Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Arta ca eroziune

"Spiritul nu poate exista în desăvârşire, în încremenirea echilibrului absolut"

Emil Albişor

„Vreţi ca eu să pictez mari scene de viaţă omenească? Daţi-mi un mit prin care eu să văd oamenii ca o realitate ideală unitară. Voi îmi sunteţi debitori mie şi atâta vreme cât voi nu mă veţi satisface, lăsaţi-mă să violentez, să variez, să exalt, să satirizez realitatea cum îmi place mie…” (Picasso)

Când Hegel afirma în „Fenomenologia spiritului” că expresia artistică face parte din sfera generată a spiritualităţii religioase şi a mişcării sale (Kunstreligion) semnala cel puţin trei căi de abordare într-o eventuală epistemologie a comunicării umane; expresie a perceputului ca dat, ca sens creat prin unghiul de incidenţă sub care s-a „construit” percepţia şi ca mişcare a spiritului, curgere întru reformulare. Astfel, expresia artistică este creatoare prin modalitatea de a combina/recombina datul câtă vreme acesta ne este relevat,  îl percepem nu ca pe ceva în sine ci ca „epifanie” a ceva.

„Întruparea” creaţiei se face prin combinare/recombinare şi implementare pe un suport care, la rândul său se adresează percepţiei, un dat mai mult sau mai puţin natural - culoare, piatră, sunet, cuvânt simbolizat ca atare - vehicul al spiritului. Comunicarea artistică fiind o „remodelare” tinde să cuprindă spre topire sau de sine asumare amprenta „mâinii” care face modelarea. Ea are un sens şi o semnificaţie de rangul intenţionalităţii chiar dacă „intenţia” nu este decriptată de receptor ca fiind ceea ce s-a voit a fi.

Uneori se face apel la ierarhizări stranii, ba, prin împrumuturi din fizică s-a recurs la afirmaţii de genul:„nu sunt pe aceiaşi lungime de undă”. În limba română expresia respectivă nu este neacoperitoare deoarece „lungimea de undă” poate fi interpretată ca „simbolizare” comună, câmp educaţional comun, cale bătătorită comună emitentului şi receptorului deopotrivă. Expresia artistică poartă în sine polivalenţa necesară creării vectorului de stare care face ca percepţia să fie una emoţională, creatoare de simboluri, altele decât cele iniţiale. De aici nevoia de noutate. Un text nu mai este „roman” (iniţial, în evul de mijloc, s-a folosit noţiunea de „roman” pentru textele traduse în limba vulgata din latina clasică) ci, folosind codurile comune unei alte comunităţi devine „nouvele”; aceiaşi structură intenţională şi totuşi altceva.

Nu despre o noutate absolută este vorba în artă căci „noutatea” dacă ar fi pe de-ntregul „nouă” nu ar putea fi decriptată ca atare; ceea ce nu este înţeles înseamnă că nu are o structură cunoscută de cei doi - emitor (creator) şi receptor (public) - riscând muţenia incomunicabilului. Probabil că multitudinea de curente novatoare care s-au afirmat de-a lungul timpului în varii domenii  artistice, inclusiv în poeziei, tocmai refuzul limitelor date de „auditoriu”, de codurile decriptoare recunoscute ca absolute de acestea au fost cerute. Receptorul nu este şi nu poate fi „pasiv”. El are lumea sa, codurile comunităţii sale, erorile de recepţie datorate sferei relaţionale în care s-a format, etc. Este o lume căreia i se adresează o altă lume. Demersul artistului nu este şi nu ar trebui să fie strict ţintit. De altfel, „moda” „ţintei” pe care o fixează în „cătarea” artei sale precum într-o iluzorie vânătoare un artist mă îngrozeşte. Să pictezi sau să scrii pentru un anume segment populaţional înseamnă să subsumezi actul creator unor mentalităţi ori artistul e liber în zbaterea sa. El este demiurgul absolut chiar dacă ceea ce îşi închipuie a fi „creaţie” e doar o palidă reflexie a neputinţei imediate. Dacă adevăratul artist nu ar fi liber ar însemna să se nege pe sine, să-şi nege modul de a gândi, de a fi, de a combina şi recombina, de a influenţa schema mentală a receptorului. Artistul creează un mit, impune un mod de a percepe, sesizează nebănuite raporturi între forme, vibraţii, scheme mentale, stări emoţionale. De aceia arta nu trebuie să se confunde cu frumosul. Teoria frumosului nu cuprinde în totalitate arta. Este doar o teorie, o opinie generalizată care conţine exerciţiul unor îndelungi obişnuinţe. Forma absolută cade în desuetudine din clipa în care topirea formelor, alunecarea sunetelor sau neverosimilul extensiilor logice cuprinse în metafore se impun ca „noi forme” de expresie artistică.

Desigur, o pictură de Boticelli rămâne pentru oricine un obiect frumos, dar un Goia deşi nu „pare” frumos declanşează, prin „urâtul” în care se încifrează derizoriul, katharsisul purificator sau cel puţin dătător de speranţă. Căci, el, receptorul, de ce ar fi interesat să „primească”, să comunice dacă nu ar fi permanent în starea de refuz a limitelor pe care i le cere încremenirea în obişnuinţe? Liniştea, satisfacţia prelungită, edenismul duc la anihilarea spiritului căci spiritul nu poate exista în desăvârşire, în încremenirea echilibrului absolut. Raţiunea însăşi este manifestare a disconfortului, a perceperii „lipsei” ori, somnul raţiunii, a cuprinderii în interrelaţiile generatoare naşte monştri. Cumpliţi monştri, îngrozitori câini de pază ai nemişcării. Experimentele secolului XX au avut, mai toate, o ţintă clară; masele populare. Artiştii, savanţii, în general intelectualii au „creat” în mod declarat şi cu titlu de glorie pentru masele populare.

Atât de departe s-a mers cu această falsă problemă a scopului creaţiei încât, la un moment dat s-a crezut că: „Neîntrerupta dezvoltare şi aprofundare a culturii va fi posibilă numai atunci când întreaga masă a populaţiei muncitoare de pe pământ va lua parte în mod direct, total şi liber la creaţia culturală” (M. Gorki).

Strălucita ţintă s-a dovedit a fi un fiasco deoarece „creaţia culturală” nu este un act administrativ. Şcolile de poeţi nu au scos „poeţi” ci imitatori, indivizi „învăţaţi” să simtă, să înţeleagă şi să retransmită un anume mesaj. Evident, neliniştea lor este una trucată atâta vreme cât este indusă. Nu poţi cunoaşte niciodată un eucalipt doar privind fotografia unui arbore imens despre care ţi se spune că este eucalipt. O eventuală metaforă care are unul dintre termenii de comparaţie eucaliptul nu poate fi o creaţie decât pentru creatorul băştinaş care a urcat în respectivul arbore (dacă arbore o fi). Pentru ceilalţi creatori ce s-ar încumete să o folosească într-un vers oarecare nu este decât o făcătură, un mimensis, un produs subcultural!

Asta nu înseamnă că spiritul ar fi un construct al culturii locului. Nici poveste de aşa ceva! Spiritul lucrează, se întrupează în concepte cu ajutorul cărora transmite idei ca vectori ai interrelaţiilor stabilite combinatoriu. Arta are limbaje şi modalităţi specifice de expresie ceea ce, paradoxal, îi conferă o multitudine de funcţionalităţi. iteratura ca artă a cuvântului este cel mai elocvent exemplu de „întrupare” a spiritului. Prin cuvânt creaţia se desăvârşeşte. Literatura nu este doar retorică iar retorica nu este ştiinţa menită să hotărască prin canoane determinate raţional structura operei literare. Vehiculul literaturii este limbajul definit de teoria puristă a fi un produs logic care are în componenţă definiţii conceptuale constante, concepte legate între ele prin raporturi constante. Aşa cum s-a păstrat până acum, literatura este „ţesătură” în care rolul de suveică este jucat de retorică aşa cum a fost gândită de Platon - nu ştiinţă ci artă practică (artă care ar răspunde unei anume nevoi umane). Structura acestui tip de retorică este determinată de pasiune şi fantezie. Pasiunea şi fantezia sunt fundamentele inspiraţiei poetului devenind criterii de apreciere a operei acestuia.

Opera de artă are, fără îndoială, o natură particulară; este o „realitate” artistică, structurată, transmisă, epifaniată. De aceia nu poate fi gândită ca realitatea însăşi. Gradul de independenţă al operei de artă arată gradul de „creaţie” cuprins în ea. O copie este dependentă de model. Ea poate estompa dar nu poate înnobila. Numai creaţia înnobilează şi asta prin nevoia sa de respirare liberă, neîngrădită. Un eucalipt poate fi orice atâta timp cât este construit de „fantezia” creatorului şi nu copia unui concept generic. Incomunicarea apare în clipa în care raporturile dintre general şi particular depăşesc sfera „jocului”. O „fabula” luată ca normă nu creează realitatea ci imprimă vectorii unei necesităţi viitoare, declanşează drumul către o altă paradigmă. Arta nu este de nivelul dependenţei imediate, nu poate avea o ţintă căci ţinta respectivă i-ar îngrădi libertate azvârlind-o în servitute absolută. Toate tentativele de acest gen au sfârşit odată cu ţinta sub mâlul vâscos al uitării şi, Doamne, câte opere tematice n-au drapat realul captiv al ideologiilor de tot felul! Rămâne arta ca „joc secund”!   În subtilitatea sa „jocul secund” este o „temă”, are o ţintă. Arta ca ieşire din tine, arta cură, arta ca terapeutică, arta descătuşare, arta moralizatoare, mobilizatoare, arta ca sublim.„Citesc o poezie şi îmi revin, ies din lumea mizerabilă în care trăiesc.” „Citesc un roman şi, la un moment dat îmi dau seama ce s-a petrecut sau ce se poate petrece cu mine într-un viitor previzibil. Înţeleg, ştiu…”  „Privesc un tablou şi viaţa capătă altă culoare, mi se luminează mintea!” Afirmaţii, afirmaţii…

Critici şcoliţi în malaxorul dogmaticei fără de care lumea ar trebui să se fărâme în mii de bucăţele impun modele, găsesc semnificaţii, inventează ce nici nu i-a trecut prin minte creatorului, emit teorii, ipoteze, scriu tomuri de trei ori mai groase decât creaţia însăşi. Când priveşti arta ca „furnizor de plăcere” ori „manual de întrebuinţare a modelelor de urmat” naşti o lume util/inutilă. Este utilă câtă vreme erodează chinga ce-ţi sugrumă respiraţia şi inutilă în măsura în care te sperie libertatea pe care ţi-o dă.  Regretul că arta ar fi inutilă este exagerat. Omul nu poate fi decât ceea ce făptuirea fanteziei sale face din el. Acest „face” defineşte, de fapt, un proces, o maieutică asupra căreia ar trebui să ne aplecăm cu mai multă stăruinţă căci arta nu ar fi putut rezista dacă nu s-ar fi întrupat ca erodare a limitelor (constrângerilor!) percepute de un anume individ cu o anume constituţie psiho-somatică, într-o anume împrejurare perpetuată în timp. Ea nu poate fi senzitivă sau conceptualistă ci creatoare prin permanenta înlăturare a limitelor impuse de trăirea derizorie. Decodarea a ceea ce numim mesaj artistic se face numai atunci când receptorul simte povara propriilor sale limite. Altfel, Dumnezeule, de câte ori trecem pe lângă adevărate capodopere pe care nici măcar nu le remarcăm!

Starea de erodare a realului cuşcă este fundamentul fantezie, a lumilor nu paralele ci vitale pentru sanitatea şi integritatea psihică a oricărui individ uman. Abuzul în scop educativ şi folosirea operei de artă ca decor reprezentativ are efecte inverse. Uşor, uşor se transformă în gratii înfiorătoare dincolo de care este imposibil să mai treci. Este ca şi când te-ai fi născut şi ai fi trăit cincizeci de ani într-un muzeu al perfecţiunii şi, brusc, ai constata că simezele se topesc iar dincolo de ele culorile au altă consistenţă, soarele altă strălucire iar ceea ce credeai până mai ieri că este etalon de frumuseţe, Venus din Milo devine o palidă copie a primei femei de la colţul străzii. Cine are dreptate? Unde este ascuns adevărul? Trebuie să aibă arta un scop anume, să fie direcţionată spre o ţintă bine determinată?    Dar dacă Eu, eu individul uman în toată splendoarea neputinţelor mele am nevoie de un soclu pe care să-mi aşez propriile tenebre? Dacă efortul de a fi pătruns de cultură (care cultură?) şi perfect „globalizat” mă va pune în „raţionalul” echilibru al veşnicei încremeniri? Am eu „nevoie” de încremenire câtă vreme existenţa este un schimb continuu de informaţii, un păienjeniş de relaţii şi interrelaţii. Arta nu se adresează unei mulţimi, ci individului. La nivelul individului îşi desluşeşte ea menirea ori individul se coordonează prin fantezia sa unei inspiraţii pe care nu o decelează decât ca impuls. Pentru a privi la sine individul are nevoie de o oglindă, o apă înşelătoare care să-i dea senzaţia fixaţiei în curgere. El este şi nu este în acelaşi timp aici/acum-ul identificat în creaţia de artă.

G.B. Vico a conceput cultura ca pe o adevărată fenomenologie a spiritului (în La scienza nuova - 1938) căci arta dă seamă de permanenta erodare a „cadrelor” în interiorul cărora se defineşte pe sine cultura. Arta este elementul „rebel”, un soi de voce interioară ce nu permite odihna mulţumirii de sine, perfecţiunea limitelor universal acceptate. Această continuă erodare a realului derizoriu depinde însă de modul în care creatorul se exprimă pe sine în opera înfăţişată căci arta este în egală măsură vis, visare şi mit, poveste, regulă, model de rezolvare a eroziunii. Exprimarea de sine se subsumează a ceea ce, îndeobşte se numeşte „stil” - limită a fantasmei personale, mod de formulare a unui mit. După cum simpla imitaţie se sprijină pe împăcarea senină a existentului şi pe liniştea nemişcată a prezentului, după cum maniera surprinde cu forţa penetrantă a unui suflet viu un aspect al lucrurilor, tot aşa stilul îşi are originea în straturile cele mai adânci ale conştiinţei, în esenţa lucrurilor, întrucât el ne permite să o redăm în forme sensibile.” - Goethe. Individul nu este mit. Cantonarea sa în limitele necesare pentru a vedea „oamenii ca o realitate ideală unitară” (Picasso) i-ar fi fatală. Ochiul s-ar închide. Adâncurile i s-ar întuneca. Ar deveni consumator, devorator de artă: pupăza de ciocolată, oul cu surprize, căsuţa de turtă dulce, căpcăunul cu ochii din frişcă, …manele, postere, filme porno! Limita realului nu poate fi depăşită decât prin realizarea fantasmei, căci arta „erodează” spre a da fluenţă, curgere, viaţă!

Emil Albişor

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Redactor şef - revista „Paradigma XXI

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)