Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Angelo MANITTA- CENERI DI FENICE

Cenuşa Păsării Phoenix. Un roman al regresiunii în memorie, anamnezis

Cronica literară de Eugen Evu

Nemurirea este visul omului, cucerirea / eternitatii inseamna sa nu- ti pierzi memoria timpului/ sa te apropii de Dumnezeu, sa cuceresti fericirea.” Angelo Manitta. "Gilgamesh e l’Antipotere” (I quaderni del Convivio n. 1 - 2005)

Autorul (foto), după ce s-a împrietenit cu Amedeo Moretti, un coleg venit din Nord pentru a se stabili în Sicilia, află că prietenul este toxicodependent. Moretti, întotdeauna afişându-se ca o persoană normală şi corectă, chiar dacă puţin contracurent, în confirmarea cuvintelor sale prezintă natarţia sub forma unui jurnal privat, în care povesteste dificilul proces de recuperare. Profunzimea psihologică a scrisului naşte din partea autorului propunerea de publicare, pe care prietenul o acceptă.

Personaj central, Amedeo Moretti (romanul are un eu narator) este un om în cu o casatorie aparent  fericită, dar are o amantă, Ilaria, cu care deseori se culcă. Când soţia, Mariangela, descoperă acea traumatică situaţie, face tot posibilul ca soţul să se dezintoxice, reuşind să o implice chiar şi pe Ilaria.

Situaţia iniţială e aceea a unui om care şi-a pierdut complet memoria. Nu îşi aminteşte nici măcar propriul nume şi nici numele de familie. După ultima doză de heroină, vrând să iasă din acel tunel. Terapia este inspirată… Amedeo este invitat de cele două femei să-şi recupereze propria personalitate prin redactarea unui jurnal. Primele amintiri sunt fragmente, incoerente, apoi încetul cu încetul devin mai raţionale. Avem aşadar reomanul unei regresiuni în memorie, în straturile de profunzime ale subliminalului, ca într-un sistem de grote, sau un « labirint scufundat, firul Ariadnei având la capăt mâinile celor două femei - diferit motivate, dar pentru recuperarea unui om iubit.Am spune o memorie freatică, asupra căreia se fac presiuni spre a reizbucni spre suprafaţă ca izvoare fluente, în lumea raţională şi afectivă mai ales.

Un anamnezis dirijat de raţiunea celor două femei. Amedeo a avut parte de o copilărie foarte chinuită şi trăită într-o familie in care mama era foarte protectoare, blând autoritară, şi tatăl un libertin. Jurnalul confesiunii câştigă treptat fineţe psihanalitică, auto critică, o analiză a adolescenţei sale de dinaintea căsătoriei cu Mariangela, (nume care codifică simbolul Mariei creştine, dar şi cel angelic) Apare şi un personaj -stimul colateral,un coleg de şcoală, Giuseppe Gagliani.

Giuseppe, la vârsta de doisprezece ani a fost constrâns de mama să intre la seminar. Intenţiile sale erau de a rămâne câţiva ani dar, la sfârşit, depersonalizat total, e constrâns a se face preot. Negăsindu-şi tihna în cartierul în care s-a născut, decide să se stabilească la un unchi de al său în Emilia, unde îi este încredinţată o parohie. Dar într-o zi, o simpatie bolnăvicioasă pentru o copilă din catehism îl doboară. Când acest lucru devine public, trebuie să fugă. Din cauza aceasta abandonează haina preoţească şi pleacă în lume. La sfârsit, aproape respins de viaţă, crede oportun, pentru a fi din nou el însuşi, să se întoarcă în cartierul său, într-o disperată regăsire a copilăriei. Amedeo se regăseşte în dureroasa experienţă a lui Giuseppe şi încearcă să înţeleagă de ce şi el a fost răpus de droguri.

Intr-o zi de vara, cativa prieteni il invita pe protagonist sa viziteze o grota. Inauntrul grotei, Amedeo recunoaste un loc arheologic. Siculii, popor antic din Sicilia, unde probabil si-au ingropat mortii si Amedeo incepe a-si imagina ritualurile lor sacre in timp ce se aventureaza pe bajbaite (pe dibuite).Dar la un moment dat un perete inchide trecerea. Tonio, fiul proprietarului din asezarea rurala in care se gaseste grota, isi atentioneaza prietenii ca nu e bine sa mearga mai departe de perete pentru ca legendele antice povestesc ca cine se aventureaza nu mai gasesc strada de intoarcere. Dar Amadeo, doritor sa cunoasca, trece singur dincolo de zid si, intre frica si emotie, isi da seama ca nu era chiar asa cum spunea Tonio. Pestera nu era complet intunecata, chiar o lumina palida inspira bucurie si serenitate. Acolo, timpul devenise foarte relativ, descopera ca progresul este in acelasi timp regres. Deodata lumina devine mai intensa si experimenteaza lumea de sensuri, de psihic, de divinitate. Uimitoarele senzatii si emotii elimina impresiile de frica, de singuratate, de teroare. Totul se transforma intr-o metafora. In acea pestera, care acum pare corupta dar in realitate precum o mantie invizibila care tine prizonieri, Amedeo experimenteaza ultraemotie, ultrasunet, ultratimp. Nu mai exista nici un motiv solid pentru a se intoarce inapoi.

La o mişcare, Amadeo intalneste o figura feminina sculptata in stanca. Chipul marmoreu si emblematic reprezinta femeia. Când femeia începe sa vorbeasca, cuvintele sale sunt de neinteles, apoi devin mai clare, pana cand il invita la o calatorie entuziasmanta. Se vorbeste de o ulterioara calatorie in lumea drogurilor. Incearca inutil sa se elibereze de acel chip insuportabil si fuge.

Amedeo se întâlneşte întâmplător cu o altă femeie tânără în carne şi oase şi se bucură că a gasit companie. Numele ei este Marta

(atenţie, din nou un nume bilbic din anturajul Lui Cristos, n), o fată sub anumite aspecte atrăgătoare, chiar dacă este neîngrijită. Dar e clar ca şi-a vândut de mai multe ori trupul şi că a încercat heroina. Acum se concretizeaza speranţa de a se putea întoarce înapoi, de a ieşi din tunel. În schimb, Marta, într-o criză de abstinenţă, îl impinge pe Amadeo a procura droguri şi a le folosi şi el.

 Evident, romanul rămâne a fi cititi şi recitit, desfăşurarea lui fiind departe de a se opri aici. E de lăsat cititorului această savoare şi acest exerciţiu coparticipativ. «Ceneri di Fenice» conţine chiar în titlul parabola posibilei renaşteri din propria cenuşă, aşadar un motiv niciodată perisabil, ci de revalorificat pe canavaua statornică a psihologiei omului. Ce fel de iubire este necesară,dincolo de cea maternală, sau paternă ? Iubirea cuplului, dincolo de erotic şi senzualitatea copioasă a exploziei erotismului actual (nimic nou sub soare) este sufiecentăă, sau cere compensatoriu, iluzia stupefiantelor ? Romanul este o cappo-d-operă a cunoscutului autor italian şi una a genului. Un roman alert, care poate fi transpus prin excelenţă într-o producţie cinematografică eventual episodică sau una TV. Un fil necesar la distrubuire largă, utilă lumii de azi.

Panoramând într-un stil viu, trepidant, drama personajului central şi prin tangenţă a altora, implicaţi într-o mică lume- aşantion de studiu, Manitta are arta impecabilă a captării afective, coparticipative. O carte laborator al unei teme majore, cvasi-acute : alienarea şi anihilarea identitărţii, spulberul, sciziunea, ruptura dintre Id şi ego - respectiv către Lume. Este remarcabilă conlucrarea diferit motivată dintre cele două femeei rivale: teste egale ce demonstrează forţa iubirii, empatia feminină, care este de fapt a Naturii - Mater.

Tema este cvasi-actuală, este o radiografie complexă, cu o profundă cunoaştere ştiinţifică dar şi spirituală, intuitivă şi esoterică a psihologiei umane. Refugiul în droguri, infernul şi posibilul purgatoriu, recuperează prin mijloacele epicii moderne, marile simboluri danteşti . Transpunerea unor dominante psihice umane în planul actual, este construită minuţios, ai impresia unor experienţe neapărat trăite şi depăşite chiar de narator.

Sunt implicate dinamic în roman, personaje complementare, cu arta contrastelor într-o frescă realistă, de fapt, cu toate că "endoscopia" şi extrapolările sunt extrase din tenebrele subconştientului ce tinde a se autodistruge, sau se schizofrenizează. Paranoia care prefigurează dezastrul anulării identităţii, este tragică şi romancierul este şi în roman acel ultra-exigent psihanalist ştiut de noi din eseistioca sa, din incursiunile în mitologie, filozofie antică. Romanul lui Angelo Manitta , suntem siguri, va avea un succes meritat în Italia şi sperăm o traducere de mare impact în română, cu atât mai mult cu cât problematica esenţială a omului european ( Homo europensis - mutatio- mutandis, american!), care confruntă riscul alienării într-o lume consumistă, dar în care continuă resurecte, din profunzimea firii umane, marile furtuni psihice induse din civilizaţie, paradoxal, Psyche fiind contopită traumatic - poate ancestral - cu Eros…Eros şi Thanatos - marele binom subcuantic al umanului post-adamic. Deoarece, consider, frustrările din «paradiziacul » familial diacronic, conflictual, dizarmonic,sunt « păcatul originar » ce va determina destinul, îi va «programa» subtil traseul şi sincopele, sunt doar pretextuale : undeva între Freud şi Carl Gustav Jung s-ar putea regăsi «cheia» care trebuie « răsucită » în poarta de scăpare, de revenire la lumină a celui ce adolescent, a avut excesiva autoritare maternă ( fie ea de bun augur teoretic) - şi la antipod, libertinismul tatălui, probabil un erotic. O recitire a romanuluii «Cuvintele  de Jean Paul Sartre, poate ar ajuta la « decodarea » acestor mesaje de adâncime ale unui roman original, splendid necesar mai ales generaţiilor tinere, care se apără instunctual riscant de tembelismul modern, de canoanele «secularizate», calchiate, ale conservatorismului la nivel de familie, de societate.

Mesajul educaţional al romanului manittian este unul de arhitect răbdător, meticulos,convingător şi… posibil taumaturgic. Calităţile strict literare ale lui Angelo Manitta ca romancier sunt absolut indiscutabile, talentul narativ fiind consolidat de cunoaştere.Salut un mare roman, un posibil film de mare succes!

Eugen Evu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)