Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Andrei Mureşanu şi

Imnul Naţional

Diac. Prof. Dr. Ion Buzaşi

I. Andrei Mureşanu. Portret biografic

În cultura românească, Mureşenii alcătuiesc precum Cantemireştii, Goleştii şi Văcăreştii o dinastie culturală. Originari din Maramureş, de unde li se trage şi numele (primii din arborele genealogic al familiei semnau Moroşeni), ei se ilustrează în cultura noastră prin două ramuri: cea din Rebrişoara prin Ioan Moroşan, tatăl lui Iacob Mureşianu, profesorul şi gazetarul braşovean, cap de serie a trei generaţii de cărturari; a doua cea din Bistriţa a lui Teodor Moroşan, care, între cei trei fii ai săi, va avea şi pe Andrei Mureşanu (n. 1816), viitorul bard naţional. În comparaţie cu ramura precedentă, la aceasta, după Andrei Mureşanu nu se va înregistra o descendenţă culturală de marcă, urmaşii săi stingându-se pretimpuriu din viaţă.

În biografia intelectuală a viitorului poet se disting trei trepte ale formării:

1) În Bistriţa natală îndrăgeşte comoara folclorului, studiază, ca mai târziu George Coşbuc*, cu un grănicer ştiutor de carte, Dănilă Dobaş, şi se distinge prin sârguinţa la învăţătură în Gimnaziul piariştilor din Bistriţa unde studiase, cu câteva decenii înaintea lui, şi Gheorghe Şincai**.

2) Un moment important în devenirea lui îl reprezintă Blajul. Unul din biografii săi (I. Raţiu) spune chiar că „pe Andrei Mureşanu numai Blajul l-a format“. Aserţiunea este prea categorică, dar câteva din coordonatele activităţii şi operei sale se statornicesc acum: dragostea pentru istoria şi limba patriei, imboldul creaţiei artistice şi ucenicia în gazetărie (elevii Blajului scoteau la începutul deceniului patru al veacului XIX reviste şcolare manuscrise), cunoaşterea însufleţită a suferinţelor istorice ale Transilvaniei etc.

3) Cea de-a treia treaptă în formarea lui Andrei Mureşanu o reprezintă prima perioadă braşoveană (1838-1850), când este profesor şi gazetar alături de Bariţ*, mentorul său. Se ilustrează ca pedagog atât prin activitatea practică cât şi prin contribuţii teoretice (traducerea cărţii Icoana creşterii rele îndeosebi), devine redactorul secund al foilor lui Bariţ şi, în absenţele repetate din felurite motive ale lui Bariţ, se îngrijeşte singur de apariţia publicaţiilor. La rândul său, Bariţ se îngrijeşte de lecturile lui Andrei Mureşanu, recomandându-i poeţi ca Schiller, Petrarca, Goethe, Herder ce-i vor înrâuri creaţia proprie. La Braşov se întâlneşte cu scriitori din principate şi convorbirile cu aceştia îl vor pune pe Andrei Mureşanu în curent cu duhul veacului, poezia lui căpătând tot mai vibrante accente naţionale. Aici trăieşte febra revoluţiei şi cunoaşte strălucirea gloriei prin Răsunetul său, devenit în scurtă vreme imn naţional.

După 1848 pentru Andrei Mureşanu încep avatarurile biografice: la Sibiu şi la Braşov. Cea mai puţin cunoscută etapă din biografia lui Andrei Mureşanu este cea sibiană (1850-1861), când este translator şi concipist gubernial, funcţii ce-l coboară pe bardul naţional la condiţia umilă a unui slujbaş cehovian, când lira lui devine linguşitoare, scriind o serie de voturi şi devoturi şi când, suspectat de vechii săi tovarăşi de luptă şi idealuri şi de superiorii lui, amărât de intrigi confesionale, de nemulţumiri şi neîmpliniri familiale, cade într-o depresiune nervoasă din care nu-şi va mai reveni. Două documente, puţin cunoscute, vin să ne arate că anul 1854 reprezintă un episod dramatic din perioada sibiană a poetului. La insistenţele soţiei, ortodoxă, Andrei Mureşanu cere Mitropolitului unit din Blaj, Al. Sterca Şuluţiu, îngăduinţa de a-şi creşte copiii în religia mamei. Ierarhul blăjean îi dă un răspuns casant, cu pilde biblice despre viclenia muierii. Într-o mărturie a lui Axente Sever* se arată împrejurările în care a scris Andrei Mureşan poezia Elenuţa din Cetate precum şi urmările nefaste pentru poet ale acestei satire. Aversiunea lui Vasile Ladislau Pop, soţul Elenuţei criticate în poezie - spune Axente Sever - a accentuat depresia lui Andrei Mureşanu şi i-a grăbit sfârşitul[1]. Bolnav şi cu mari temeri pentru viitorul familiei, se gândeşte o vreme, ca şi alţi ardeleni să treacă Carpaţii cei mândri. Renunţă la acest gând şi revine la Braşov, unde Bariţ mai ales încearcă să-i dea sentimentul încrederii prin reluarea muncii de creaţie, sugerându-i traduceri din proza istorică latină, adunându-i poeziile într-un volum, conferindu-i premiul Astrei, cel dintâi premiu naţional. Toate aceste manifestări de simpatie nu pot determina revigorarea morală şi artistică a lui Mureşanu, care tot mai înnegurat sufleteşte, ca şi Avram Iancu** în Apuseni, se stinge în 1863.

II. Imnul. Repere de istorie şi teorie literară

Imnul este una dintre cele mai vechi poezii lirice. Îşi are „originea în epocile cele mai îndepărtate şi a fost inspirat la început de un viu sentiment de admiraţie faţă de frumuseţile universului“[2]. Probabil este chiar forma primară a poeziei, deoarece unele dintre cele mai vechi texte din literatura universală au o tonalitate imnică: Vedele din literatura sanscrită, Psalmii din Biblie. Numele acestei specii literare este de origine greacă: hymnos – cântec de biruinţă. În literatura antică grecească i se conturează specificul şi cunoaşte o largă diversificare: peonul, imnul închinat lui Apollo (sau imnul mistic); ditirambul, imnul închinat zeului Dyonisos, zeul vinului la serbările dionisiace, imnul de bi­ruinţă, imnul erotic etc. Alceu, Pindar, Orfeu şi Sapho sunt autorii unor asemenea imnuri. În literatura medievală este preponderent imnul mistic (chiar şi în literatura Renaşterii, multe pagini ale Divinei Comedii de Dante au o tonalitate imnică), iar în literatura modernă, imnul capătă sensul unei meditaţii solemne în care invocaţia iniţială era numai un pretext. Când „materia de inspiraţie a fost patriotismul, marile evenimente din istoria unei ţări“[3], faptele slăvite ale unor suverani, apar imnurile naţionale sau imnurile de stat. Dacă facem abstracţie de celebrele cântece populare de slavă, închinate unor voievozi glorioşi (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul), putem considera că „încercările de realizare a unui imn naţional datează de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)“*, când compozitorul Francisc Caudella a realizat un Imn român pe versuri de M. Cornea. Nu s-a impus însă fiindcă textul era „lipsit de inspi­raţie“, iar melodia - „rece, fără colorit, fără putere de pătrundere, de asimilare cu simţirea românească, de aceea, cu toate preconiză­rile încercate, n-a putut să dăinuiască“[4].

III. Un imn care ne-a însoţit istoria

Poezia Un răsunet cunoscută sub numele Deşteaptă-te, române!, reprezintă culmea creaţiei poetice a lui Andrei Mureşanu. A spus-o cu recunoscuta-i autoritate critică Titu Maiorescu**: „Andrei Mureşanu a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie: Deşteap­tă-te, române“[5]. Ulterior, profesorul clujean Gh. Bogdan-Duică dezvoltă ideea maestrului într-un şir de metafore: „Răsunetul este o surprindere între poeziile lui, o columnă pe nişte ruine, un pal­mier într-un pustiu, un cedru   într-un pâlc de fagi“[6].

A apărut în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 25 (21 iunie 1848) alături de prima parte a Proclamaţiei de la Izlaz, publicată cu titlul Manifestul Ţării Române, fapt semnificativ pen­tru reprezentanţii revoluţiilor de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania. (Versiunea din publicaţia braşoveană prezintă unele deosebiri faţă de ediţia princeps, Din poesiele lui Andreiu Murăşan, Braşov, 1862, şi faţă de ediţiile ulterioare). Aceeaşi revistă braşo­veană publicase cu o lună înainte, în nr. 21 (din 24 mai), poezia lui Vasile Alecsandri*, Către români (devenită Deşteptarea României). O posibilă explicaţie a titlului: prin ideile exprimate, poezia lui Andrei Mureşanu se aseamănă cu Deşteptarea României, ea putând fi considerată un ecou, un răspuns sau un răsunet ardelean al poeziei bardului de la Mirceşti. Se obişnuiau în epoca paşoptistă asemenea parafraze poetice (de exemplu, după apariţia Horei Unirii, Cezar Bolliac publica Răsunet la Hora Unirii a d-lui Vasile Alecsandri).

Poezia, într-adevăr nemuritoare, a intrat în fondul de aur al liricii patriotice româneşti, alături de Hora Unirii, Scrisoarea III, Oltul, Limba noastră, Inscripţie pe piatra de hotar ş.a.

Dar poezia este cunoscută mai ales cu titlul începutului abrupt ciceronian: Deşteaptă-te, române!, pentru că - ne spune Nicolae Bălcescu în studiul „Mişcarea românilor din Ardeal, la 1848 - una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XlX-lea veac fără îndoiala că e deşteptarea naţionalităţii române din Ardeal (s.n.), după un somn greu dintr-un jug ce de o mie de ani o împovăra“[7]. Imperativul supratitlului a putut fi inspirat fie de poezia lui Alecsandri, fie, mai degrabă, de articolul-program al Gazetei de Tran­silvania care cuprinde acest îndemn: „deşteaptă-te şi tu, ro­mâne, păşeşte împreună cu noi, primeşte şi cultivă în inima ta iubirea de dulcea noastră patrie[8]. Sugestia - credem noi - putea veni şi dintr-un fragment al Hronicii… lui Şincai, carte de căpătâi pentru generaţia paşoptistă transilvană, în care, comentând pil­duitor tiraniile lui Despot în Moldova, cărturarul iluminist se adre­sează retoric neamului său: „Deşteaptă-te, drept aceea, o iubite neam al meu, şi ai minte!“[9].

Unei poezii atât de cunoscute nu putea să nu i se atribuie şi o geneză cvasi-legendară, perpetuată de tradiţie, dar neatestată docu­mentar. Potrivit acestei tradiţii, Andrei Mureşanu se simţea, într-o dimineaţă din luna mai a anului 1843, „împins ca de o putere nevăzută spre vârful muntelui Tâmpa din Braşov. Urca potecile piciorului de munte ca târât de-o vrajă, tot mai sus, mereu mai sus, spre tăria cerului. Sosit pe cea mai înaltă culme a Tâmpei, privi Braşovul încă adormit. Se uita spre Şcheiul românesc. Se gândi cu amar la poporul robit şi la neputinţa lui de a-i putea fi de vreun folos. Mintea i se duse spre robia de odinioară a altor popoare. Fără vrere se gândi şi la literatura neamurilor din vremu­rile vechi şi se hotărî ca, precum Moise odinioară a dat poruncile Decalogului, tot astfel să întocmească şi el pentru români nişte «legi» de reînnoire, de redeşteptare, de chemare la o nouă viaţă“[10]. Mai plauzibile în privinţa genezei poeziei sunt mărturiile soţiei poe­tului. După Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, Andrei Mureşanu s-a întors la Braşov într-o evidentă febră creatoare: „El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu ce se făcuse ziuă, mai sculându-se din când în când de la masă şi plimbându-se prin odaie, citind ceea ce scrisese. Erau strofe din Deşteaptă-te, române“[11].

După redactarea poeziei, în timpul obişnuitei plimbări de după amiază în tovărăşia lui Bariţ, Andrei Mureşanu, cu un aer preocu­pat, îi destăinuie că are să-i citească ceva. După lectura pasionantă a poeziei, Bariţ îşi aminteşte următoarea convorbire:

„- Oare cenzura ce va zice?

- Vom cerca într-un noroc. Cenzorul cel mare va pleca peste câteva zile de acasă. Numai câteva zile să mai aşteptăm.

- Până atunci doară-i voi afla o arie.

- Prea bine. La revedere“[12].

Prima variantă a Răsunetului ar fi avut zece strofe; dar, citită prietenilor braşoveni, printre care şi Bariţ, acesta ar fi obiectat că ideea închegată în versuri este necompletă: „Poporul are nevoie de capi. Oaste fără comandanţi nu se poate!“[13]. Şi, la sugestia lui Bariţ, poetul a adăugat cea de-a unsprezecea strofă:

Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate, şi scopul ei preasânt,

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi, în vechiul nost' pământ!

Poezia s-a răspândit cu iuţeala fulgerului. În timp de o lună de zile, după cele opt sute de exemplare în câte apărea Foaia pentru minte, inimă şi literatură, tineretul braşovean o copiază în mii de exemplare. Ea este adoptată ca imn al revoluţionarilor români de la 1848. În tabăra lui Avram Iancu - ne spune Bălcescu – „cu toţii, juni, bărbaţi şi bătrâni se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cântări de vitejie şi de naţionalitate, mai cu seamă de acea puternică şi frumoasă Marseilleză a d-lui Andrei Mureşanu «Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte»“[14]. Bălcescu, cel dintâi, o numeşte Marseilleza românilor şi această caracterizare va fi utilizată frecvent când va fi vorba de poezia Deşteaptă-te, române, care a devenit apoi, cum se spune, un cântec care ne-a însoţit istoria în toate momentele cruciale, un cântec fără moarte, căci dacă un glonte sau o săgeată au putut amuţi, uneori, gura care cânta, niciodată n-a fost ucis, n-a putut fi ucis zborul unui cântec.

Puţine poezii din literatura noastră au inspirat judecăţi critice atât de entuziaste. De la George Bariţ şi Titu Maiorescu până la George Călinescu* şi Olimpiu Boitoş ele constituie un semnificativ flori­legiu critic:

George Bariţ: „Deocamdată eu îmi dau la locul acesta părerea că, dacă acest bărbat nu ar fi conceput, cântat şi scris nimic alt­ceva mai bun în toată viaţa sa decât cele 11 strofe din 1848, care poartă titlul modest Un răsunet şi se începe Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani, imortalitatea sa la naţiunea dincoace de Carpaţi i-ar fi asigurată“.

Iosif Sterca Şuluţiu: „Pe cât timp va suna o vorbă românească pe acest pământ, udat de sângele şi lacrimile străbunilor, coardele rupte pururea vor vibra şi vor răsuna Deşteaptă-te, române“.

Octavian Goga**: „Deşteaptă-te române a fost trâmbiţa fermecată prin care anul patruzecişiopt al neamului românesc şi-a strigat lu­mii avântul său spre ideal… expresia de înalt talent literar a curentului ce îndruma literatura ardeleană în acest timp“.

Olimpiu Boitoş: „Un răsunet, imnul cunoscut îndeobşte sub titlul Deşteaptă-te române… este nu numai cea mai izbutită din poeziile lui Mureşanu ca versificaţie şi suflu poetic în genul eroic, ci şi o poemă reprezentativă, un summum al operei sale cele mai caracteristice: poezia cu substrat patriotic şi naţional“.

Comparată şi comparabilă cu Marseilleza lui Rouget de Lisle, poezia lui Andrei Mureşanu a fost considerată la început, ca specie literară, marş. Denumirea de marş a fost concurată de cea de imn[15]. Această concurenţă este, în fond, explicabilă, prin interferenţele dintre cele două specii lite­rare: ca şi marşul, imnul, în varianta lui de imn naţional, este de inspiraţie patriotică. Ambele sunt asociate cu o arie muzicală ce potenţează caracterul lor mobilizator, angajant. Textul marşurilor nu a fost, de obicei, destinat acestui scop, ci a fost adaptat, datorită tonului lor direct, agitatoric. În cazul imnurilor (ne gândim la im­nurile naţionale) care exprimă unitatea de voinţă a unui popor, textul este adeseori gândit în funcţie de o muzică adecvată.

Un răsunet este un imn patriotic. Pentru deşteptarea naţiunii române, poetul caută îndemnuri în evocarea trecutului istoric, pro­dusă, ca la reprezentanţii Şcolii Ardelene, de conştiinţa originii nobile, romane:

Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Mândria naţională este potenţată de măreţia trecutului: Priviţi măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine. Pentru o nouă perioadă de glorie a poporului român sunt invocate năzuinţele vitale ale existenţei unei naţiuni: libertatea: Dar noi pătrunşi la suflet de sânta libertate; unitatea naţională: O mamă văduvită de la Mihai Cel Mare / Pretinde de la fiii-şi, azi mână d-ajutori. Imaginea mamei văduvite, care tânjeşte după unitatea naţională este o metaforă-personificatoare ce sugerează asociaţia cu Cântarea Ro­mâniei de Alecu Russo*. Citând sursele de inspiraţie pentru Cânta­rea României, istoricul literar şi folcloristul P. Caraman numeşte alături de textele biblice şi imnul lui Andrei Mureşanu[16]. Unirea românilor este văzută de către poetul ardelean dintr-o largă pers­pectivă naţională. În acest sens este revelatoare comparaţia făcută de Coşbuc între poeziile Marşul oştirii române de Vasile Cârlova, Deşteptarea României de Vasile Alecsandri şi Un răsunet de Andrei Mureşanu: „Toţi trei poeţii cer întâi de toate unire, dar o înţeleg în trei feluri: Cârlova apelează mai ales la unirea partidelor din Muntenia, Alecsandri mai ales la unirea principatelor, iar Mureşanu la unirea în cuget şi simţiri a românilor din patru unghiuri[17]. În rândul virtuţilor regeneratoare sunt invocate apoi patriotismul şi dragostea de limbă:

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbire,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm,

Acum se-ncearcă cruzii în  oarba  lor  trufie

Să  ne  răpească  limba,   dar morţi  numai  o dăm.

Caracterul de proclamaţie, de manifest al poeziei se evidenţiază prin frecvenţa procedeelor retorice: mulţimea imperativelor sau a conjunctivelor hortative este trăsătura stilistică esenţială a poeziei: desteaptă-te, croieşte-ţi, uniţi-vă, strigaţi, să dăm, să piară ş.a. Această impresie artistică este întărită de rostirea unor impe­rative sociale sub formă de jurământ sau legământ: Dar noi pă­trunşi la suflet de sânta libertate / Jurăm că vom da mâna să fim pururea fraţi.; Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim; dar morţi numai o dăm; murim mai bine-n luptă etc.

Invocaţiei retorice (Priviţi măreţe umbre…) îi urmează acumulările de repetiţii, specifice genului oratoric: N-ajunse iataganul barbarei semilune / N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui or­bie… Reluările, repetiţiile se fac prin procedeul specific genului oratoric, al anaforei - repetiţia la începutul strofei următoare. Chiar epitetele şi comparaţiile ţin mai cu seamă de stilistica retorică. Epitetele sunt apreciative şi cu caracter de imprecaţie: barbarii de tirani, cruzii (tăi) duşmani, oarba neunire, oarba (lor) trufie etc. Comparaţia este, de asemenea, retorică şi cu funcţie exemplifi­catoare, prevestind discursul revoluţionar al proletarului din poemul eminescian Împărat şi proletar: Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm (Mureşanu); Aţi mai răbda osânda ca vita de la plug? (Eminescu*); ca brazii-n munte; ca lupii-n stâne etc. Caracterul de ultimatum, timbrul de alarmă al imperativului social clamat de poet este subliniat prin antiteza tranşantă: acum ori niciodată, pre­zentă în versul al treilea, reluată în anaforă în versul al cincilea şi în epiforă în versul al treizeci şi şaptelea.

Între ardelenii pasionaţi de poezie clasică şi neoclasică (Vasile Aron, Ioan Barac, Timotei Cipariu ş.a.) „Andrei Mureşanu este o excepţie cu această poezie. Mureşanu devine Mureşanu când trece acest prag“[18]. Mureşanu este primul poet ardelean sensibil la idolii poeziei munteneşti, Grigore Alexandrescu în primul rând, Răsu­netul său preluând cadenţa şi metrica Umbrei lui Mircea la Cozia: (Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate…), adică alexan­drinul românesc.

Valoarea acestei poezii stă în retorica ei, în precizia şi sinteza cu care dă expresie unor scumpe idealuri naţionale: libertatea şi unitatea naţională. Întreaga compoziţie a poeziei se fundamentează pe grave alternative: viaţă/moarte; acum/ori niciodată; libertate/sclavie etc. În fond, poezia este un discurs versificat, făcând o admirabilă pereche cu Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuţiu**, ca opere emblematice ale literaturii transilvănene de la 1848.

Poezia se încheie cu îndemnul la acţiune hotărâtă, necondiţionată :

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ,

de o frapantă asemănare cu finalul Ţiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, ceea ce demonstrează încă o dată comunitatea de idealuri a paşoptismului transilvan cu Şcoala Ardeleană:

Du-ne măcar în ce parte

Ori la slobozie, ori la moarte.

Poezia are un ritm interior, specific, o intonaţie sacadată, ora­culară, pe fondul unei exasperări dramatice, intonaţie ce o vom găsi în marea poezie a ardelenilor: Coşbuc, Goga şi Aron Cotruş. Prin această poezie, Andrei Mureşanu intră în galeria marilor spirite re­prezentative ale paşoptismului românesc, în galeria celor mai autentici poeţi-tribuni: Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. Comentând această superbă caracterizare eminesciană, poe­tul Ioan Alexandru spunea, reluând o idee a lui Nichifor Crainic, că „Deşteaptă-te, române este, în esenţă, un poem mistic, izvorât din îndemnul Mântuitorului: îndrăzniţi, eu am biruit lumea. Şi, continua poetul Imnelor Transilvaniei, dacă nu exista un imn Deşteaptă-te, române el trebuia neapărat să fie scris[19].

Aşadar, Un răsunet rămâne o piesă exemplară a lirismului retoric, într-un gust estetic evident nemodern, dar tot atât de evi­dent etern. 

O lungă neînţelegere a stăruit în jurul ariei Răsunetului. S-au cristalizat în decursul timpului trei opinii:

a. autorul melodiei este necunoscut:

Iacob Mureşianu: „Melodia Răsunetului este străină. Ea a fost mult mai târziu armonizată de un muzic boem şi s-a publicat într-un caiet intitulat Florile române împreună cu alte jocuri naţionale pe la anul 1860“[20].

Ioan Raţiu: „Pe cum mult timp n-a fost în clar cu compozi­torul Marseillezei… aşa şi despre melodia Răsunetului lui Mureşanu nu s-a putut constata  nici până în ziua de azi cine este autorul ei“[21].

b. autorul melodiei ar fi însuşi poetul:

George Bariţ: „Aria inventată tot de autor, corespunde foarte bine textului; ea respira din durerile trecutului, dădea şi expresiune la suferinţele actuale“[22].

George Moroianu: „După ce i-a dat forma poeziei pe care o cunoaştem azi, Andrei Mureşanu (...) şi-a luat bă­ieţii de români de la gimnaziul catolic din Braşov, şi s-a dus cu ei pe Tâmpa, cântând Deşteaptă-te, ro­mâne, după o melodie tărăgănată, care i s-a potrivit. Când s-a coborât de pe Tâmpa, băieţii îl cântau de minune. E bine deci să se ştie că melodia lui Deşteap­tă-te, române tot poetul Mureşanu i-a dat-o“[23].

c. autorul melodiei este Anton Pann.

Este părerea cea mai larg răspândită.

George Călinescu: „Un răsunet nu e nici mai poetic, nici mai concis decât celelalte (poezii ale lui Mureşanu n.n.). El cuprinde câteva versuri pline de strigăte, care puse pe muzica lui Anton Pann, acel Rouget de Lisle român (sic!), au rămas întipărite în memoria genera­ţiilor[24].

Emanoil Bucuţa: „Cu această obârşie, versuri ardeleneşti după un cântec muntenesc, Deşteaptă-te, române era încă de la naştere o zămislire care nu era numai a Transilvaniei, cum nici n-a rămas numai a ei, ci a tu­turor ţărilor româneşti“[25].

Ion Horea: „Cât suflet a pus dascălul de la Şchei, Anton Pann, la ceasul acela, în versul de urnire al Mureşanului! Ce îmbrăţişare de frate!“[26].

Este părerea cea mai apropiata de adevăr. Dar trebuie precizat că melodia lui Anton Pann, Din sânul maicii mele, versuri de Grigore Alexandrescu, a fost găsită şi adaptată de Gheorghe Ucenescu, psalt la Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, fost elev al lui Anton Pann. Problema ariei Răsunetului a fost clarificată prin publicarea de către Sterie Stinghie a unor fragmente din memoriile lui Ucenescu. „Mureşanu, fiind rudă cu parohul Bonifaciu Pitiş – îşi aminteşte Gh. Ucenescu, - venea adeseori seara, mai ales în anotimpul cireşelor pentru a se plimba prin grădina bisericii“. Cu ocazia unei asemenea plimbări, poetul i-a cerut lui Ucenescu să-i caute o melodie pentru poezie: „Am cântat multe cântece de probă, iar, sosind la următorul cânt, Din sânul maicii mele şi cântându-l a rămas poetul pe lângă această melodie, obligându-mă ca pe duminica viitoare să mă aflu şi eu împreună cu oaspeţii invitaţi la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci“ (Poezia era compusă. Vezi conversaţia po­vestită de G. Bariţ). „În duminica hotărâtă iată că vine poetul cu patru domni români şi, şezând cu toţii pe iarbă verde, cu cireşe înainte, îmi dete d. Andrei Murăşan poezia făcută Deşteaptă-te, române. Îl probai puţine rânduri şi, văzând că tot melosul este de minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la ziuă. Mai repetându-l o dată cu toţi domnii, învăţând me­lodia din auz, cântam împreună, mulţumind şi urând multă viaţă şi sănătate marelui poet. Din ziua aceea, cântul Deşteaptă-te, ro­mâne s-au făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea a-l cânta bine şi regulat“[27].

În ultima vreme, contribuţia lui Gh. Ucenescu este socotită atât de importantă, încât i se acordă paternitatea melodiei imnului „Deşteaptă-te, române: Numele acestui minunat protopsalt va rămâne pe veci legat de zguduitorul imn naţional Deşteaptă-te, române al lui Andrei Mureşanu“[28].

La 1848 a devenit imnul revoluţionarilor ardeleni, după cum ne spune G. Bariţ în Părţi alese din Transilvania, vol. III, şi Nicolae Bălcescu în studiul istoric Mişcarea românilor din Ardeal la 1848: „Cât colo o altă trâmbă din cei mai juni învăţând şi întrebându-se în dialogul românizat din cartea Paroles d un croyant (Cuvintele unui credincios), a lui Lamennais: «June soldat, unde mergi?». Apoi cu toţii, juni, bărbaţi şi bătrâni se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cântări de vitejie şi de naţionalitate, mai cu seamă de acea puternică şl frumoasă Marseilleză a D-lui Andrei Mureşan «„Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moar­te!...» pe care o cântau în mijlocul focurilor şi urletelor de tunuri…“[29].

Patima fără sfârşit, drama istorică a lui Horia Lovinescu, evocă Războiul de Independenţă. Apare aici ca personaj episodic Mihai Eminescu, poetul-vagabond, stimulând dorul de libertate şi unitate naţională a românilor. El vorbeşte cu Andrei şi Maria despre „im­nul lui Andrei Mureşanu, scris acum 30 de ani, interzis, dar pe care toţi românii, ardeleni în primul rând, îl cântă cu uşile închise şi cu perdelele lăsate în dorul de libertate şi unitate naţională – căci, spune poetul, la aceasta s-a gândit şi Mureşanu când a invo­cat   măreţele   umbre   Mihai,   Ştefan,   Corvine“.

El a răsunat triumfător mai ales la 1 Decembrie 1918, măreaţa zi a desăvârşirii unităţii naţionale. Imnului profetic i s-au adeverit acum, de către istorie, îndreptăţitele şi sfintele idealuri: „Atunci am auzit un cântec puternic, bărbătesc, plin de o eroică mândrie, care ne-a făcut să încremenim cu răsuflările oprite împreună cu toată mulţimea adunată acolo împrejurul focurilor: «Deşteaptă-te, române, din somnul cei de moarte...» Cântecul răsuna de undeva de sus, din întunericul de pe culmi şi, în liniştea serii, se auzea, fără îndoială, până în vale, pătrunzând glorios şi prevestitor de-a lungul uliţelor întortocheate ale oraşului“[30].

Anul tragic 1940, cu Diktatul de la Viena, este înfăţişat episodic în romanul lui Francisc Păcurariu, Timpul şi furtunile. Atunci ac­centele bărbăteşti ale imnului mai puteau insufla nădejdea reîntregirii Transilvaniei[31], iar în Revoluţia din Decembrie 1989, Deşteaptă-te, române  a fost „chemarea şi cel mai sacru-al nostru jurământ“ - aşa cum apare acest prea frumos imn-rugăciune al românilor în paginile romanului August-Decembrie de Voicu Bugariu[32]. Sinteza acestor ecouri literare şi definirea imnului ca un cântec ce ne-a însoţit istoria o aflăm în poezia Prag de patrie de Dumitru Mălin, subliniind perenitatea istorică a unui cântec fără moarte:

Deşteaptă-te, române! Stă dovadă

Că somnul nostru nu era de moarte

Aşa cum ni-l doriră barbarii de tirani[33].

IV. Ecouri biblice în Deşteaptă-te, Române!

Puţini poeţi din literatura noastră au fost atât de controversaţi: şi elogiile şi contestările, alternative sau concomitente, au fost făcute la o înaltă temperatură a convingerilor, pătimaş, unilateral. Înainte de a fi poet, Andrei Mureşanu este un mit, un simbol, o conştiinţă civică exemplară. A intrat definitiv în triada de aur a Revoluţiei transilvane de la 1848: Simion Bărnuţiu, Avram Iancu şi Andrei Mureşanu - Ideologul, Luptătorul şi Poetul. Aşa l-a văzut Eminescu în Epigonii şi în poemele postume ce i le-a dedicat: Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet, mai ales prin poezia cunoscută de întreaga suflare românească Deşteaptă-te, Române! Deşi creaţia poetică a lui Andrei Mureşanu este contestată ca valoare literară, aproape toţi istoricii literari consideră că poezia Un răsunet (Deşteaptă-te, Române!) ocupă un loc singular în lirica poetului şi în lirica românească. Devenită imn naţional al românilor, încă înainte de oficierea decretării, poezia a inspirat, de la Titu Maiorescu şi până la istorici literari contemporani, aprecieri superlative, din care s-ar putea alcătui un florilegiu critic revelator. La începutul acestora ar trebui situate aprecierile entuziaste ale lui Aron Densuşianu, unul dintre primii exegeţi ai poeziei lui Andrei Mureşanu, care sugerează, cel dintâi, ideea unei inspiraţii divine: „Iată dar acest admirabil şi neasemănat cântec, într-un cadru restrâns împreună tot ce a existat mare în bine şi în rău, în fericire şi nefericire, în viaţa noastră. Toţi românii, toate credinţele şi aspiraţiunile, plângerile sorţilor, ca şi răsunetele de eroism, blăstemul tiraniei, ca şi îndumnezeirea libertăţii sunt descrise cu atâta strălucire, cu atâta vigoare şi zbor încât se pare că la creaţiunea acestui cântec serafimii i-au dat poetului condeiul din aripa lor de foc (subl. ns.). În acest cântec - continuă Aron Densuşianu - este revărsat un spirit biblic, o gravitate profetică“. Majoritatea aprecierilor critice asupra Răsunetului folosesc comparaţii sau cuvinte de rezonanţă biblică. Iosif Vulcan scrie: „Programa naţională, testamentul sfânt al apostolilor noştri şi evanghelia naţională s-au scris cu litere de aur în Răsunet, cântat de naţiunea întreagă, poetul însuşi este sacerdotele altarului sfânt al libertăţii şi geniul deşteptător şi mângâietor al naţiunii amorţite sub sclavia îndelungată“. Mai târziu, folcloristul Ion Pop-Reteganul va arăta că „poetul cu glasul apăsat ne mustră pentru «vorba neunire» din trecut, ne strigă să ne deşteptăm, să ne ridicăm «din patru unghiuri» şi să ne unim «în cuget şi în simţiri»“.

În evocarea lui Ion Pillat din ciclul Bătrânii, apropiată ca viziune de cea eminesciană (din poemul Epigonii şi din poemul dramatic în trei variante), monologul rostit de Andrei Mureşanu este precedat de exodul mulţimilor ce se îndreaptă spre Câmpia blăjeană a Libertăţii, cu preoţi în frunte, precum poporul ales a fost condus de Moise din robia egipteană, drum care a durat patruzeci de ani, nu pentru lungimea şi greutatea drumului, ci pentru a se dezvăţa de mentalitatea de robi:

Dar preoţi blânzi, cu cârjă şi cruce merg în cap

Păstori albiţi de vremuri sub negrul lor potcap.

Cu Domnul călăuză, ei duc poporu-ales

Spre zarea libertăţii şi-al Blajului drag şes

Lucind, ca pentru Moise, pe Horeb, ţinutul sfânt...

Atuncea Mureşanu ieşi, ca din pământ,

În ochi purta el singur a lor priviri ce ard

Şi graiul tuturora în glasul lui de bard.

În acelaşi sens, la inaugurarea statuii poetului la Bistriţa, în 3 decembrie 1938, Episcopul Iuliu Hossu îl vedea pe Andrei Mureşanu actual şi biblic prin îndemnul din ultima strofă Preoţi cu crucea-n frunte!: „Pe cărarea pregătirii plinirii vremii s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, a aşezat în cursul veacurilor prooroci, chemători cu glas dumnezeesc, pentru a pregăti plinirea a ceea ce propagă din cer şi a formării sufletului nou. Şi au venit vestitori cu glas de arhangheli ai judecăţii şi ai dreptăţii lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia (...) este Andrei Mureşanu, care este întemeiat pe credinţa în Dumnezeu. De aceea glasul lui a răsunat neîntrerupt în sufletul neamului. Cuvântul lui a fost cuvânt de nădejde, cântare de leagăn, el a stăpânit toate sufletele de atunci încoace, a crezut în dreptatea lui Dumnezeu. «Preoţi cu crucea-n frunte!, căci oastea e creştină», a strigat el. S-a cutremurat şi cenuşa înaintaşilor în morminte“.

Cu rezonanţe de stihuri din Psalmi sau din alte cărţi ale Bibliei, alternând blestemul cu îndemnul, oda cu invocaţia, Răsunetul (Deşteaptă-te, Române!) este în conştiinţa românească, de mai bine de şase pătrare de veac, un imn-rugăciune.

Diac. Prof. Dr. Ion Buzaşi

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)