CRISTOTERAPIA

ARCADIE ŞI CRISTOTERAPIA

Teolog CEZARINA ADAMESCU, Agero

         Aceeaşi zi începută frumos, sub auspiciile Păcii şi ale Luminii. Suntem în Comunitatea Cenacolo. Deja am făcut cunoştinţă cu această comunitate, pe drumul spre Medjugorje, prin intermediul casetei audio a Sorei Elvira, întemeietoarea acestei comunităţi.Din pliantul primit de la Marta Odae aflu că această comunitate este o asociaţie creştină care adăposteşte tineri rătăciţi, tulburaţi, decepţionaţi, disperaţi, care doresc să se regăsească aici, să regăsească bucuria şi sensul vieţii. Comunitatea s-a înfiinţat în iulie 1983 din intuiţia unei femei, Sora Elvira Petrozzi, care a vrut să-şi ofere propria viaţă Domnului în folosul drogaţilor, al  tinerilor rătăciţi.

         Casa mamă se găseşte în Saluzzo, în Italia. Azi comunitatea are 27 de case în Italia şi în lume (Franţa, Croaţia, Bosnia Herţegovina, Austria, Republica Dominicană, Brazilia, U.S.A., Mexic) şi în care locuiesc circa 600 de tineri şi tinere.

         Comunitatea doreşte să fie o lumină în întuneric, un semn de Speranţă, mărturie că moartea nu are ultimul cuvânt. Se propune tinerilor un stil de viaţă simplă, familială, de descoperire a harului muncii, al prieteniei, al Credinţei în  Cuvântul lui Dumnezeu, făcut carne în Isus, mort şi înviat pentru noi. Credem că numai în Isus omul se regăseşte pe sine însuşi şi  că nimeni altul decât Tatăl Nostru este în măsură să reconstruiască inima lui rătăcită şi pierdută într-o viaţă fără sens.

        ”Forţa noastră, se spune în acest pliant – vrea să fie iubirea, acea Iubire care se naşte din Crucea lui Cristos, care dă viaţă morţilor, eliberează prizonierii, dă vedere orbilor. Mulţumim Domnului pentru că în fiecare zi ne face spectatori ai Învierii Lui, forţa care-l face să zâmbească pe cel ce a pierdut Speranţa.

         Comunitatea noastră nu este o comunitate terapeutică, este însă o şcoală a vieţii. Problema drogului îşi are rădăcinile în familie, pentru că numai aceasta are posibilitatea de a preveni problema.

         Adesea, ceea ce noi tinerii avem în comun, este lipsa unei adevărate familii educatoare care să ne înveţe, care să transmită sau să caute dialogul, tandreţea, prietenia, tot ceea ce este necesar unui fiu. Familiile care-L refuză pe Dumnezeu sunt dezbinate de la început, crezând că pot înlocui valorile esenţiale cu lucruri inutile, în loc de Iubire se cultivă ambiguitatea şi faptul de a avea totul repede. Adesea, când află că au un fiu drogat, părinţii sunt ultimii care să accepte acest fapt, mulţi se justifică şi-l protejează pe fiul lor de teama ori ruşinea de ceea ce ar putea gândi vecinii, părinţii şi prietenii, cred că el este un drogat diferit de ceilalţi. Familia trebuie să-şi regăsească unitatea fără să dea vina unul pe altul, să caute un loc sau pe cineva căruia să-i poată cere ajutor. Când părinţii se decid să-l aducă pe fiul lor în Comunitate, le cerem să urmeze regulile noastre pentru a-l pregăti să ia această decizie importantă.

         Pentru primele trei întâlniri părinţii trebuie să vină singuri, fără fiu, noi credem că părinţii sunt persoanele care-şi  pot ajuta într-un mod concret fiii în primii paşi, de aceea este necesar să aibă încredere şi să se supună Comunităţii. Aceasta până când îşi dau seama de problemă şi încep să facă viaţa dificilă fiului lor. Nu-i mai dau bani, nu-i mai permit să iasă din casă, nici să dea un telefon şi dacă fiul nu acceptă aceste sacrificii, părinţii trebuie să-l dea afară din casă, numai în acest mod va întâlni adevărata realitate a străzii. Singurătatea, marginalizarea, frica, frigul şi foamea, numai aşa drogatul poate să decidă să-şi schimbe viaţa. A ţine în casă un fiu drogat care nu vrea să se schimbe este ca şi cum l-ai ajuta să se omoare.

         După intrarea în Comunitate a fiului, acest comportament trebuie să continue, dacă fiul decide să părăsească Comunitatea, familia nu trebuie să-l primească, trebuie să se preocupe să nu găsească nici un sprijin la prieteni sau la rude. Dacă tânărul este primit în casă, nu mai poate să se întoarcă în Comunitate.

Numai dacă se prezintă la noi pentru că nu are unde să se ducă îl primim din nou, cu certitudinea că familia crede în Comunitate; când părinţii nu au încredere, fiii sunt primii care îşi dau seama şi profită de slăbiciunea lor. Nu cerem bani părinţilor, dar suntem fericiţi când o familie se lasă antrenată în activităţile şi în dezvoltarea Comunităţii. Oferim părinţilor posibilitatea de a urma o cale paralelă cu a fiului, având întâlniri săptămânale. Cerem încrederea şi o convertire sinceră, bazată pe adevăr, căutând să pună rugăciunea pe primul loc în viaţa lor. Scopul Comunităţii este să reînnoiască familia, să-L întâlnească pe Isus Cristos Salvator şi Răscumpărător.

         Iată o mărturisire a unui tânăr, în legătură cu viaţa în Comunitatea Cenacol:

„Drogul poate fi crucea care ucide sau crucea care salvează. Noi iubim viaţa şi credem din toată inima, aşa cum credem că zâmbetul unui tânăr care „trăieşte” valorează mai mult decât tot aurul din lume.

         Să nu credeţi  că un drogat care intră în Comunitate simte imediat nevoia să se roage. La început se roagă pentru că i se propune într-o manieră fermă vindecarea inimii, punându-se în genunchi în fiecare zi. Chiar şi pentru un bun creştin sau pentru un tânăr normal ar fi dificil să accepte. Imaginaţi-vă pentru un drogat! Dar un tânăr care intră în Comunitate nu este într-o situaţie „normală”, de cele mai multe ori nu el a vrut să intre. Aproape toţi am intrat forţaţi deoarece eram fără casă, mulţi aveam probleme cu legea sau oricum, eram în situaţii disperate. Am ajuns ca nimeni să nu mai vrea să ştie de noi, respinşi de toţi, fără viitor, fără speranţă, dispreţuiam viaţa, unica rază de lumină venea de la Comunitate şi în această situaţie este mai uşor să spui <Da> rugăciunii,  chiar dacă nu crezi şi nu înţelegi nimic. Comunitatea noastră nu este o comunitate terapeutică, unica noastră terapie se numeşte <Cristoterapia>.

         În lumina rugăciunii descoperim că problemele nu sunt în afara noastră, problema principală nu este drogul sau dependenţa de altceva, dar este faptul de a nu şti să trăieşti, drogul este numai consecinţa unei vieţi trăite greşit, fără adevărate valori creştine. Răul pe care trebuie să-l combatem în fiecare zi se numeşte egoism, indiferenţă, ură, superioritate. Viaţa simplă în Comunitate ne ajută să vedem toate problemele noastre, dar în mod principal, învăţăm să fim mai buni pentru că dacă eşti bun eşti fericit.

         Ziua noastră începe la şase dimineaţa şi mergem la capelă să ne rugăm Rozariul Bucuriei, un tânăr citeşte şi comentează Cuvântul lui Dumnezeu din acea zi, după care fiecare, în mod liber, vorbeşte despre cum trăieşte, de problemele lui, de dificultăţi, învingând mutismul şi frica de a se face cunoscut în adevăr. Acest moment este important pentru faptul că putem cere iertare pentru diverse situaţii negative, eliberându-ne de compromisuri care ar putea să ne condiţioneze în timpul zilei, cerând ajutor celorlalţi.

         După micul dejun începem să muncim. Fiecare se ocupă de munca lui cu respnsabilitate, nu sunt persloane externe sau specialişti care vin să lucreze în Comunitate, facem totul singuri: gătim, facem pâinea, curăţenia în casă, lucrări de zidărie, în grădină, în tâmplărie, etc.

         Munca principală rămâne oricum aceea de a ne construi în interior, din această cauză nu este foarte important ceea ce facem, ci cum facem. Munca este un mijloc de a ne cunoaşte, de a pune în comun capacităţile noastre, din acest motiv nu lucrăm niciodată singuri. La prânz mâncăm şi până la 13,30 avem timp liber  în care se dialoghează, se stă împreună şi adesea, fiecare îşi spală propriile haine. După amiază, în timpul lucrului ne rugăm Rozariul Durerii. În general, încetăm lucrul la ora 18,00 – mergem cu toţi în capelă pentru a ne ruga Rozariul Măririi   şi vorbim despre cum am petrecut ziua. La ora 20,00 este cina, avem iar un moment liber pentru a dialoga şi a sta împreună, după aceea mergem să ne culcăm, la ora 22,00 se stinge lumina.

         În Comunitatea noastră nu există medicamente care înlocuiesc drogul, un tânăr care intră şi este în criză datorată lipsei drogului nu i se dă nici un medicament. Singurul medicament este <îngerul păzitor>, un tânăr care este de cel puţin şase-şapte luni în Comunitate şi care are grijă de el. El are datoria de a transmite noului sosit stilul de viaţă din Comunitate, să stea alături de el 24 de ore din 24, de a lucra pentru el dacă la început nu are voinţa necesară, trebuie să sufere şi să plângă cu cel care luptă cu chemare răului şi a drogului. Este un moment important în viaţa celor doi: îngerul păzitor, în suferinţă, învaţă să iubească, noul intrat întâlneşte, poate, pentru prima dată în viaţa lui un prieten adevărat care îl ajută fără nici un interes.

         Comunitatea ne învaţă lucruri esenţiale ale vieţii pe care le-am refuzat ori pe care nimeni nu ni le-a învăţat. Pentru noi era normal să confundăm bucuria cu plăcerea şi în viaţă am urmărit întotdeauna mai mult plăcerile imediate, n-am gândit niciodată că bucuria poate naşte din suferinţă. Azi învăţăm că după orice suferinţă vine bucuria. Numai cine a suferit poate să înţeleagă, să iubească, să-l ajute pe cel care  suferă.

         Drumul nostru în Comunitate este de trei-patru ani, dar nu este un timp fix. Sora Elvira spune că suntem pregătiţi pentru viaţă atunci când am ales rugăciunea pentru totdeauna. Viaţa în Comunitate este într-adevăr, foarte simplă, însă este şi foarte bogată, se trăieşte rugăciunea în mod concret, bazată pe prieteniile noastre libere fără nici un interes. Lucrurile materiale ne influenţează puţin, învăţăm că persoanele sunt mai importante decât lucrurile, decât banii, decât cariera. Înfruntăm slăbiciunile noastre cerând ajutor lui Isus care se  manifestă chiar şi în cei care sunt alături de noi. Învăţăm să iubim şi să trăim viaţa în marea şcoală, a comunităţii: Cenacolo. Campo de la Vita. Campo de la Gioia.

         La sfârşitul drumului în Comunitate, în marea majoritate dintre noi se naşte dorinţa de a forma o familie. Pentru o mai profundă experienţă de iubire şi de a se da celorlalţi Comunitatea propune tinerilor să petreacă o perioadă într-una din casele noastre din America Latină: Brazilia, Mexic, Republica Dominicană. Cele trei case au fost deschise pentru a-i primi pe <copiii străzii>, mare problemă în America Latină. Trăind în fiecare zi cu aceşti copii avem posibilitatea de a creşte în virtuţi importante: răbdarea, iubirea gratuită, înţelegerea şi  bunătatea, valori fundamentale pentru a deveni mai târziu un bun tată şi un bun soţ pentru familie.

         Să pui propria ta viaţă la dispoziţia celor mai slabi şi mai răniţi este un act de curaj şi de credinţă adevărată la care bunătatea lui Dumnezeu răspunde cu Bucuria şi cu Pacea.”

         Pliantul este tipărit de Associazione San Lorenzo Comunita Cenacolo, via San Lorenzo 35, 12037 SALUZZO (CN Italia, iar adresa Comunităţii din Medjugorje este: Comunita Cenacolo. Campo della vita. Medjugorje-Bijakovici bb 88266 Bosna I Hercegovina).

         Constatare:  negreşit, oriunde mă duc, oriunde mă întorc, vin mai bogată decât la plecare, mă îmbogăţesc, cresc în cunoaştere, în speranţă şi în iubire. Hvala Christe!

         Ciudat, Sora Elvira, această femeie simplă dar plină de har, atunci când vorbeşte despre Comunitatea Cenacolo, se adresează la persoana a I-a plural, nu spune niciodată: băieţii de acolo sau fetele de acolo fac, ci noi facem, noi facem, noi lucrăm. Ea se substituie vieţii celui pe care îl ajută: sărac, bolnav, drogat, la fel ca şi Măicuţa Tereza de Calcutta, la fel ca şi Abatele Pierre, care a împlinit 89 de ani de curând şi care, cincizeci de ani a trăit printre săraci şi  a fondat Asociaţia Emmaus, cu aproximativ 4.000 de voluntari în lume, care luptă pentru combaterea sărăciei, a mizeriei, a drogului, a bolii în lume. Acest modest călugăr franciscan care acum 9 ani a refuzat insigna Legiunii de Onoare înmânată de preşedintele Franţei. Dumnezeu vorbeşte şi acţionează prin fiinţe aparent neînsemnate care devin astfel instrumente vii în mâinile Sale.

         „Ich habe keine andere Hande als din Euren” – Eu nu am alte mâini decât ale voastre” – scrie pe o statuie reprezentându-l pe Cristos, cu braţele smulse din umăr, la  catedrală din Munster – Westfalia. Aşadar, Isus ne invită să-i dăruim mâinile noastre în schimb. Noi suntem braţele Lui.

 ..........................................................................

         Pătrundem într-o curte în care se află mai multe intrări spre alte curţi mai mici, interioare. Ajungem într-o capelă foarte frumoasă în care începem o mică rugăciune.

         Un membru al acestei Comunităţi vine să stea de vorbă cu noi. Se numeşte Arcadie Marinescu şi este din Craiova.

         „Avedărata problemă -  ne spune Arcadie,   niu este drogul, ci este de o natură complet diferită.

         Drogul este numai o consecinţă. Adevărul e când am venit aici să ne schimbăm viaţa, să o privim din alt punct de vedere, să dobândim altă perspectivă asupra vieţii. Astfel aflăm că prin Isus putem să ne simţim bine chiar şi în mijlocul  furtunilor.

         Elvira are numai 5 clase primare. La 19 ani a intrat în mănăstire. Dar are o mare credinţă şi o mare iubire de oameni. Dumnezeu o foloseşte ca pe un instrument.

         Aici la Medjugorje există 2 case, una de bărbaţi şi una de femei. În aceasta loucuiesc 75 de bărbaţi, iar în cealaltă, 16 fete.

         În Italia există 5 case cu fete.  

         Comunitatea a devenit internaţională. Sunt aici oameni din 18 ţări. Duc o viaţă simplă care constă în 8-9 ore de muncă, în câteva ore de rugăciune. În rest, vorbesc. Aici se trăieşte fără radio, fără TV, fără ziare. Rozariul începe la ora 6,00 dimineaţa. De trei ori pe  spătămână avem Sfânta Liturghie. Există 2 bucătari, un brutar, 4-5 se ocupă de curăţenia casei. Pictează icoane, prelucrează lemnul, lucrează în domeniul electronicii, fiecare la ce se pricepe mai bine.

         Au părăsit toate lucrurile pe care le-au avut afară: ţigara, TV, drog, femei, care nu le-au adus fericire, ci dimpotrivă. Aici ei dobândesc adevăratul sens al vieţii, adevărata fericire. Psihologul nostru este Duhul Sfânt. El nu numai  că descoperă rana dar o şi vindecă. Boala de care suferă drogatul este de natură sufletească. Aici se administrează un tratament încercat de două mii de ani şi care vindecă singur: credinţa. Ei îi spun: Cristoterapie. Tinerii trăiesc crucea. Această comunitate este cea mai aspră din Europa. În mod paradoxal, oamenii de aici sunt cei mai fericiţi.Fără nimic din ce au trăit până acum. De ce? Ei îşi trăiesc propria realitate. Îndepărtează tot ce au avut. Şi după aceea, văd ce le-a mai rămas. De obicei, ceea ce mai rămâne  se numeşte fericirea, mântuirea, bucuria necurmată, pacea. Aici tinerii învaţă să pună în valoare darul preţios al vieţii. Ei au fost nefericiţi afară pentru că nu au ştiu  să privească spre Cer.

         Tinerii care vin aici învaţă să-şi descopere cu adevărat sufletul. Mai întâi ei înşişi se descoperă, apoi îi lasă pe alţii să-i descopere.

         Pentru că, dacă nu te cunoşti tu mai întâi, cum te va putea cunoaşte altcineva? Trebuie să-ţi laşi un locuşor deschis pe unde să poată intra un prieten. Să te laşi cucerit încetul cu încetul. Ceea ce primesc tinerii în plus faţă de  orice altă instituţie medicală sau socială din lume este mântuirea care vine de la Isus. Medalia lor este bucuria lui Isus.

         Dacă Dumnezeu a reunţat la slava sa, la tronul Său, de a dreapta Tatălui, la căpeteniile, tăriile, puterile, îngerii, serafimii, heruvimii, întreaga ierarhie cerească, cea care-L slujea cu devoţiune, pentru ce? Pentru a se naşte pe pământ, pentru a lua trup din trup ca şi noi, pentru a trăi ca om într-o casă, alături de părinţi pământeni, chiar dacă sfinţi. Dacă a părăsit Scaunul Său de domnie şi Împărăţia Cerurilor, pentru ce n-am putea şi noi să renunţăm la ceva pentru El? La timp, la distracţii, la plăceri, la obiceiuri?

         Aici creştem în renunţare puţin câte puţin, azi la ceva, mâine la altceva până toate cele de ieri ni se par îndepărtate şi jinduim la altă realitate, la alte bogăţii care nu se pot cumpăra cu bani şi cu tot aurul din lume.

         Când nu mai ai la ce renunţa, devii liber, liber, pentru a te acoperi de noi şi noi avuţii, nemăsurate, nelimitate, temeinice, care nu se împuţinează şi nu se sfârşesc, care nu se strică.

         Cei care vin aici descoperă adevăratul pământ al făgăduinţei, descoperă adevărata Americă. Ei au eliminat cu totul plăcerea din viaţa lor. Deviza lor a devenit: Trăieşte bine înlăuntrul tău!

          Ce înseamnă viaţa fără aceste lucruri pe  care le-au părăsit? Spiritul comunităţii este diferit de spiritul lumii, de spiritul din afară. Cine intră aici are un înger păzitor care-l îndrumă. Aici îţi poţi cunoaşte, dacă putem spune aşa, îngerul pământean. Deci: omul îi este omului înger. Să ne fim îngeri unul altuia, iată ce învăţăm aici.

         Întreaga viaţă ai căutat ceva afară şi nu ai fost mulţumit.

         Singura salvare a omului este Isus Cristos înviat din morţi.”

         Nu poţi intra aici fără să observi zâmbetul, seninătatea acestor tineri. Ce straniu lucru şi ce înălţător în acelaşi timp: o bandă de gunoaie ale societăţii, aşa cum se exprimă Arcadie, care duc aici o viaţă de călugări. Cine îi ţine aici? Speranţa.

         În toţi cei de aici există speranţa.

         „Te aşezi aici, undeva, în faţa Preasfântului Sacrament şi începi să-ţi derulezi şi să-ţi analizezi viaţa. Prin faţa ochilor îţi trece filmul vieţii. Am devenit isteţi – spune Arcadie – trăind în Duhul. Dacă eşti isteţ – mai spune el – îl ierţi pe cel ce ţi-a greşit şi-ţi păstrezi pacea”.

         Arcadie ne mărturiseşte nişte lucruri de un dramatism şi de o sinceritate care şochează.

         „Unul dintre lucruri, absolut obligatorii aici: a elimina plăcerea. În această Comunitate, ajungem să ne spunem lucruri pe care nu le-am spus nimănui. Nici măcar nouă înşine.

         Este un har al lui Dumnezeu să poţi să spui tot ce-ţi trece prin gând.

         Rugăciunea este începutul Duhului Sfânt, te luminează pe dinăuntru. Şi tu începi să te cureţi. Toţi trec prin acesată etapă. Este o Şcoală a Vieţii.”

         Arcadie a învăţat să se roage aici. Mai întâi în limba italiană.

         „Aici învăţăm să zâmbim – spune el.

         Când zâmbeşti, dai ceva şi eşti mai mulţumit decât atunci când primeşti. Un zâmbet nu costă nimic. Aici mai învăţăm să facem bine celor din jurul nostru. Şi mai învăţăm un lucru foarte important: chiar dacă ai dreptate, trebuie să-ţi ceri iertare. Nu trebuie să-ţi impui dreptatea ta, orgoliul, mândria.

         Sfânta Liturghie, comuniunea, ne ajută foarte mult. Aici se produce ceea ce se numeşte CRISTOTERAPIA. Veche de 2000 de ani.

         Profesor este însuşi Isus Cristos. Împreună cu El trăim mai bine decât afară. Odată ajunşi însă afară, după această terapie, învăţăm să-L punem pe primul loc pe Isus Cristos.

         Numai în genunchi poţi găsi soluţia problemei.

         Fiecare om e o lume, o experienţă, o aventură, s-o cunoaştem.

         Fără Isus – viaţa nu are nici un sens, mai spune Arcadie Mărtineanu – fost profesor de fizifcă nucleară, născut în 1955, căsătorit de 23 de ani, care are o fetiţă de 16 ani.

         Trăieşte aici de aproape şase ani. A lucrat în cercetare în fizica nucleară. Avea de toate.

         „Singurul meu defect este că n-am nici un defect” – acesta era sloganul său. Dar la un mment dat  nu i-a mai trebuit nimic. Singura soluţie care îi rămăsese era moartea. Dispreţuia viaţa. A emigrat în Franţa cu soţia. Făcea meditaţii. Îi plăcea independenţa.

         În Franţa s-a întâmplat însă ceva despre care Arcadie refuză să ne spună. Îi respectăm discreţia. A avut probleme cu autorităţile franceze. Acestea au făcut presiuni asupra lui şi a familiei sale. Au fost cinci ani de presiuni necontentite, de tortură psihică. În aceşti cinci ani, Arcadie nu s-a gândit să facă nimic pentru familia sa, pentru a o proteja de aceste lucruri. El avea numai o idee fixă a sa şi în rest, nu vedea nimic în jur. După cinci ani, în mintea lui s-a născut o lumină. S-a întrebat. „De ce fac toate acestea? De ce le fac acestor fiinţe toate acestea? Numai pentru nebunia mea?”

         N-a găsit nici o logică. Însă o logică exista: ambiţia personală. Când şi-a dat seama, era prea târziu. Nu mai putea da înapoi. Apoi a plecat brusc. A ajuns la Medjugorje pe negândite. Era ortodox. Voia să meargă la musulmani la Mostar.

         S-a dus într-adevăr la musulmani dar aceştia nu l-au primit. Apoi, nici el nu ştie cum, a ajuns aici. După trei ani şi-a anunţat familia unde se află.

         „Iată că eu sunt viu şi vorbesc aici cu zâmbetul pe buze. Ţin legătura cu ai mei prin e-mail. Eu ştiu că niciodată nu vom mai fi împreună. Pentru că dacă eu mă întorc din nou la familia mea, ele vor avea de suferit iarăşi.”

         Cum de are atâta forţă să se roage?

         Rugăciunea lui Arcadie: „Doamne, eu în primul rând, nu de fiecare dată sunt convins că exişti.”

         La ora 24,00 stă o jumătate de oră cu Isus, în genunchi, în faţa Sfântului Sacrament. Pacea în suflet i-o dă numai Dumnezeu.

         „Eu în comnunitate, adaugă el, trăiesc bine. Sufăr, dar trăiesc bine. Eu trăiesc aici şi în fiecare om de aici o văd pe fetiţa mea. Mulţi îmi spun: „tată”. Şi pentru mine este un mister.

         Mărturia mea trebuie să o purtaţi dumneavoastră. Eu vreau să trăiesc. Dacă plec afară sunt un om mort.

         26 de tineri de aici au murit de SIDA. Ei se află acum în Rai. Comunitatea Cenacol este prezentă şi în Rai.”

         Arcadie e foarte simpatic, e un bărbat cu adevărat frumos, blond-şaten, cu trăsături armonioase, constituţie robustă, poartă ochelari, e un tânăr (încă!)  remarcabil.

         Îi ofer cartea pe care i-o pregătisem Gospei: „Iată Mama ta!”. În mâinile sale, acest omagiu adus Fecioarei îşi va găsi ecoul potrivit şi va rezona în multe inimi venite aici, în Cenacol, să se purifice, să se descopere, să-şi dea seama de ce trăiesc şi că viaţa este frumoasă.

         La plecare ne oferă iconiţe, o carte în italiană (mie) „Oltre L’AIDES. Diario di Nicola” – pe care o voi traduce, o icoană care era deasupra altarului, pe care ne-a explicat-o pe îndelete, câteva casete audio cu Sora Elvira, traduse în româneşte şi – mie şi părintelui Eusebio – câte o casetă video despre Comunitatea Cenacolo.

         Stau şi mă uimesc necontenit, cât de grijuliu e Domnul cu mine! Îmi dă mereu ceea ce-mi doresc: statuete cu Gospa, iconiţe, rozarii, cărţi, o casetă video, una audio. Nici nu mi-am dorit atât de multe şi iată că deja am totul.

         Sfântul Ioan al Crucii spunea: „Când voiam cel mai puţin, totul mi-a fost îngăduit.”

         Capela de la Comunitatea Cenacolo este o încăpere destul de ciudată, asimetrică, cu grinzi de lemn, cu trei geamuri lungi cu vitralii colorate.

         Undeva atârnă Crucifixul de la San Damiano care i-a vorbit lui Francisc. În spatele altarului este o pictură uriaşă care reprezintă ANASTASIA – Învierea Domnului.

         Ea a fost pictată de către tineri din Comunitate. Reprezintă Anastasis – Învierea, într-o manieră foarte originală. Ca toate icoanele, fondul aurit este simbolul eternităţii. În centrul icoanei  este Isus Cristos înviat, îmbrăcat întrun veşmânt alb strălucitor, culoare ce simbolizează puritatea şi gloria Învierii. Banda aurită pe umăr este semnul că Isus este primul şi ultimul adevărat Preot. Cele trei litere greceşti în aureola lui Isus Cristos semnifică: Isus este Alfa şi Omega, Primul şi Ultimul, Începutul şi Sfârşitul. Ochii lui Isus sunt pictaţi astfel încât, cine priveşte icoana, din orice direcţie, are impresia că ochii sunt îndreptaţi spre el. Cercurile cereşti din spatele lui Isus şi câmpul verde sunt simboluri ale Împărăţiei Cerului. Cei doi munţi stâncoşi de pe margini îl reprezintă pe Sfântul Duh care îmbrăţişează universul. La dreapta lui Cristos se află regele David,  regele Solomon şi profetul Ilie. La stânga sunt Înţelepţii, care în icoana originală sunt trei.

         „Noi am adăugat al patrulea personaj care reprezintă tinerii Comunităţii care sunt deja în Împărăţia Cerului. Isus îi prinde de mâini pe Adam şi pe Eva, simboluri ale umanităţii distruse de păcat, trăgându-i din morminte. Eva are mâna stângă acoperită pentru că este mâna păcatului. Culoarea neagră este semnul întunericului, al morţii, al răului, ne explică pe îndelete Arcadie.

         Cheia, încuietoarea şi lanţurile reprezintă înrobirea în păcat. Cele trei cuie sunt cele ale Patimii lui Cristos care au rupt lanţurile răului, eliberându-ne de păcat spre a ne da izbăvirea”.

         În capelă Arcadie ne-a dat în dar nişte foi tipărite în care găsim câteva sugestii din partea Sfântului Anton Maria Claret pentru cei care vor să petreacă Un sfert de oră în faţa Sfântului Sacrament,  ceva foarte interesant şi mai ales, emoţionant. O convorbire cu Isus Euharistic în care-i poţi spune toate frământările tale.

         „Nu este necesar să ştii foarte multe ca să-mi fii Mie pe plac – este suficient ca tu să mă iubeşti foarte mult. De aceea, vorbeşte-mi simplu, aci, ca şi cum ai vorbi cu prietenul tău apropiat.”

         (Excelentă această intimitate, acest colocviu apropiat, ca de la om la om, ca de la suflet la suflet! Isus ne face o cinste atât de mare de a ne considera prietenii lui intimi, vrednici de stimă!).

         Iată, Isus este gata să ne dea orice i-am cere numai să-i spunem ce dorim. Cine din luma asta poate să-ţi îndeplinească orice gând, orice dorinţă?

         „Ai tu să-mi ceri ceva pentru cineva?

         Spune-mi doar numele său şi apoi arată-mi ce ai vrea ca Eu să fac acum pentru acest suflet. Cere-mi mult! Nu ezita să te rogi! Vorbeşte-mi de asemenea, simplu şi sincer despre sărmanul pe care doreşti să-l consolezi; despre acel bolnav care este în suferinţă; despre acei fii rătăciţi pe care tu doreşti cu ardoare să-i vezi întorşi pe calea cea bună. Să ai un cuvânt pentru fiecare din ei, cel puţin un singur cuvânt.”

         Isus nu pregetă să vină în ajutor dacă ne încumetăm să cerem. Chiar El ne spune: „Cere-mi mult, cere-mi orice!” El nu se zgârceşte, nu socoteşte, nu pune în balanţă, nu stă pe gânduri. Îţi oferă deîndată când tu îi ceri un lucru.

         „Şi pentru tine însuţi, nu ai nevoie de un har sau o favoare? – întreabă Isus.

         „Spune-mi deschis, tu eşti mândru, egoist, nestatornic sau neglijent...şi apoi cere-mi să-ţi vin în ajutor în micile sau marile eforturi pe care le faci ca să te îndrepţi. Nu te sfii. Sunt mulţi aşa ca tine; mulţi Sfinţi din cer au făcut aceleaşi greşeli. Dar ei s-au rugat cu umilinţă şi încetul cu încetul au fost eliberaţi de aceste patimi. Şi nu ezita să-mi ceri sănătate sau succese în muncă, în afaceri sau la învăţătură. Toate acestea numai Eu pot să ţi le dăruiesc şi desigur le vei primi. Şi eu doresc ca tu să mă rogi pentru toate acestea.

         Îţi dăruiesc ceea ce tu îmi ceri în măsura în care acele lucruri nu sunt un obstacol în calea mântuirii tale, ci un sprijin pentru a ajunge la desăvârşire. Şi acum, cere-mi exact ce ai nevoie pentru astăzi. Ce pot face chiar acum pentru tine? Dacă ai şti cât de mult vreau să te ajut...!”

         Cât de inconştienţi suntem adeseori când căutăm ajutorul exact unde nu ar trebui! Dacă am putea înţelege că există Cineva care ne ajută necondiţionat, în orice clipă, am alerga imediat şi i-am solicita sprijinul, în loc să facem fel de fel de eforturi inutile pentru a salva o situaţie.

         „Eşti cumva preocupat de un anumit lucru? Vorbeşte-mi despre planul tău. Ce te îngrijorează? Care sunt gândurile tale? Care sunt dorinţele tale? Ce pot să fac pentru fratele tău, pentru sora ta, pentru prietenii tăi, familia ta sau superiorii tăi? Spune-mi cum aş putea să-i ajut?”

         „Poate eşti trist, sau starea ta interioară nu este prea bună? Spune-mi amănunţit de unde această mare tristeţe...? Cine te-a rănit? Cine te-a dispreţuit? Cine ţi-a lezat iubirea? Spune-mi totul şi...în curând vei fi atins de starea în care, urmându-Mi pilda, ierţi şi uiţi totul. Ca răsplată vei primi mângâierea şi binecuvântarea Mea. Poate că eşti deprimat şi simţi în sufletul tău acea vagă senzaţie de descurajare care, deşi nejustificat, continuă să-ţi tulbure inima? Atuncă-te în braţele Providenţei Mele! Eu sunt cu tine, sunt de partea ta! Eu văd totul, aud totul şi nu te părăsesc nici chiar pentru o clipă! Simţi cumva o răceală faţă de acele persoane care ţi-au fost dragi, dar care acum te-au dat uitării şi s-au despărţit de tine, fără ca tu să ai cea mai mică vină? Roagă-te pentru ei şi Eu îi voi conduce din nou aproape de tine, dacă ei nu devin o piedică în drumul tău spre Mântuire.”

         „În braţele Providenţei, în braţele Milostivirii Divine” – nu poate fi adăpost mai sigur pentru un om bătut de vânturi. E ca şi când ai găsi o casă luminată, într-o noapte în care furtuna şi vântul face ravagii, ploaia şi îngheţul te-au sleit de puteri, eşti înfometat şi însetat, ud până la piele, obosit peste măsură şi atunci o uşă se deschide, o lumină şi o căldură benefică te îmbrăţişează, un foc în cămin aşteaptă să-ţi încălzeşti mâinile şi picioarele  la el, masa caldă e gata pregătită, apoi un fotoliu imens, călduros, confortabil te aşteaptă să-ţi faci siesta.

         Isus doreşte să împărtăşească alături de tine, nu numai tristeţile, boala, singurătatea ci şi toate bucuriile, întreaga ta fericire, realizările tale, aşa cum le-ai împărtăşi celui mai intim prieten  pe care vrei să-l faci părtaş de bucuria ta.”

         „Şi n-o să-mi spui acum nimic despre bucuriile tale? De ce nu Mă laşi să mă împărtăşesc şi Eu din ele, întrucât îţi sunt prieten? Spune-Mi ce ţi-a înflăcărat inima şi ce te-a făcut să zâmbeşti de când M-ai vizitat ultima oară? Poate că ai trăit clipe frumoase sau ai avut o experienţă plăcută, sau ai primit o veste bună, sau poate o scrisoare sau un semn de afecţiune...Poate că ai reuşit să treci cu bine peste un moment dificil, sau ai scăpat dintr-o situaţie disperantă...Totul Mi se datorează Mie. Tu trebuie să-mi spui pur şi simplu: <Ţie unuia îţi mulţumesc, Părinte Atotputernic!”

         Dacă am şti, dacă am putea să mulţumim îndeajuns pentru darurile primite clipă de clipă! Dacă n-am uita să fim recunoscători pentru darul vieţii, pentru darul mântuirii oferit cu generozitate de Prietenul nostru care a făcut TOTUL pentru noi! Câte semne de ingratitudine nu întâlneşte Isus, primite din partea noastră? Şi totuşi, El este gata să ne ierte, la primul semn al nostru de bunăvoinţă, de aducere aminte!...El care ne primeşte înapoi de 70 de ori câte 7, adică la infinit!

         „Nu doreşti să-Mi  promiţi nimic?

         Eu pot citi în adâncurile inimilor. Oamenii se pot înşela, dar Dumnezeu NU. De aceea, spune-mi foarte sincer: Te-ai decis să nu te laşi pradă păcatului, să renunţi la ceea ce este rău pentru tine; să nu mai citeşti acea carte care ţi-a tulburat imaginaţia; să nu te mai întâlneşti cu acea persoană care ţi-a spulberat liniştea interioară? Vei fi din nou bun, amabil şi generos cu acea persoană pe care ai considerat-o duşman fiindcă ţi-a greşit cândva?...Acum întoarce-te chiar acum la ocupaţia ta obişnuită, la munca ta, la familia ta...

         Dar nu uita sfertul de  oră pe care l-am petrecut împreună aici. Observă cât mai mult posibil tăcerea, modestia, reculegerea interioară şi dragostea aproapelui tău. Iubeşte-o pe Mama Mea care este şi mama ta!

         Şi revino!...Cu o inimă şi mai plină de dragoste, şi mai devotată spiritului Meu. Atunci vei găsi în fiecare zi în INIMA MEA o nouă dragoste, noi haruri, noi mângâieri.”

         Cât de frumoase sunt aceste  mărgăritare ale Sfântului Antonius Maria Claret! Mă înfrupt din ele ca dintr-o mireasmă bineplăcută care-mi stăruie în inimă.

         Conversez cu Arcadie în mica încăpere de lângă capelă, unde se vând obiecte de cult.  Îmi exprimă părerea că este un om fericit dacă a ajuns la  o asemenea stare de linişte şi pace lăuntrică. Îmi surâde. „Nu e uşor, zice, să trăieşti printre foşti drogaţi.” Şi înţeleg câtă răbdare îi trebuie ca să-i suporte pe toţi cu micile ori marile lor slăbiciuni,  imperfecţiuni, defecte vechi pe care le-au moştenit de afară, din viaţa trecută.

         Pentru că uneori nu putem să ne suportăm nici măcar pe noi înşine, nicidecum pe ceilalţi!

         Îi spun că nădăjduiesc că într-o zi va fi din nou alături de familia sa, fără probleme.

         „Afară sunt un om mort, doar aici pot să trăiesc” – mărturiseşte Arcadie din nou.

         Cred că e vorba de un prag psihologic pe care va trebui să se decidă să-l depăşească, atunci când va veni timpul şi când va binevoi Dumnezeu.

         Toate  poveştile de aici sunt absolut incredibile. De ce oare nimeni nu-şi găseşte liniştea şi fericirea, afară, printre oameni, în lume, având de toate, putându-se duce încotro vrea fiecare şi face tot ce voieşte?

         Afară e o noţiune aproape abstractă, cu toată concreteţea ei. Afară poate constitui pentru om adevărata închisoare, de vreme ce suntem înlănţuiţi, înrobiţi păcatului, sclavi ai unei vieţi de roboţi, cu locuinţă, muncă, familie, cerc restrâns de prieteni, bucurii precare, îndoielnice, înşelătoare, care lesne pot fi prefăcute în tristeţe. În mod paradoxal, doar închizându-te între patru pereţi ori într-un spaţiu restrâns, doar cu tine însuţi, te poţi regăsi şi simţi liber de orice.

         Cu adevărat mulţumiţi nu putem fi niciodată dacă nu ne dobândim acea pace lăuntrică, în stare a ne face să înfruntăm toate problemele cu încredere, curaj, speranţă.

         Dacă ar fi să-i fac un portret lui Arcadie, nu aş putea să nu recunosc că ne leagă ceva foarte puternic, un sentiment, o stare comună.

         Pe Arcadie aveam senzaţia că-l cunosc demult. Nu ştiu de unde se cuibărise în mine această senzaţie. Figura lui deschisă mi se părea cunoscută şi dacă n-ar fi spus că este originar din Craiova, aş fi crezut că l-am întâlnit în oraşul meu, la vreun cenaclu, bibliotecă, biserică sau chiar pe strada mea. Era o senzaţie fizică de cunoaştere, deosebit de acută, aproape familiară, puteam să mă adresez lui ca unui prieten sau ca unei rude, pentru că iată, îl întâlneam aici şi-mi venea să-l întreb, fără pronumele de politeţe: „Ce mai faci?” ca şi când nu ne văzusem de câteva zile.

         Povestea lui s-a dovedit foarte interesantă în ciuda încâlcelii ei şi a faptului că nici el nu prea ştia să-i dea de capăt.

         Îl regăsisem  aşadar pe Arcadie (cel cunoscut lăuntric) în Campo della Vita din Comunitatea Cenacolo, un bărbat agreabil din toate punctele de vedere, uşor încărunţit, cu alură de intelectual rasat (ceea ce şi era, de altfel -) terminase fizica nucleară şi lucrase în domeniu, se învârtise prin cercuri selecte) – trăise în străinătate ani buni, cu familia şi descoperise (ceea ce nu e nou sub soare!) că, în pofida faptului că avea de toate, era profund nefericit, neîmplinit şi nimic nu-l mulţumea, iar gândul sinuciderii îi dădea tot mai des târcoale. Intrase într-un cerc vicios din care nu întrezărea nici o ieşire, un labirind vegetal sau mineral, sau mai degrabă psihologic şi Ariadna nu se zărea nicăieri să-i dăruiască ghemul miraculos care l-ar fi ajutat să găsească ieşirea.

         Cum a ajuns la Medjugorje, ne-a mărturisit că nici el nu ştie. De fapt, voise să ajungă la Mostar, să se înroleze voluntar la musulmani. De ce Mostar? De ce musulmani? Nu se ştie. Cert e că se pomenise în această oază de pace în care locuia de circa şase ani şi pe care nu voia s-o părăsească perntru că, spunea el: „dacă mă duc afară (în lume) sunt un om mort”.

         Se simţea deci, protejat, apărat, în siguranţă, numai aici. Singura posibilitate de a supravieţui era să trăiască, aşadar, aici, unde era cât se poate de mulţumit, fiindcă îşi găsise rostul, calea, temeiul. În meditaţie profundă în faţa Prea Sfântului Sacrament din Capela Comunităţii, îşi derulase de mii de ori, fiecare episod din viaţă, îl mărunţise, îl analizase, ca să ştie unde a greşit.

         Arcadie, se afla deci în faţa unui nou prag, în faţa unei uşi închise în care nu îndrăznea să bată, pe care nu avea curajul s-o deschidă să vadă ce se află dincolo de ea. Stătea pur şi simplu în prag şi aştepta momentul prielnic, aştepta să-şi facă avânt, curaj, să poată merge mai departe. Nu era uşor. Ar fi vrut, de pildă ca uşa aceasta să se deschidă singură şi cineva să-i facă vânt dincolo de ea, o forţă din afară. Dar forţa trebuia să vină dinăuntrul său, şi încă nu sosise clipa. 

         Eu am trăit realmente o asemenea experienţă, destul de dură, cu câţiva ani în urmă când,  a pleca de acasă (indiferent unde), cu trenul, cu maşina, pe jos, însemna pentru mine o adevărată nenorocire, un prilej de spaimă atavică, o strângere de beregată, o sufocare, lucru ce-mi făcea deosebit de rău, un rău fizic, dublat de unul psihic, pentru că, numai la gândul că trebuia să plec, să călătoresc, mă îmbolnăveam, mi se părea că voi muri negreşit, voi cădea pe stradă, îmi va veni rău, şi mă vor aduna cu făraşul de pe caldarâm.

         Făcusem o adevărată psihoză şi numai acasă mă simţeam într-o relativă siguranţă, în patul meu, unde stăteam aproape tot timpul lungită, cu ochii închişi.

         Desigur că aceste neajunsuri erau pe fondul unui echilibru precar, organul de echilibru îmi fusese afectat, aveam o nesiguranţă la mers, îmi pierdeam direcţia, o luam prin arătură, deci totul pleca de la cauze reale, dar se amplifica nemăsurat de mult, şi în chip dăunător mie.

         Cum am depăşit pragul?

         Prin şocuri dure, prin experimente de neimaginat.

         Dumnezeu a îngăduit asemenea experienţe pentru mine ca să mă scoată din impas.

         Există mentalitatea că dacă vrei să înveţi pe cineva să înoate (fie şi pe un copil nou născut  - s-au făcut experienţe) trebuie numaidecât să-l arunci pur şi simplu în apă, acolo unde vâltoarea este mai adâncă. Dacă se descurcă singur, bine, dacă nu, iarăşi bine. E un fel de terapie de şoc.

         De regulă, persoanele acestea, de frică, încep să   dea bezmetic din mâini şi din picioare şi la un moment dat se trezesc că au ajuns la liman. Însă prin ce trec ele, nu se poate descrie în cuvinte. Personal nu sunt de acord cu această metodă care mi se pare barbară. Această învăţătură îi costă scump şi pot rămâne traumatizaţi pe viaţă. Dar dacă înving, devin cu siguranţă mai puternici, mai căliţi, mai sănătoşi. Legea junglei.

         Într-o bună zi însă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am spus: „Ia să văd ce se întâmplă dacă pornesc singură. O să mor? Bine, o să mor şi gata”. Oricum nu mai puteam suporta teama acerbă care-mi paraliza voinţa şi simţurile. Şi puţin câte puţin, metru cu metru, mi-am câştigat dreptul de a merge din nou singură pe propriile picioare (care de altfel, erau cât se poate de sănătoase).

         Şi cu toate că fusesem aruncată în  mijlocul vâltorii, să înot singură la mal, nu aceea fusese experienţa fundamentală, ci aceasta din urmă, trecerea pragului,  clipa când singură am decis s-o iau pas cu pas de la început, învăţând să deprind paşii.

         Mă gândesc adeseori la Arcadie. Acest om (cunoscut-necunoscut mie), atât de apropiat dar atât de departe (până mai ieri nici nu ştiam că există!), cu destinul lui nepereche, aşa cum sunt toate destinele, îndeobşte.

         Aş dori să-l revăd pentru că simt că ne leagă aceeaşi spaimă de necunoscut, aceeaşi dureroasă experienţă şi aceeaşi şovăială în faţa pragului invizibil pe care trebuie negreşit să-l sărim pentru a păşi definitiv în Lumină.

         Răsfoiesc cartea în limba italiană primită de la Arcadie despre un tânăr, Nicola, toxico-dependent, bolnav de SIDA, mort în iunie 1996, dar, a cărui inimă, pentru  tinerii din Comunitatea Campo della Vita, bate încă...

         Cartea, editată de Comunitatea Cenacolo-Saluzzo. Şi intitulată Olte l’Aids. Diario di Nicola, este alcătuită din jurnalul acestui tânăr sub formă de scrisori trimise Sorei Elvira şi câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut pe acest mărturisitor al iubirii lui Cristos.

         „Din toate darurile, scrie Nicola, cel mai are dar pe care mi l-a oferit Dumnezeu este de a simţi că-I aparţin Lui. Sănătatea e darul lui Dumnezeu înlăuntrul meu.

         Cred că izvorul iubirii se află în voi, dacă vă abandonaţi lui Dumnezeu, şi vă veţi simţi proprietatea Sa în totul. Îi mulţumesc Domnului pentru marele dar al vieţii şi pentru că mi-a dat posibilitatea de a transmite ceea ce primesc.

         Puterea lui Dumnezeu este un dar imens care e dat tuturor, tuturor celui care I se dăruiesc Lui.

         (...) Această victorie a binelui asupra răului se numeşte Dumnezeu, care adeseri mă cheamă să conduc această bătălie, nu cu propriile mele forţe, dar cu ale Sale, folosindu-mă ca instrument.

         Nu mă cheamă să devin sacerdot dar, în mod simplu, să mă consacru Lui, în chip tainic, de a fi servitorul Său din umbră, ca atâţia alţii care-L iubesc pe Dumnezeu, fără a face mult zgomot. Aceasta, poate, în ochii oamenilor nu este mult, dar în ochii lui Dumnezeu, e suficient pentru a putea intra în Împărăţia Sa.

         Eu m-am încredinţat Lui şi El mă modelează încet-încet, cu multă delicateţe.

         26 ianuarie 1996: „Iubirea, unitatea, sunt darul lui Dumnezeu pe care L-a dat celor care trăiesc aici, în Casa Sa. Îmi vine în minte Cuvântul lui Dumnezeu care spune că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru.”

         Nicola, un tânăr mântuit prin suferinţă, care a cunoscut Comunitatea Cenacolo, în 1992 şi a intrat în ea în 13 noiembrie,  întreprinzând un drum plin de sacrificii, de oboseli şi de bucurie, de cunoaştere a rugăciunii şi a credinţei în Cristos. Aici a găsit bucuria vieţii, a dobândit puterea şi dorinţa de a iubi şi de a fi iubit cu acea Iubire născută din Crucea lui Cristos şi care dă viaţă celor morţi, îi eliberează pe prizonieri, dă vederea celor orbi.

         „Mă consolez la gândul că sunt în mâinile lui Dumnezeu şi când sunt în mâinile Lui nu mă mai tem de nimic” -  spunea Nicola.

         Cât de tulburător este acest jurnal al ultimului său an de viaţă, la spital, printre cei bolnavi în stadiu terminal, asemenea lui, oferindu-le ajutorul zi şi noapte, în pofida propriilor slăbiciuni şi dureri şi fiind încredinţat că Dumnezeu l-a ales ca pe un instrument în mâinile Sale pentru a lucra prin el.

         Îmi vin în mine acum, versetele Psalmului 143:

„Doamne, ce este omul, de-l iei în seamă

şi fiul omului de te gândeşti la el?

Omul e ca o suflare şi zilele lui,

ca umbra ce trece!” (Ps.143 (144) v.9-12).

         Ne despărţim cu părere de rău de Cenacol şi de Arcadie şi eu am sentimentul straniu că îl voi mai revedea.

         Trebuie să ajungem la casa Vickăi.

Teolog CEZARINA ADAMESCU, Agero

22 aprilie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com