Aproximări regente

Coordonata de care civilizatiile moderne au făcut nejustificat abstracţie

Iulian Chivu

Decât un optimism absurd, bolnăvicios, mai bine un scepticism raţional şi decât o dezamăgire dinspre lucruri şi cifre, mai bine una dinspre gânduri şi cuvinte, fiindcă mai uşor poţi interveni în aproximările spiritualităţii decât în cele factuale. Materia nu are dileme fiindcă ea există pur şi simplu. Umanitatea însă trece senină dintr-una în alta aproximând impetuos în raport cu obiectivul absolut - devenirea. Cei mai mulţi se onorează îngrijorându-se că unghiul reflectării nu se suprapune peste cel reflectat, însă superioritatea începe odată cu îngrijorarea de a nu rămâne în congruent în loc de a fi identificat corect datele problemei prin rezonanţă, după modelul unghiurilor opuse la vârf şi cu laturile în prelungire. O geometrie simplă, dar fascinantă, refuzată de comodităţile gândirii doar pentru că ne încredinţăm problemele unei logicii simplificate, fragmentar-inductive, chiar şi atunci când soluţia e de ordinul abducţiei sau al entimemei. Astfel, trăim aproximativ şi de-a dreptul, în consecutivul subiacent şi sincopat, nu în concesivul rectiliniu.

Știinţele au obiecte riguros definite, filosofia se ambiţionează să atigă esenţele şi adevărul, doar de penumbra dintre lucruri nu se ocupă nimeni cu seriozitate şi asta numai fiindcă penumbra nu îşi relevă esenţializările. Transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea nu bat până acolo, deşi simt că, dincolo de disciplină, materia se mai cere încă disciplinată. Modelul mitic axial a trecut în subsidiar. Modelul dialectic, spiralat, e criticabil. Modelul creştin, ordonator, finalizează evaziv-apocaliptic şi de aceea nici nu risipeşte, dar nici nu covârşeşte, iar prototipul modelului cosmic e de o geometrie care i-a scăpat lui Euclid, însă de care s-au apropiat doar într-o sclipire Einstein şi Kepler. Și totuşi, umanitatea are angoasa ancestrală a unei fragilităţi geofizice, măsurate de frecvenţa Schumann. Rătăcind însă drumul, ea şi-a creat o cultură insuficient funcţională, care doar corespunde, nu şi răspunde.

Cultura maya, după 1500 de ani, ne tulbură epistemic prin reverberaţiile mitice ale fiinţei şi ne amintim că rămânem datori cu aceleaşi răspunsuri pe care toată cultura şi ştiinţa nu au reuşit decât, cu îngăduinţa unei scadenţe aproximative, să le amâne, nu însă sine die, şi au transferat totul în filosofiile metafizice care spun doar, nu şi dispun.

Criteriul etic este şi el o aproximare a domesticirii şi o îndepărtare de datele cosmice ale problemei existenţiale tot aşa cum sinele este o aproximare a fiinţei chiar şi atunci când probează că în om sălăşuieşte ceva durabil: firea, dorinţa şi descendenţa, adică potenţialul, orizontul şi dăinuirea, ceea ce categorial, în ordine cosmică, nu e de ajuns.

Cred că prin mit omul a trecut de la angoasa fizică la cea metafizică şi mai apoi a căutat o evadare în societate schimbând un tip de libertate cu altul. Cercetându-i pe mayaşi, în ciuda oricăror aproximări din viaţa lor socială, descoperim că am pierdut într-o negură amnezică legătura cu ancestralul cosmic, intragalactic, tocmai minimalizând momentul zero al umanităţii de care, dialectic, se părea că nu mai avem nevoie. La 12 mai 613 d. Ch., când calendarul mayas, a cărui rigurozitate în determinarea unor evenimente cosmice a fost confirmată de astronomia modernă, se punea de acord cu calendarul de peste ocean, trecuseră deja de la momentul zero al lumii (ruperea de simetrie; Big bang-ul mayas) 9 baktun şi 9 katun (1 baktun=400 de ani; 1 katun=20 de ani=7200 de zile). Această exactitate, în referenţii ei (ciclicitatea răscrucilor catastrofale), întrece aproximările civilizaţiei vedice exprimate în eoni, cicluri de câte 4 yuga; satya-yuga (vârsta de aur), treta-yuga (vârsta de argint sau a adevărului în 3 picioare), dvapara-yuga (vârsta de bronz) şi kali-yuga (vârsta de fier, întunecată, decrepită după care urmează o resorbţie a timpului universal). Calendarul mayas este totuşi unul riguros prin observaţiile lui infailibile pentru ordinea cosmică, deşi raţionamentele mayaşilor erau preponderent de tip inductiv.

Cele ale hinduşilor ajung la silogisme (anumāna), gândirea lor este preponderent subsecventă, cu o cunoaştere care rezultă din alta (jńāna-karaṇaka-jńānam), până la silogisme în cinci termeni (teza - pratijńā, argumentul – hetu, exemplul - udāharaṇa, aplicarea – upananaya şi concluzia –nigamana). Mayaşii, care pretindeau că descind de pe Atlantida, afirmau o perspectivă a cataclismului, de care R. Heath (Edgar Quinet, 1953) nu avea ştiinţă atunci când considera că „în lume există două reprezentări vizibile ale eternităţii, Oceanul şi Deşertul (...). Zeii schimbători din India s-au născut din Oceanul nestatornic şi tumultuos; Deşertul, fără voce, fără succesiune, fără formă aparentă nu ar putea să reveleze niciodată decât Duhul-Dumnezeu”. Aşadar, perspectivei hinduse şi celei iudaice, civilizaţia modernă a refuzat să le adauge perspectiva mayasă a timpului fie din trufia de a păstra monopolul disputei între Occident şi Orient, fie din lipsa categorică a şansei la mântuire a acesteia de care au ţinut însă seama şi hinduşii şi evreii.

De aici un motiv în plus de a imputa istoriei universale nu lipsa contextualizării cosmice a spaţio-temporalităţii, neasimilabile obiectului ei, ci deturnarea sociologică a esenţialului, ceea ce a şi radicalizat-o frecvent faţă de asumarea mistică a problemei. Între una şi cealaltă, umanitatea s-a mulţumit cu aproximările cotidianului şi cu proximităţile conservării speciei pe seama unei presupuse eternităţii a genului, nu ale devenirii universale cu finalizare în resorbţia timpului. Miturile acestei resorbţii au căzut în desuetudine fiind eclipsate cu un aşa-zis moment al startului biochimic terestru neasimilabil Big bang-ului universal, căruia îi este ulterior şi structural-subsecvent. Istoria planetei şi a umanităţii, în relatare mitică şi cu ajutorul psihologiei, dincolo de un punct de sprijin spaţio-temporal încă incert, ar putea releva apologetic că, începând cu Vedele (Mahabharata), Vechiul Testament şi ajungând (în modalitate) până la filosofia lui Lao Tze (Tao Teh Ching) şi Firdousi (Sah Name), memoria abstract-figurativă a ancestralului nu poate reprezenta mai mult de o treime din eonul căruia îi aparţinem şi în care răstălmăcirea cauzei a dus la îndepărtarea de cauzalitate. Fiindcă ce altceva ar fi decât răstălmăcire de cauză şi speranţa unei călătorii în trecut pe seama aşa-zişilor tahioni la care ne da speranţe J.G. Taylor (Particles fasther than light; Science Journal, sept.,1969) şi omul multidimensional al lui Ron Atkin ori omul unidimensional al lui Herbert Marcuse în contradicţia dintre linearitatea ceasurilor şi nelinearitatea evenimentelor precum şi imposibilitatea fizică de a găsi o alternativă satisfăcătoare triadei simultaneitate-succesiune-durată şi celei de tip trecut-prezent-viitor, în care să se ia în calcul, ca referent, momentul zero al planetei, categoric subsecvent, dacă nu simultan momentului zero al universului.

La fel de sterilă se arată a fi şi ideea anizotropiei timpului, adică a proprietăţii acestuia de a fi identic în toate sensurile şi în raport cu spaţiul, teză controversată în special prin cronosofia lui Kimon Valaskakis, de la Universitatea din Montreal, în 1982 (Chronosophy: Preface to a science of time). El, într-o judecată inductivă, definea timpul ca a fi ceea ce ceasurile măsoară. Dar ceasurile pot fi totodată şi plante şi oameni şi instituţii în care măsura timpului se arată contradictorie; adică timpul este trăit în ritm diferit de un om şi de o piatră, tot aşa cum timpul cosmic poate fi în contradicţie cu timpul terestru. Tot o apreciere utilă doar în interiorul timpului terestru era şi aceea a glotocronologiei lui Robert B. Lees (The basis of Glottochronology, în „Language”, 29/1953) cu care se evidenţiau ritmurile înnoirii lexicale, metodă echivalată de Solomon Marcus (Timpul -1985), în plan lingvistic, carbonului radioactiv. Einstein, spuneam, a avut sclipirea de inspiraţie divină de a introduce un timp cosmic, raportabil la timpul newtonian. Îndepărtarea de timpul cosmic este şi mai evidentă la Bergson, cu diferenţa dintre timpul spaţializat (fizic) şi timpul trăit (perceput), ceea ce îl condusese pe Bertrand Russell (Introduction to Mathematical Philosophy, London,1919) la timpul subiectiv şi timpul obiectiv.

Aşadar, raportarea acestor adevăruri plauzibile la timpul planetei şi prin acesta la timpul universal este o simplă şi amăgitoare aproximare care zdruncină nu statutul perisabil al fiinţei şi al condiţiei sale, ci o întreagă sociologie a amăgirii, disimulată în cultură şi în disciplinaritatea axiologică. Fără un regent cosmologic coerent, sintaxa onticului este o elucubraţie specioasă chiar şi în situaţia în care, neîndoielnic, evoluţia biochimică determină evoluţia speciilor, speciile determină societatea, iar aceasta îşi reglează aproximările în istoricitate; spaţiul rămâne însă subordonat timpului fizic care îşi are regentul în cursul universal autosuficient. Și mă gândesc la asta vazând piramida mayasă de la Kukulan – o prelungire perceptivă a unei reprezentări cosmologice în virtutea unghiurilor opuse şi cu laturile în prelungire prin care universul şi-a proiectat datele necesare unor calculele riguroase, confirmate în lumea modernă încât stârnesc îngrijorare. Vanităţile postmayase au dus la calculul episodic exact. Recurent însă, cronosofia se apropie de Referentul Suprem, de Marele Rostitor. Inconvenientul este că acesta nu se lasă introdus în formule nefiind entitate, ci numai principiu.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com