Melania Cuc, Agero

An Nou în umbra Kogaionului

Trecuseră dincoace de stâncile care o dată pe an se băteau ca berbecii, capete‑n capete.

Unul după altul mergeau şi ridicau, fluturau pânzătura cu zurgălăi de os prinşi în toate cele patru colţurile, şi toate acele însemne ale străvechii lor Patrii.

Ei veneau în ceată din pustietate după treizeci de zile‑lumină şi treizeci de nopţi, iar fumul de la vetre, iţindu‑se dinspre satul din vale, le aţâţa simţurile, îi făcea să fie nerăbdători până şi cu ei înşişi.

Sparseră copcă mare în gheaţa dintre maluri, îşi lepădară pe rând, bundele din blănuri cu iz de sălbăticiune, cămăşile din fibră albă şi neîncheiate în nasturi.

Sudoarea se ridica în aburi din trupurile tinere, vălătuci albi ce se dizolvau imediat în tărie.

Aşezară cu grijă ciubărul pe piatra rotundă, şi‑l umplură cu apa în care schijele de gheaţă se lăsară pe doagă, pentru ca mai apoi, împinse de o forţă nebănuită, să se ridice, să plutească la suprafaţă .

Cineva aruncă înăuntru mănunchiuri de ierburi ale căror uleiuri volatile se răzvrătiră, ieşiră din vegetalele ţesuturi ca musculiţele trezite din beţie, umplură cu miros bun nările oamenilor tineri.

Nu vorbea nimeni.

 Nu aveau încă dezlegare la cuvinte şi‑n muţenia asumată de bunăvoie, până şi ciripitul păsărilor, acelora fără culoare si nume, părea deosebit de periculos, gata să dea găuri în acoperişul albastru de aer.

Ca la un semn, toţi îşi ridicară privirile într‑acolo, nu la stol, ci la Soarele care li se arăta pentru prima dată în anotimpul acela sub forma unei monede din aur tânăr şi moale ca iarba din faţa dobitoacelor.

Între cer şi pământ, o altă pasăre, poate zăganul, plană nestingherită, ca şi cum ar fi fost alcătuit din cenuşă nu din două aripi despărţite şi totodată legate pe veci, între ele, cu sâmburele viabil de carne.

Acum, feciorii intrară fără rând, întrecân­du‑se care pe care, plonjară în apa cu valuri călătoare.

Se îmbăiară îndelung, aşa ca în miezul de vară, fără să simtă gerul care le muşca pomeţii, vârful degetelor de la mâini şi picioare.

Mai apoi, în şir soldăţesc, aşezaţi după vârstă şi ranguri, aşteptară supuşi starostele, care sosi şi îi atinse pe creştet cu steagul.

Îmbrăcară straie albe, de sărbă­­toare, nu pe acelea purtate zi de zi, de împrumutaseră culoarea pietrelor şi a pământului, ba chiar şi miros de om în sudoare.

Toate erau cum se cădea să fie, acolo, în ultimul ochi întredeschis al Lumii Pierdute.

Biciuite, rănite şi din nou dezmorţite prin asceză şi rugăciune, simţurile primare reintrau la loc, în individul care acum reuşea, cu capul ridicat, cu şira spinării ca lumânarea, să reintre în ordinea lucrurilor, a valorilor in­trin­seci ale unei societăţi fără dimensiune com­promiţătoare.

Ei toţi, oamenii de pe vale, erau iarăşi gata, pregătiţi pentru nemurire; aşteptau doar un semn de la vechiul lor Zeu şi semnul veni când tensiunea nervoasă atinsese pragul de sus al disperării generale.

Un urlet ca de aer trecut prin solzi suprapuşi pe piele de balaur se auzi de sus şi de jos, de la dreapta la stânga şi înapoi, pe diagonala peisajului, care se simţea cum pulsa, cum creştea, se supradimensiona sub ochii tuturor.

Codrii se cutremurară ca şi cum oştiri de securi tinere defrişau Muntele de pepite de aur şi de cohorte de arbori.

Îi răspunseră ei, flăcăii, toţi într‑un glas, cu un:

Hăuuuu‑uuu, mă!!!

Strigătul de luptă din vechime lovi Muntele Kogaion în coasta stângă, chiar lângă inimă.

Ecoul ricoşă, se despărţi în pleasnă, se adună iar într‑un singur punct şi… regândi,  reformulă atacul frontal, porni către stânca ce trebuia deschisă ca un seif.

Graniturile se traseră într-o parte şi alta şi milioanele de falii de piatră suprapusă şi numai bună de ridicat la case pentru oameni şi altare pentru zei, materie cu memorie potri­vită să se ridice singură în zid de cetate, se mişcară o clipă, pulsând vii, din stupătura vul­­canului.

În adânc magma fierbea, irumpea, se zbătea să iasă întreagă la aer, ca puiul în oul din clocitoare.

Alaiul străpunsese Timpul.

Trecuse cu bine şi paşnic prin breşa deschisă anume, în eternitate.

 Steagul falnic, prapurul dacic se umflase în boarea dimineţii, cântând şi jelind asemenea unui urlet de lup care‑i silit să convieţuiască de acolo încolo cu omul.

Pentru vătaf era ca şi cum, coborâtor din Timp Infinit, el, purtătorul de steag ar fi fost fiu, nepot, strănepot al regilor neînvinşi.

Zăganul se lăsă în spirală deasupra stejărişurilor, după el, la un semn tainic se ivi şi hultanul.

Deasupra lor, Pasărea lui Zamoloxis mai făcu un cerc întreg, apoi strânse din ce în ce mai tare spirala până când zborul i se concentră tot într‑un semn.

Rămase multă vreme acolo, pe boltă, aşa ca o stea nouă şi biruitoare.

.....................................................................

Din locul lui de pândă, Mutu rânji, îşi înghiţi saliva care îi umpluse gura ştirbă şi li se alătură şontâc, şontâc, acceptat tacit de toţi membrii cetei de juni.

Învinsese iar soarele Anului, astru sub care schilavul îşi trase şi ridică braţele‑i slăbănoage, din mânecile bundei sale  murdare.

 Părea să culeagă lumina, căldura aceea blândă şi tulburătoare, pe care el o strângea în braţe din instinct primar,  tare, şi mai tare, fără pic de raţiune umană.

Îşi simţi încălzindu‑i‑se inima, stomacul, viscerele‑i slăbite după iarna teribilă şi căreia‑i făcuse faţă departe de oameni, în grota din Muntele pe jumătate întotdeauna acoperit cu zăpadă.

O durere plăcută, dar tăioasă ca gura de sabie i se strecură pe sub coaste, peste rinichi, spre vintre, făcându‑l să gâfâie, să transpire ca şi cum ar fi ţinut în braţe, nu aer, ci un trup de femeie tânără şi neştiutoare.

Propria‑i carnea îi crea acum sufe­rinţă. Se aplecă, luă brujul de omăt, pe care‑l terciui cu furie; îşi frecă creştetul, tâmplele, obrazul hâd şi gura cu colţurile căzute în tristeţe iremediabilă.

Mutu era şi ştia bine asta, un bărbat zăvorât într‑un trup ce nu era acceptat la prăsilă şi nu le inspira celor din sat nici frică şi nici  milă, doar silă.

Ce‑ar fi putut face?

Altădată, când îl încerca prea tare neputinţa, furia, îşi fluiera lupii şi… aşa, în haită – om şi fiară – străbăteau sihăstria până sângele lor clocotea, se stingea în aceeaşi pată pe zare…

Omul ostenea şi se prăbuşea primul din picioare.

Atunci şi acolo, ca şi cum nu i‑ar fi ajuns toate chinurile îndurate, intra în convulsii; nu realiza dacă era potrivit să trăiască, să moară şi zăcea doar, cu lupii lui supuşi, străjuindu‑l de era vară, de era iarnă.

Cum haita nu avea învoire să se amestece în problemele oamenilor, Mutu se simţea tare singur, stingher în ceata care nu‑i acorda nici un rol, nu‑l vedea parcă, nu‑l lua încă în seamă.

Ieşi dintre ei, tot oameni cu minte şi cu nume pus prin botez, se răzleţi spre pădure, strecurându‑se mai apoi ca hoţul, spre peştera în care ştia că se întâlneau de când era lumea lume fetele de măritat cu feciorii de însurătoare.

Simţindu‑i mai întâi duhoarea, apoi târâşul ca de şarpe, codanele chirăiră, se zburătăciră ca stolul spart de furtună.

Slutul puse ochii, apoi mâna, pe una dintre ele, la întâmplare.

Dar o scăpă îndată din gheare şi se mulţumi s‑o alerge pe mai departe, gâfâit, prin cotloane şi labirinturi, până când, într‑un târziu, realiză că… trupul acela virgin şi‑n volane albe fusese doar fum, abur de nălucă.

Se clătină, dar pentru prima dată de când era prins de ,,boala copiilor”, rezistă, nu se prăbuşi din picioare.

Între timp, ceata iniţiaţilor adăstase pe cumpăna apelor, aştepta la răscrucea, unde Barbă morarul prinse să cânte primul din fluier.

Era un imn străbun şi la care, pe cer, zăganul se desprinse din punctul lui fix, desenă înapoi spirala, cu zalele intrate una în alta, coborî în volute tot mai strânse, aproape şi mai aproape… de buza pământului, pe care tuturor oamenilor din obştea aceea li se păru că pasărea Zeilor chiar îi atinse.

Era semnul ,,dezlegării la cuvinte”.

Cu toţii, tineri şi bătrâni, chiuiră, îşi trântiră căciulile în zăpadă.

 Cu capetele goale sub soarele tânăr încinseră jocul‑locului, o împle­tire de braţe, umeri şi vise comune, păşind rotit după aştri, întorcându‑se în timpi potriviţi, revenind în prezent şi lovind cu încălţările din piele de zimbru în humusul încă ne‑smuls bine din dintele iernii.

Erau într-un cerc dat jos din Cer pe pământ – semn desenat după inelul de Sus – aşa, în rotire de secunde reale şi foarte normale, anume, pentru ca fiecare dintre ei să se simtă acolo şi, o singură dată pe an, buricul pământului.

Unul dintre recruţi ridică, aruncă buzduganul cel tras în piele de viperă şi ţintuit în bumbi din argint brut.

Se deschise jocul.

După el, se porniră şi ceilalţi, toţi tineri, toţi fraţi legaţi pe viaţă şi după viaţă, prinşi prin sânge şi neam de Munţii în care zăpada nu se topea de tot niciodată.

Pentru că era un bărbat ce se bucurase în viaţă de apropierea femeii, Barbă nu avea dreptul să intre între ei, aşa cum îl îndemna inima şi toate simţurile parcă acum smintite în raţiune.

Cânta el în locul celor plătiţi, doinea din plăcere şi din disperare doar ca să se elibereze, să scape de ceea ce purta de vreme destulă în inimă şi credea că nu trebuia să‑i împărtăşească satului care… investise în el încredere absolută, dar… la schimb, îi pretindea spunere oarbă de sclav, ascultare.

Fluiera lui, se jura şi bocea, blestema şi‑i mulţumea cerului şi pământului, apoi cobora ton după ton, îşi spovedea patima care îl chinuia pe bărbatul care era.

Avea inima deschisă şi ochii închişi, nu privea, dar simţea cum femeile se asmuţeau  una de la alta, în nebunia în care se nimerise şi el, bărbat încă în stare să ridice o casă, să  iubească şi să hrănească o familie.

Le simţea foarte reale, vii şi clocotind de plăsmuirea seminţei din pântecele care aştepta doar momentul propice ca să procreeze, după lege.

Barbă depăşise perimetrul permis însuraţilor.

Îngenunche dinaintea focului aprins din amnar, apoi, ca învins de o forţă căreia el nu‑i putea face faţă singur, se ridică şi, aşa gârbovit ca un moşneag, se trase îndărăt în mulţimea, care… nici nu‑l îmbrăţişă, nici nu‑l îmbrânci din mejdia sa.

Atunci simţi pe viu forţa căreia nu i‑ar fi putut face faţă nici unul dintre ei, cârcotaşii, – un fluid dens îl apucă de umeri, de ceafă, de fiecare vertebră din şira spinării în parte; se trezi ca dus dinaintea femeii sale, una foarte frumoase.

Dacia avea ochii aburiţi şi buzele arse, pletele negre i se scurgeau pe călcâie.

 Nu‑l privea, doar respira sacadat ca şi cum ar fi fost după o alergătură sau după dragoste furtunoasă.

Lucrurile riscau să‑şi iasă din matca străveche, să spargă tiparele unei societăţi care se clintise din legile bătrânului Zeu, dar încă nu se împăcase în rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care se  născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul  sosit la ei de la Pont.

 Şi apoi, mai era, printre ei şi amazoanele Mătcii, femei cu obiceiuri şi cu religii trans­mutate direct din stepă între zidurile cetăţii, în care ei, oamenii locului, credeau că se mai afla tăinuită comoara regală.

Cui să‑i pese, cine să ştie cum să oprească din nimicire o Lume care se clătina ca un opiţ pe masă?

Numai Mutu intui dezastrul.

Se aruncă între cei doi, bărbat şi feme­ie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite, îi despărţi cu capul lui ca de pa­săre de pradă, acoperit de căciula desfundată şi de care, legase‑n nojiţe, două coarne albe de taur.

Era un obicei nou în Vechea Lume, un dedat preluat de la legionarii romani sau, poate, de la barbarii care poposiseră printre coline şi Munţi cât să‑şi împrospăteze merindele, să‑se întremeze după molimele care se abăteau peste ei toţi fără alegere.

Schilavul scăpă un muget ca de nebun, grohăi mai apoi… se trânti, se zvârcoli ca vita în călduri prin ferfeniţa aia de zăpadă.

Era ba şarpele adunat în plăsele, ba pasăre care zboară spre stele…

Uneori mai revenea şi la starea de om prin simbol, intra şi ieşea din animalul pe care îl imita cum ştia, cum se potrivea. Nebunul era când numai un abur, dar şi taur, mai puţin om întreg la minte şi trup.

Se înteţise în gesturi; sări foarte sus, coborî în glie, se răsuci pe călcâie, depăşi cu un lat de cot cercul bărbaţilor, intră în rândul fetelor ce trebuiau măritate, apoi peste femeile cu bărbat la casă.

Unele ţipară cu adevărat speriate, i se feriră din cale.

 Altele, obrăznicite, îi mângâiară cocoşa dintre spete, îi suflară fierbinţeală muierească pe gât, după ureche şi chiar îi mângâiară bărbia toată unsă cu salivă, în­vin­gându‑şi sila, de parcă el, urâtul lumii, le‑ar fi făcut farmece.

De jur împrejurul mulţimii mirosea a rut de sălbăticiune.

Nimeni nu ştia, nu putea explica rostul ritualului, după o sută de ani de când năvăliseră soldaţii romani,  dar toţi îl aprobară cu fluierături şi descântece pe Mutu, care scoase de sub cămaşa‑i toată fleanduri, falusul, un ciont de lemn bine lustruit şi vopsit în zeamă de bozii.

Moaşa, o văduvă fără alt nume pe lume, una care nu doar că susţinea dar şi dovedea prin ceea ce făcea că ştia ,,totul” despre înmulţirea omenirii, îl ademeni, îl trase spre ea, silindu‑l să bea din cornul plin ochi cu vin roşu ca amurgul.

Mutu sobri hulpav, apoi tuşi şi scuipă pe jos toată băutura, acum amestecată cu stropi din sânge mustind prin buza‑i roasă de bube.

Câteva femei mai tinerele se îngreţoşară, altele se ruşinară, se traseră ca arse, îndărăt , în semnul de cenuşă încă fierbinte.

Anul cel Nou  se născuse.

Melania Cuc, Agero

(Fragment  din romanul Femeia în fata lui Dumnezeu)

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com