Prin sintagma “arhitectura, muzică împietrită”, Friedrich von Schlegel desemna sugestiv o conexiune între arhitectură şi muzică. Goethe preia formularea şi în Maxime şi reflecţii, 1207, o explicitează: “Un nobil filosof vorbea de arta construcţiilor ca de o muzică împietrită, întâmpinând unele  dezaprobări. Noi credem că n-am putea reproduce mai bine acest gând frumos, decât numind arhitectura o artă a sunetelor amuţite.

Să ne gândim la Orfeu, care, atunci când i s-a arătat un imens loc pustiu pentru a clădi pe el, s-a aşezat cuminte în partea cea mai potrivită şi, prin sunetele însufleţitoare ale lirei sale, a ridicat în jurul său o piaţă spaţioasă. Înduioşate de sunetele când puternice şi poruncitoare, când dulci şi ademenitoare, blocurile de piatră se smulseră din stâncile uriaşe, luând, în vreme ce dansau însufleţite, forme artistic-meşteşugite, pentru a se orândui apoi în straturi ritmice şi ziduri de toată frumuseţea. Şi tot astfel se alăturară uliţă cu uliţă, stradă după stradă. Nici zidurile de apărare nu lipsiră.

Sunetele se pierd, dar armonia rămâne. Oamenii unei astfel de cetăţi se preumblă şi acţionează între melodii veşnice; spiritul nu cedează, activitatea nu doarme, ochiul preia funcţia, datoria şi obligaţia urechii, iar cetăţenii se simt, chiar în zilele de rând, într-o stare de ideală sărbătoare; fără a reflecta, fără a se întreba asupra originei, ei sunt părtaşi ai celei mai înalte bucurii morale şi religioase.

Să străbatem bazilica Sf. Petru în lung şi în lat şi vom trăi acelaşi sentiment pe care am cutezat să-l exprim aici.

Dimpotrivă, într-o cetate rău construită, în care întâmplarea a adunat casele cu groaznica ei mătură, cetăţeanul trăieşte inconştient în pustiul unei stări posomorâte; iar călătorului străin i se pare că aude cimpoaie, surle şi tobe cu clopoţei, aşteptându-se să asiste la dansuri de urşi şi tumbe de maimuţe.”(Johann Wolfgang Goethe, Maxime şi reflecţii, Ed. Univers, Buc., 1972, pp. 205-206).

Această reflecţie trebuie să fi fost foaia despre care Goethe îi vorbea lui Eckermann în 23 martie 1829: “Am găsit printre hârtiile mele – îi spune acestuia – o foaie în care vorbesc despre arhitectură, numind-o muzică încremenită. Şi zău că expresia nu e tocmai rea; starea sufletească pe care o emană arhitectura se apropie de efectul pe care îl produce muzica”. (Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe, EPLU, Buc., 1965, p. 318). Printr-o simplă mutare de accent de pe obiectul artistic pe subiectul estetic şi prin ridicarea la “mit” şi desfăşurarea plastică, Goethe a încercat să sugereze înrudirea dintre cele două arte.

De o aceeaşi comparaţie se foloseşte şi “prinţul filosofilor”, Hegel, în ale sale Prelegeri de estetică, partea a III-a, numită convenţional “individuală”, Sistemul diferitelor arte. Este ştiut faptul că Hegel avea o mare competenţă pentru lumea artelor, cu excepţia muzicii. Însă “nu trebuie să fii cizmar, ca să ştii unde te strânge cizma”, a replicat el. De aceea, poate, dincolo de arhitectonica şi întemeierea filosofică a Esteticii sale, în tratarea muzicii, altitudinea pare abstractă şi generală; concretizările din această parte a “individualului” sunt mai puţine, dar ele vizează esenţialul. Complementar, muzica pare a fi urmărită, graţie armoniilor şi proporţiilor implicite, chiar din domeniul arhitecturii situată polar faţă de ea în sistemul său estetic. Amintindu-l pe Schlegel, care a numit arhitectura muzică îngheţată, el scrie: “aceste arte se întemeiază pe o armonie a proporţiilor care pot fi reduse la număr şi sunt din acest motiv uşor sesizabile în trăsăturile lor fundamentale”. (Prelegeri de estetică, Ed. Academiei RSR, Buc., 1966, p. 57).

Generic, ambele arte sunt situate în afara celei clasice, arhitectura ca aparţinând simbolicului, iar muzica, romanticului – cele două arte nerealizând acea identitate clasică dintre interior şi existenţa exterioară. Din această perspectivă, a precarităţii strecurate în chiar întemeierea lor, arhitectura şi muzica îşi devin complementare: arhitectura sprijinindu-se pe armonia muzicii, iar muzica pe armonia arhitecturii. În partea generală a capitolului muzicii, Hegel explică: “muzica poate fi comparată mai de aproape cu arhitectura, care nu-şi ia formele sale din ceea ce este dat, ci din invenţia spirituală pentru a le da figură în parte potrivit legilor gravitaţiei, în parte conform regulilor simetriei şi euritmiei. Acelaşi lucru îl face muzica în domeniul său, întrucât, pe de o parte, ea ascultă de legile armoniei tonurilor independent de expresia sentimentului, legi ce se bazează pe raporturi cantitative, iar pe de altă parte, ea se supune adesea formelor regularităţii şi simetriei atât în revenirea tactului şi a ritmului, cât şi în privinţa altor formaţii ale tonurilor. (…) Mai ales prin această autonomizare dobândeşte muzica un caracter arhitectonic, când, liberată de funcţiunea de a exprima sufletul, îşi construieşte, plină de invenţie şi potrivit legilor muzicale, un edificiu de tonuri pe seama ei însăşi.” (op. cit., p. 290).

Având în vedere chiar această conexiune de complementaritate între cele două arte situate pre- şi post-clasic, se deconspiră o anume structurare a conştiinţei estetice în procesul de cuprindere teoretică a realităţii artistice, după câmpul deschis de bătrânul estetician, care a autonomizat estetica şi a desprins frumosul artistic de cel natural, ca obiect al acesteia, frumosul natural lăsându-l oarecum “uitat” în teritoriul sublimului kantian. Din acest unghi se luminează şi o fenomenologie a conştiinţei estetice în cazul teoreticienilor artei. Nu este de neluat în seamă această perspectivă.

 

Dumitru Velea