ASERŢIUNI  LA  EPICA DARIEI DALIN

- încercare euristică-

Eugen Evu

Dacă nu erai fiul sau iica mea, cine ştie unde, când, cine s-ar fi născut din  altă dorinţă împreunată-n acel extaz otrgasmic, acea stare „nelumească”, acel ritual al Doimei întru întreire, cum alegorica Psyche, jucăuşa, îi suspină lui Eros, nesăţiosul de sine.

Ea este tentată prin scris...de a învălui în atlazuri şi narcoze, ceea ce numeşte în cheie poematică, „chinuitoarea zvârcolire a dorinţei”. Aşadar acuză lucidă, rece, ceea ce i se întâmplă prin reprimare...Am căutat să evit tocmai oroarea indusă de ororile ei, de trauma acelui „mort purta” mental, acelui story în care descrie cum a îmbrăţişat mormântului unui „el”: Citez: „ Când, însă, am aflat cum stăteam cu iubirea, târziu, mult prea târziu sî-i mai spun...I-am mângâiat mormântul cum pe el nu l-am mângâiat niciodată şi-am sărutat ţărâna cum niciodată nu l-am sărutat.”

 „Mult prea târziu”? Aşadar contrapunct al revelaţiei d’antan, când (în romanul „ Il y a du temps”, încă mai era Timp. Timpul duratei, desigur, timpul muririi.  Căci asta facem trăind, murim...Şi  răgaz (sfânt răgazul lui Holderlin), al Mărturisirii. Şi al utopiei: că El, timpul, poate fi încetinit măcar, în extazul unui „ceva” suspendat dimpreună, prin împreunarea a Doi într-UNUL androginic. (Dan Constantinescu-Nicora zice : „Dempreunul de a fi”). Teroarea  ca regresiune în memorie a iubirii – agonia ca extaz. Scrisul poate fi drog (narcoză alinătoare, spihedelism, arta - undergraund - prin sublimare în estetic, în ideal,  teoriile toate au fost tranşate de cei mai reci scribi ai  psihanalizei...altora. Mitul prometic, mitul peşterii platonice, mitul  Orfeu- Euridice, mitul lui Sisif... Voila ! 

La finele cărţii. „Zvârcolirea dorinţei” este fals  rezolvată prin reprimare. Feminitatea - alegoric Valea (apa, timpul iluzoriu trăit, subtanţa primordială- viaţa, sângele pământului- viul instabil etc., citez: „se ducea din ce în ce mai departe”, pe când „El” - Muntele” se înalţă, de netrecut”. Pejorativ zicând, apa din munte izvorăşte şi se va întoarce - prin ..circuitul apei în natură”, asupra-i, spre a-l fertiliza muntele - Uriaşul Mitiopoetic, aici, nu este escaladat, ci doar metaforic „nemuritor şi rece”, de netrecut...Aspiraţia nu este de a-l escalada spre a-l domina,  „Bărbat trebuia, Doamne, să mă fi făcut!” („Este timp), ci este Dorul inefabil, dorul de sine (oglindit în El), un dor orgasmic, irepresibil, de ne-reprimat, altfel „zvârcoleşte chinuitor” nu doar sufletul, senzualitatea, ci şi Spiritul captiv... Or scrisul alegoric este in facto unul soteriologic, nuanţând mistic jubilaţia ludică dintre Eros (Erato) şi Psyche...

 „Mă sforţam s-o opresc” (dorinţa, foamea energetică de energia- inseminator, masculinitatea) -  este opturantă, este auto- destructivă, prin exces de ardere reprimată, este suprimare de sine a naturii. Este ţipăt înnăbuşit al cărnii, al materiei- matriceale. El - 2, ivit după celălalt (cel mort, cel îmbrăţişat ca mormânt, sărutat ca mormânt- memorie, fetiş, icon etc) - iată ce spune: „Nu am venit pentru această sărbătoare”, dar nu pentru ea am venit. Nu. Nici pentru anchetă n-am venit. Am venit să împart cu tine tot ce am... Ce? „Tot. Banii? Casa? Timpul? Tot! Doar să vrei.” (pag. 140, Lacrimile tulipanului). „Îţi dau tot. Tot ce am. Tot ce vrei. Şi-ţi voi da tot ce-mi vei cere”.

- Chiar crezi că-ţi stă în putere să-mi dai tot, tot ce-ţi voi cere? Cere-mi!”  (Paradoxal ordin- rugăminte al celuilat El...). În interiorul (sferic al) textului, aici, este cheia- parabola acelei zvârcoliri- dorinţe reprimate, asta în sens euristic. Textualismul pe care îl defineam undeva este aici un act, gest empiric- catharsic, de „ autovindecare”: prin scriere, prin dialogul interior, cu forţa  remarcabil ă aunui psihanalist pentru care paginile  cumva jurnaliere sunt foi de auto-observaţie cu patos poetic şi senzual-feminist. Ceea ce numeam „starea orgasmică a trans- scrierii (transa scriiturii!?)”, evident virtuală, este o transfigurare ce ia proporţii simbolice delirante:  EL:  „Cere-mi !”

- Vreau toate clipele, zilele, nopţile, anii,  viaţa. Îmi vreau viaţa înapoi!”.

Aici, poarta cărţii se înhide mut, ecoul memoriei frustrate de un destin (datum) alienant, provocat de cauzalitatea-real, deschide un hiat, este deschidere întru înhidere, cum ar spune Noica.

Am rătăcit pe undeva romanele de tipul „Madamee Bovary”, ori cele ale Hotnesiei Papadat Bengescu...Există texte- discursuri- teme- masculine, feminine şi există texte hermafordite, hermafrodisiace, voila! Există separaţie  care „zvârcoleşte dorinţele”, le distruge. Iată ce spune Joyce Caro: „Impulsul creaţiei, ca şi cel al distrugerii (subl. n), rămâne un mister absolut”. Altcineva, un rapsod din Nord: „Pe pământ avem două şanse: cedinţa şi arta”. Între aceste două aserţiuni, consider, se află cheia magică a cărţilor dariene. Entitatea suflet-spirit care, nostalgic-paradisiacă (vezi  romanul  bilingv „Este vreme) - caută regăsirea divinului prin dialog (de fapt monolog interior) cu El-absolut, cu Creatorul umanului: cel ce a sigilat Condiţia omului în Dualitate. Recesivitatea lumii, esenţailă. În captivitate sexuală prin diferenţiere paradoxală: convergenţa în divergenţă. Atracţia contrariilor, chinuitoare, conflictuală ab initio, motivaţia ? „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul”. Ştiu că un text autopsiat astfel, psihanalitic, este dificil de suportat. Apelul prozopoematic al epicii acesteia terifiate de marile interogaţii (terror mentis), sete catarsic, empiric, patetic, uneori dramatic, esenţialmente tragic...Mitul lui Orfeu,aici, este mai mult al unei Euridice subînţeleasă ca într-o fatidică complicitate cu demonul paznic al Apei subterane (a subconştienului cevarnos) Lethe, Apa Uitării, de fapt Hades-ul. Însă ar fi prea simplu şi nedrept : epica autoarei Daria Dalin este impregnată până la paroxismul cel mai dureros, (şi comunicat prin afinitate afectivă la lecturanţi) – de o teribilă sete de iubire...Numai că Ea, Eva- Femeia (Viaţa),marcată de un Fatum insuportabil sieşi, nu bărbat s-ar fi vrut, ci Femeia Inocenţei Primare, paradisiacă, înainte de a fi fost înşelată de Entiotatea intrusă numită Diavolul...(Şarpele este acolo simbolul teluric, al energiei Kundalini, în cheie ezoterică).

El-celălalt, care vine nu la sărbătoarea mulţimii, ci pentru a o cere - nu este cel aşteptat. Nu poate să-i redea Viaţa înapoi, ci eventual - „dacă ea vrea”, să îi dea continuitate altfel, recuperatorie prin consolare şi ardoare reciprocă, o etapă de ardere-mpreună.Trăind cu mai videcătoare bucurie de a fi, a mai fi. (Un  exeget francez avea sintagma: „frustrarea femininului ca creaţie secundară”). Iată de ce cărţile Dariei Dalin (patru la număr) încă ascund cititorului neavizat, un Har al hărniciei creatoare, re- creatoare, iar epiteticul „orgasmic” nu trebui să o ducă-n eroarea falsei pudori bovarice! Cât jăruie moncit trauma, ireparabilul unei mefienţe, în fond, prudente prin exces, deprimant şi nedorit, (de Anima), totuşi, misterul creaţiei oscilează instabil între atitudinea religioasă şi cea a artei, necum profane...

text din cartea „ (B)logosfera”- eseuri şi referinţe

Eugen Evu

Septembrie, 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com