Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Apendicele roman

 Homo Moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc

Iulian Chivu

       Din mai multe puncte de vedere  care ţin de tot atâţia factori obiectivi şi subiectivi, culturile nu se cer justificate, ci înţelese doar, după cum s-a mai demonstrat. Aşa este şi cazul romanilor care au putut să-i depăşească pe greci în plan militar şi au ajuns un imperiu impetuos, fără egal  până atunci, dar în plan spiritual nu au reuşit să facă mai mult, pentru că din vanităţi ale originalităţii s-au irosit în lucruri excelente, dar care nu au prefigurat un model mai puternic*.

       La aceeaşi observaţie ajunge şi Tratatul de etică  coordonat de P. Singer : „O comparaţie între eticile unor societăţi diferite trebuie deci să ţină neapărat seama de contextul cultural şi de înţelesul  social particular, dacă se vrea a fi  mai mult  decât o colecţie de curiozităţi”[1] , se spune  acolo.

      Grecii  au consacrat o cultură superioară, capabilă să dea răspunsuri tuturor, pe când romanii au afirmat una care să le răspundă doar lor; profunzime şi exhaustiv, autologie şi eidetică, decidabil şi eclectic. Credinţele lor, atât cât erau, îi îndeamnă să nu-şi piardă vremea în rugăciuni (Nec tempora perde precando**, spune Ovidiu în Metamorfoze,XI,286), fiindcă acela care se căieşte de păcate e aproape nevinovat (Quem  poenitet peccasse, paene est innocens***– Horaţiu, Ode, IV 7,16).

      Ei erau mai degrabă de principiul unei vieţi necugetate, în care ideile filosofice sunt cultivate doar pentru frumuseţea, nu pentru  utilitatea lor (Primum vivere, deinde philosophari**** ). Opiniile sunt însă împărţite. Seneca (Troades, 395 ) îi asigură pe romani că, după moarte, nimic nu e (Post mortem nihil est), dar aceasta  nimănui nu-i îngăduie să păcătuiască (Peccare licet nemini), după cum sfătuieşte  Cicero (Paradoxa,III,1).

      Iată de ce pentru tema noastră şi pentru înrâurirea etnogenetică în etosul românesc  putem reţine nu un model roman, ci un  appendix  romanus care, din motive ce nu-i pot fi imputate, nu continuă, ci rămâne doar la esenţa modelului în care se regăsesc, aşa cum am văzut, inclusiv ecouri vedice, ca rod al identităţilor de reprezentare asupra problememlor fundamentale sau ca valori de substrat indoeuropean (un răspuns totuşi  comod pentru întrebări prea incitante).

      In acest sens, amintesc de Balakrsna, copilul puternic din literatura  vedică, nu esenţial diferit de copilul  Iisus – la evrei. Eroul vedic de mic se anunţă a fi o natură zeiască*: îşi împinge căruciorul singur şi se răstoarnă cu el, înghite un pumn de pământ şi când Yasada, mama lui, îi deschide gura să i-l scoată, vede în gâtul lui tot universul. Regele Kansa, un fel de Irod, vrea să-l piardă. Vrăjitoarea  Patana îi dă sânul ei cu lapte otrăvit, dar în cele din urmă tot  ea va muri otrăvită. Păstorii, părinţii adoptivi ai lui Krsna, se mută în alt loc cu turma lor de teama lui Kansa. Pruncul îl va învinge pe regele şerpilor Kalya care otrăvea, ca în basmele şi în baladele noastre, apele râului. Yamura îi apără apoi pe păstori de furtuna lui Indra ţinând în faţa lor un munte  cu un singur deget, ca paravan, lucruri care se petrec şi în miturile greco-romane.

      După Krsna mitologia vedică nu a mai produs un alt zeu, tot aşa cum în scripturile creştine după Iisus Hristos nu mai apare un al doilea mântuitor.

      De atunci (3102 î.Hr), la indieni începe actualul eon, Kali-Yuga. Rama este, la indieni, încarnarea lui Dumnezeu pe pământ, axul poemei  eroice Ramayana, de tip  superhomeric, o adevărată Purana, ca şi Mahabharata, apreciază Angelo Moretta[2]

       Rama este asimilat de exegeţii orientalişti cu un simbol militar, Ksatrya. El este omul perfect, soţul perfect, prietenul desăvârşit şi zeul deplin, încarnare a lui Visnu, model moral.

       Ca o altă afinitate între aceste mari spiritualităţi ar putea fi amintită cea de a  zecea avatară a lui Visnu, Kalki, care anticipează Apocalipsa. Visnu, ca şi Iisus, va veni  din nou la sfârţitul manifestărilor actuale din Kali-Yuga (era întunecată), avatare care se regăsesc în metamorfozările eroilor de basm şi la noi.

      Mitul potopului apare întâi la indieni, în Matsya-Purana sub numele Pralaya (Potopul) şi este  reprezentat de alegoria Visnu-Porc (Varana), de unde, în alte forme, ajunge în scrierile ebraice, dar şi în mitologia greco-romană. Însă adevăratul Noe al  indienilor este Manu, primul descendent uman al zeilor, căruia Visnu i se înfăţişează sub forma unui peştişor mărunt. Şi, ca în numeroase basme, îi vorbeşte cerând să fie salvat, ca mai apoi şi el să-l salveze. Manu este avertizat ca Noe să-şi pregătească  o corabie. Peştele, Visnu, o ia pe cornul său şi o duce pe un vârf înalt de munte din  nord (Himalaya). După potop, zeii îşi pierd atributul eternităţii, motiv pentru care îi cer lui Visnu, Spiritul Lumilor, Eternul Restaurator, să reconstituie Universul structurându-l pe un Centru (Spaţiu)  şi un Timp, iar ca principiu de viaţă, Lumea-Armonie să se constituie pe Amrita (esenţa fiinţei), de unde concluzia că, mai mult ca la alte popoare, la indieni, mitologia este implicit şi filosofie.

      Acest aspect, într-o mai mică măsură însă, l-am întâlnit şi la greci, ca mai apoi, la romani,  mitul să rămână doar difuz cosmogonic şi mai mult pragmatic. De aici, în chip implicit, şi conduita rituală din care s-a desprins  norma morală ulterior.     

      Romanii, de pildă, nu-şi permiteau unirea sexuală în incinta vetrei sacre şi, deci, a focului sacru ce veghea mormintele înaintaşilor, în legătură cu care a apărut mai apoi marea Vestală, zeiţa fecioară ce reprezintă  puritatea şi ordinea morală.

      Focul sacru, se ştie, nu se stinge la romani decât pentru a se curăţa vatra, odată cu venirea Anului Nou, la 1 martie, timp în care se aprindea un alt foc (înnoirea  ciclică a timpului).

       Însă, aşa cum am mai spus, romanii nu au zeificat numai virtuţile, ci şi viciile, pe care le-au performat fără prea multă reţinere. Ei au închinat altare Adevărului şi Dreptăţii, dar au făcut-o cu o imparţialitate originală şi cu Calomnia sau cu  Hoţia. Chiar şi zeii lor sunt adesea trufaşi şi uşor coruptibili. Tit Livius aminteşte cum o imploră Camillus  pe Junona înainte de a pleca la luptă împotriva veilor să se mute la ei, făgăduindu-i un măgulitor  templu “demn de măreţia ei”. Aceasta va trăda  cetatea veilor, deşi şi acolo primea jertfe, şi se va lăsa cumpărată în vanitatea ei. Iar Apollo Pythicul, căruia i se rugase Camillus, îi cere ca după  câştigarea războiului să-i trimită la templul său un dar bogat[3]: Munera, crede mihi, capiunt  homineasque deosque; Placatur donis Jupiter ipse datis  - spun două maxime latine celebre*. Mai direct, Vespasian îi spune fiului său Titus că Non olet pecunia ** şi se ajunge la un  înalt grad de generalizare a corupţiei încât  Juvenal spune: Omnia Romae cum pretio***.

      Cicero (De legibus) spunea şi el că dacă diversitatea opiniilor nu ne-ar denatura sufletele slabe, mânate de pasiuni, am fi identici. Numai că raţiunea, comună  tuturor oamenilor, observă el, se deosebeşte  după ştiinţa fiecăruia, dar oferă tuturor în chip egal putinţa de a cunoaşte. “Supărările şi bucuriile, poftele şi temerile bântuie de-o potrivă spiritele tuturor şi dacă credinţele unora se deosebesc de ale latora, asta nu înseamnă că aceiaşi care adoră ca zei câinele sau pisica nu sunt chinuiţi de aceeaşi superstiţie ca  şi celelalte neamuri”[4], spune mai departe celebrul roman. Fiinţa umană are pretutindeni aceleaşi trăsături, în virtutea cărora, fie şi prin reprezentări diferite, trăieşte atitudini similare deoarece  “natura a înzestrat făptura omenească nu numai cu agerimea minţii, ci  i-a atribuit şi simţuri drept slujitori şi vestitori ai lui, i-a lămurit noţiunile obscure  şi nu îndeajuns de desluşite  ale multor alte  lucruri, oarecum un fel de baze ale ştiinţei lui  şi i-a dăruit o formă fizică mlădioasă şi potrivită cu firea omenească. Căci în vreme ce pe celelalte vieţuitoare  le-a plecat la pământ spre hrana lor, numai pe om l-a ridicat în picioare şi l-a îndemnat să privească spre cer ca spre locul înrudirii şi al sălaşului său de odinioară “[5] .

       Pentru Cicero[6], virtutea  este o distincţie specifică şi zeului şi omului. Ea “nu este nimic altceva decât natura desăvârşită şi dusă până la cea mai înaltă treaptă a ei”.

        Însă nu ne putem aştepta ca ideile exprimate cu acurateţe la Roma să se regăsească întocmai în fapte până la marginea imperiului, încă un motiv pentru care diferenţele faţă de Grecia sunt uneori esenţiale. Şi apoi nici la Roma nu avem certitudinea că în plan etic se făcuseră progrese la fel de consistente ca la Atena.

      Romanii evocă ei înşişi măsuri cu sensuri moral- religioase la care au fost nevoiţi să recurgă adesea. Nu trebuie însă să ne lăsăm înşelaţi de conţinutul unei astfel de măsuri, ci trebuie să ne gândim ce se întâmplă, în schimb, dincolo de spaţiul în care se aplică norma, cum stau lucrurile acolo.

       De pildă, Titus Livius[7]  descrie asediul Romei de către gali, când aceştia ameninţau cu invazia, iar romanii, lipsiţi de speranţe şi de hrană, părăseau cetatea în grabă. Neputând să-şi care cu ei toate bunurile, romanii sunt nevoiţi, cu tot  riscul, să le îngroape în vecinătatea flaminului Quirinius. Ulterior, în amintirea acestui moment crucial din istoria Cetăţii Eterne, s-a dispus ca în acel loc să nu se îngăduie nimănui să scuipe.

      Marcus Tullius Cicero (De legibus) ne permite să explorăm tendinţa romană de a da un alt conţinut  vieţii: “Dacă virtutea e dorită nu pentru ea însăşi, ci pentru avantajele ei, atunci există o singură virtute care se poate numi foarte bine viclenie”, spune el  pe bună dreptate.

       Că asta era tendinţa generală la Roma,  nu ne îndoim, mai ales că în continuare Cicero nu-şi poate ascunde mâhnirea  din retorismul întrebării pe care şi-o pune: “De fapt unde este omul binefăcător, dacă nimeni nu face binele în interesul  altuia? Unde este omul recunoscător dacă oamenii nu se văd a fi recunoscători nici atunci când îşi arată recunoştinţa?”

   Se ajunge până acolo  încât voluptatea este o lipsă a virtuţii, o nesocotire a ei. Deci perfidia  ia locul virtuţilor numai pentru că este mai productivă decât ele, un adevăr care se va găsi etnogenetic  şi în conduita românului, după cum vom vedea.

       Însuşi Nero, cu circumstanţele de rigoare pe care trebuie să le luăm în seamă în cazul lui, îşi ascunde în vanitate neputinţa de a fi demn. După Gaius Suetonius Tranquillus (De vita  duodecim  caesarum*), Nero, declarat inamic public  în senat, trebuie să se sinucidă ca gest de onoare, dar îşi ascunde  tocmai neputinţa de a fi un om de onoare după gloria lui, aşa cum i-ar fi plăcut lui să fie perceput.

      Când, în cele din urmă se hotărăşte să se sinucidă tăindu-şi traheea, rănit de moarte, la încercarea unui sfetnic de a-l salva, invocă la fel de perfid adevărata virtute de care însă stătuse prea departe: ”E prea târziu, spune el. Iată cât preţuieşte credinţa!”

       În cazul lui Nero, care nu avusese norocul de a cunoaşte ca Alcibiade un Socrate, se afirmase dramatica dorinţă de a domni, insuflată de şi mai vanitoasa lui mamă.

       De la Tacitus (Annales)  ştim că Agrippina**, simbol al iubirii oarbe pentru putere, îi cercetă  printre astrologii  chaldeeni veniţi la Roma  din Babilon ursita lui Nero şi află că acesta va domni, dar îşi va ucide mama. “Să mă ucidă - ar fi zis femeia -  dar să domnească!” Ce a urmat se ştie: Nero îşi va ucide nu numai mama, ci şi fratele, apoi pe cel ce i-a dat învăţătură***, dar cu toată natura  psiho-patologică a cazului, Paulina, soţia lui Nero, o femeie virtuoasă, se va sinucide odată cu acesta, ca pildă de devotament  adevărat.

       Şi totuşi, la Roma se remarcă adesea  şi oameni de o moralitate  evidentă. Tacitus[8] ne dă exemplul lui Agricola, nefericit sub Domiţian, dar virtuos. El demonstrează  că “pot trăi oameni mari şi sub domnitori răi”, ca aluzie la prigonitorul său căruia-i lăsase prin testament toată averea sa  punându-i astfel şi mai bine în evidenţă  slăbiciunile, lăcomia.

       În astfel de situaţii găsim inutilă soluţia dictaturii la care recurgeau în împrejurări excepţionale romanii desemnând un magistrat suprem care să-şi asume pentru un timp puteri depline, discreţionar.

       Dictatura slăbiciunilor putea să apară oricând  şi era mult mai păgubitoare. Salustiu[9] ne aduce un alt caz de conducător roman, lipsit de caracter, de morală, Catilina, “om bun de neam, vârtos la trup şi la suflet, dar cu firea spurcată şi ticăloşită.

       Peste închipuire de răbdător la foame, la frig, la nesomn -  avea o inimă cutezătoare, vicleană, nestatornică, în stare de orice prefăcătorie (…), lacom de bunul altuia, risipitor cu al lui însuşi, aprig în fapte, destul de meşter la cuvânt, dar puţin la judecată”[10].

       În această vreme lăcomia îi nimici credinţa, cinstea, simţul binelui, în locul lor instalându-se  mândria, cruzimea, dispreţul şi se generaliză amorţirea spirituală.

       Şi dacă însuşi împăratul  îşi ucide fiul  fiindcă îi şedea în cale şi nu se putea căsători cu Aurelia, e lesne de imaginat la ce nivel moral se situa însăşi cetatea: “…toţi dezmăţaţii, toţi curvarii, toţi craii de poduri care,  cu mâna, cu burta sau cu scârbavnicul mădular, făceau puzderie din averea părintească şi se înglodaseră până în gât în datorii ca să  aştearnă umbră nouă peste ticăloşiile şi fărădelegile lor” , confirmă Salustiu.

       De altfel, romanii, care totdeauna se arătaseră a fi mărinimoşi în cultul zeilor, erau cu punga strânsă la ei acasă şi credincioşi prietenilor. În vremea lor de glorie arătaseră cutezanţă în război şi cumpătare în pace, dar am văzut ce a urmat, şi asta numai din cauza conducătorilor care nu au putut ei înşişi să-şi reprime sau să-şi ascundă slăbiciunile. Să ne amintim şi de predispoziţia lor de a specula măgulind cu ipocrizie situaţii şi sentimente. Quintus Curtius Ruffus  ne relatează cazul lui Porus, în contrast cu celebrul caz al lui Mucius Scaevola* (Scaevola= Stângaciul).      

   El mizează ipocrit pe măgulirea calităţilor adversarului.

       Înfrânt de Alexandru cel Mare, Porus este pus în situaţia să-şi aleagă singur  sfârşitul. El însă va  declara cu vădită disimulare  fericirea laşă de a fi învinsul lui Alexandru, consolându-se totodată că, dacă ar fi  rămas în viaţă, ar fi trebuit să accepte ruşinea de a nu mai fi  primul viteaz şi îşi lasă soarta la latitudinea învingătorului. Alexandru  are libertatea să facă “ceea ce îl povăţuieşte ziua aceea în care văzuse cât de trecătoare e fericirea”. De data aceasta, fericirea  de care vorbeşte Porus  este o umilinţă deoarece “dulce et decorum est pro patria mori”*, după Horaţiu,  ceea ce era crezul moral al eroului.

      Că romanii au fost oamenii extremelor, nu mai găsim a fi o ciudăţenie. Ei au demonstrat de multe ori că pot împinge virtutea până la culme, dar nu au făcut din asta o regulă de viaţă, ci doar un principiu moral.

       Titus Livius[11] ne istoriseşte ca pe o pildă întâmplarea destul de nefericită, astăzi neverosimilă, în care tânărul Horaţiu ucide în bătălia pentru Alba un adversar  căruia îi ia ca trofeu haina. Dar sora lui începe să bocească la vederea hainei, fiindcă a descoperit că era a logodnicului ei şi o ţesuse chiar ea. Horaţiu îşi ucide sora  pentru a da o pildă femeilor romane spre a nu-i plânge pe duşmani.

      Acuzat de crimă, tânărul va fi salvat   de însuşi tatăl său care, îndurerat de moartea fiicei sale, declară totuşi că, dacă nu ar  aprecia  dăruirea şi  sentimentul  superior al fiului său, el însuşi l-ar fi ucis.

      Cu toate acestea, pentru expiere, Horaţiu va fi pus să treacă cu capul acoperit  pe sub o grindă (aceasta s-a păstrat peste veacuri), într-un gest  care nu-l absolvă întrutotul; cele două sentimente (cel înalt cetăţenesc şi cel de apartenenţă la clan) necompensându-se între ele.

       La Roma sunt numeroase şi femeile virtuoase, nu de puţine ori capabile de gesturi nobile, supreme în momente tensionate.

      Collotinus[12], de pildă, laudă virtuţile soţiei sale, Lucreţia, de faţă fiind şi fiul regelui Sextus Tarquinius care vine noaptea la patul ei, o ameninţă cu moartea şi o necinsteşte.

      Femeia se confesează soţului şi tatălui ei* în legătură cu cele petrecute, după ce aceştia se întorc de la  Ardeea şi, respectiv, de la Roma. Cei doi apreciază mărturisirea şi fac o judecată dreaptă considerând că, în ce o priveşte pe femeie, lipsise gândul păcătos şi, ca atare, nu există nici vină. Femeia însă se sinucide exclusiv din raţiuni morale, considerându-se exonerată  doar de vină, nu şi deprihană.

      Soţiile şi fiicele romanilor, prin statutul lor secundar, subordonat faţă de bărbaţi, trebuia să fie pioase, supuse, fidele şi chiar bune gospodine, deşi curăţenia nu era totdeauna pentru ele  pe primul loc. Până şi din temple, gunoiul se scotea o dată pe an, la 15 iunie, când se arunca în Tibru.

      Acum, Templul Vestei, închis la 7 iunie timp de o săptămână, acesta era accesibil doar femeilor pentru a face curăţenie, ele intrând în semn de pietate cu picioarele goale**. Gunoiul(stircus) se scotea în  chip ritual în această zi socotită până la prinz fissi.   

      În calendarul roman se mai consemnează alte două zile  fissi, sau faste, de unde şi unele credinţe şi proverbe româneşti legate de scoaterea gunoiului din casă.

      Şi tot în această ordine de idei, se impune totuşi o observaţie: Spre deosebire de paremiologia noastră, de pildă, prin excelenţă de sorginte folclorică, cugetările romane sunt în majoritate de origine cărturărească. Ele aparţin unor mari oratori  ori scriitori, iar cu timpul au devenit bunuri spirituale generale, mai mult adevăruri frumos spuse decât norme morale operante, cu toate că adesea sunt cât se poate de virulente la adresa unor  atitudini sau manifestări devenite regulă pentru oamenii de rând.

    Apreciem acest patrimoniu spiritual al normelor morale manifestate la Roma după relatările mai multor surse scrise şi putem observa, după criteriul raportării zicerilor la sine şi la ceilalţi, următoarele niveluri de reglementare a conduitei:

              A)   Virtuţile persoanei în raport cu sine,

 B)   Virtuţile persoanei în raport cu ceilalţi

     Tot astfel se clasifică, de cealaltă parte, viciile, ofensele precum  şi sfidarea normei:

 a)  În raport cu sine (lipsa respectului de sine)

 b)  În raport cu ceilalţi (aspectul social dăunător)

      Romanii înţeleseseră deja că nu se pot formula exigenţe morale la nivel social dacă ele nu se regăsesc mai întâi la  nivel personal. Aici intră în discuţie nu neapărat condiţia socială a insului, ştiut fiind faptul că în mod frecvent familiile bogate recurgeau fără prejudecăţi spartane la serviciile sclavilor în educarea copiilor şi chiar în instruirea  acestora. Deci morala nu avea o determinare de castă, ca în cazul altor popoare, ci mai degrabă una care valorifica respectul de sine.

Iulian Chivu

Fragment din lucrarea Homo Moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc

Ed. Herald, Bucureşti, 2008,

pg. 107-117

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)