşi complex, la care cu ani în urmă fusesem muncitor necalificat, adică porcar. De data asta mă întorceam ca inginer! N-a fost însă, deloc simplu şi uşor, pentru că oamenii de-acolo erau cam tot aceiaşi, şi în loc să-mi zică „dom’inginer” mi se adresau cu „bă Florine”, aşa cum o făceau cu ani în urmă, când mă trăgeau de şireturi, ca să zic aşa. Nu că m-ar fi interesat vreun pic să-mi zică într-un fel special, ci pentru faptul că în relaţiile de muncă se impune o oarecare ierarhie, necesară pentru buna desfăşurare a procesului de lucru, iar eu fiind cadru de conducere nu puteam să-mi desfăşor activitatea în bune condiţii de disciplină. A fost destul de dificil şi mă gândeam uneori că nimic nu este întâmplător şi parcă din nou mă învârteam în cerc!
Spre sfârşitul anului 1983, pe 21 decembrie, mi-au venit pe lume cele două fetiţe gemene, Roxanna-Mirella şi Yvonne-Silvya. Mă uitam la mine şi nu-mi venea să cred… Eram mulţumit! Priveam la mine, priveam în jur şi ce vedeam? Aveam o casă - locuiam împreună cu părintii, dar casa era destul de mare - , aveam o meserie pe care mi-o alesesem şi pe care o iubeam, aveam o soţie pe care mi-o alesesem, aveam doi îngeraşi de fetiţe, aveam o maşină… Era totul aproape bine! Aveam prieteni, eram tânar, priveam viitorul drept în ochi, dar… Dumnezeu, nu doarme… Era poate prea mult pentru un simplu muritor! Aşa că, mi-a mai luat din daruri! De fapt, ca să fiu mai explicit, a luat TOT! Şi-a început furtuna… „ce mai vuiet, ce mai dezastru…”
Am trecut într-o nouă etapă a vieţii mele - misterioasă pentru mine - un vârtej de evenimente din care nu mai reuşeam să mă dezmeticesc, pentru că nu aveam timp… în care totul s-a năruit ca un castel de nisip făcut pe malul marii, sfărâmat de „marele” val inspumat. Brusc, boala şi-a adus aminte de mine şi pe la începutul verii anului 1984, mi s-a făcut o interventie chirurgicală, care avea să fie prima dintr-un lung, nesfârşit de lung şir. Era vorba de „Simpatectomie abdominală stângă”. De fapt, se numeşte abdominală pentru că incizia se face la nivelul abdomenului, dar lucrarea constă în secţionarea nervului „simpatic”, aflat pe coloana vertebrală. Incizia nu se face pe spate deoarece în aceea zonă sunt mai mulţi muşchi, care s-ar vindeca foarte greu sau de loc, dac-ar fi tăiaţi. Este o intervenţie destul de complexă, pentru că în timpul operatiei, intestinele sunt scoase şi puse lângă tine, pe masă, pentru a face loc celor care te operează să poată ajunge „acolo unde trebuie”, după care se introduc la loc, care pe unde au fost (dacă se mai ştie...!). Operaţia mi-a fost făcută la Spitalul Colţea din Bucureşti şi a fost, zic, prima dintr-un şir lung şi epuizant, care m-a „redus la forma’’ pe care o am astăzi. A fost îngrozitor, şi nimeni nu credea, uneori nici chiar eu, că voi rămâne viu după toate încercările prin care am trecut.
În anul ce a urmat, mi s-a făcut o nouă operaţie (simpatectomie) pe partea dreaptă, aşa… „pentru simetrie” şi ca să nu mă plictisesc! Am mai schimbat un pic şi decorurile „să nu fie monoton”, de data asta m-au operat la Spitalul Fundeni, tot în Bucureşti. Abordez problema cu puţin umor gri sau poate chiar negru, pentru că altfel cred c-ar suna destul de trist...
Deci, în 1986, la 30 de ani, mă „trezesc” cu piciorul drept amputat cu vre-o 15 centimetri de deasupra genunchiului. A trebuit să învăţ din nou să merg, cu două cârje şi-un picior şi… n-a fost deloc simplu. Am făcut şi modificarea la masina ca să o pot conduce în continuare. Maşina, sărmana mea maşină, mi-a împărtăşit soarta, m-a însoţit peste tot şi a „suferit” şi ea modificările respective, în funcţie de câte picioare aveam eu. Adică la început – doua, mai apoi unul şi… şi mai apoi - nici unul! În copilărie, aveam vie, şi printre bucuriile anuale ale vremurilor acelea se număra şi culesul viei. Aveam tocmit un căruţas, care în ziua respectivă, care era pe undeva pe la jumatatea toamnei, venea când noaptea încă nu se spărsese, încărcam totul în căruţă şi când soarele dădea primul sărut pământului eram la capul locului – cum se spune. Ei bine, căruţasul acela, nea Stancu, avea lipsă degetul mic de la mâna stângă. Ţin minte că eram copil, dar mă gândeam în sinea mea „Doamne, oare cât de greu îi este omului asta să se descurce cu numai nouă degete…!”. Ani la rând m-am tot intrebat. Din nefericire, am văzut pe propria mea piele cât de greu este fără… nici unul! Acum, îl fericesc pe nea Stancu, dar din păcate, a trecut de mult în lumea drepţilor. Periplul spitalicesc - ar fi şi ăsta ceva – m-a răsfătat cu o nouă… înfăţişare, cu un nou mod de viaţă, cu un nou fel de a privi în general lucrurile, total diferit de cel de până atunci şi cu studiul vieţii spitaliceşti – văzut din interior. Nu este puţin lucru.
Florin MARINESCU Alexandria, 2001
În urma nenumăratelor operaţii, Florin Marinescu, a rămas fără mâini şi picioare. Scria cu mare dexteritate cu un creion între dinţi. Când a descoperit computerul a întors creionul şi „butona” pe tastatură cu guma de la capătul acestuia. Scria cu o viteză atât de mare încât o bună bucată de timp nu mi-am dat seama că nu e un om normal! Până în ziua când mi-a trimis o fotografie prin e-mail... (George ROCA)
(Va urma)
------------------------------------------- 2. Tema / articolul / autorul::'Amintiri vesele si triste/Florin Marinescu' 3. Numele si prenumele Dvs.:'Adrian Constantinescu' 4. Adresa Dvs. E-mail:const46@yahoo.de 5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'' 6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'' 7. Textul mesajului Dvs.:'Aceste amintiri ale lui Florin Marinescu trecut de jumatate de an in nefiinta trebuie cititie, zic eu, de toata lumea, de fiecare fiinta umana care-si poarta in spinare propria cruce. De multe ori aud in jurul meu, de multe ori insasi eu sunt nemultumit ba de una, ba de alta. Citeodata si pe mine ma apasa crucea atit de tare ca-mi zic: Mai bine nu m-as mai scula miine s-o iau iar de la inceput, mai bine as adormi pentru vesnicie. Citind amintirile - mai mult triste decit vesele - ale lui Florin Marinescu trebuie sa recunosc ca problemele mele sunt niste bagatele fata de suferintele acestui om, om care pina la virsta de 30 de ani a fost un om normal, ca mine, ca tine, ca noi, ca voi. La un moment dat soarta chiar i-a suris frumos: si masina, si casa, si sotie buna, si doua gemene, si diploma de inginer, si serviciu, etc. Si ce a ramas pina la urma? Ce se poate vedea in fotografie. Dumnezeule Mare, nu-i da unui om sa duca in cärca toate cite le poate duce.
Adrian Constantinescu
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
