Avatar luciferic - Poeseu lui Eminescu

 Eugen Evu

Lux Ferris, purtătorul de lumină...Nimeni ca Eminescu nu a cercetat, primit, decantat şi reumplut de msiter cosmic, revelatoriu, ceea ce Fiinţa unduieşte, scânteiază şi ne reumple de Claruri, uimitor, divinatoriu, în stranietatea înnăscută a Omului... Cappo-d’opera „Luceafărul”, fie tradusă genial ca bunăoară de Amita Bosche, necum un Călinescu, „divinul critic”, nu ajunge a ni se dezvălui din înţelesul ei mistic, euristic sau cartezian, prin aceea că El, Geniul luciferic, s-a plinit pe sine prin nimbul de ascundere, întrezărire şi iarăşi devenitor snop de sensuri, aură de spice şi  inegalabile noime iniţiatice, sacerdotale. La ţărmul Memoriei, acolo şezum şi plânsem...

*

Ubicuitatea geniului este una a magnetosferei, iar fiinţa ne este interconectată, din arhetip, aidoma „ infrasctructurii” de sinapse, pe scoarţa cerebrală. Revelaţia, astfel, este un fenomen ce devine din „ întrezărire”, prin re- cunoaştere, redescoperire de sine ca sine-în-lume: geniul este o manifestare- mişcare a Fiindului, pe care îl „ accesează” ca pe o pulsatorie, spiralică „ revelation”, prin secole, cei cu preaplinul Harului, ca emanaţie divină.

Eminescu...Gemelar cumva cu cel ce acum peste o mie de ani, în Iran, întrupa la vârful fiinţei sanctuaruce, sacerdotale, aceeaşi zeitate, aceeaşi entitate: Omar el Khayyam.

Venusianismul, luciferismul, vine de când specia antedeluviană, încă, număra Eonul nu după soare, ci după Luceafăr....O planetă stranie, a cărei mişcare de rotaţie este INVERSĂ cu orbitele celorlalte din sistem...În sensul invers acelor ornicelor, aşadar străbâtînd invers Tipul, marele An ( al Anunakilor pomeniţi în Enuma Eliş, Epopeea lui Ghilgameş, ş.a.

Lux- Ferris ....

Şi totuşi, Eminescu resimte astronomic, o „ mecanică” sublunară: „ Peste vârfuri trece lună/ Codru-şi (z)bate frunza lin/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună/ ( sunetul este aici Wagnerian, n). „Mai departe, mai departe/ Mai încet, tot mai încet/ Sufletu-mi nemângâiet) Îndulcind cu dor de moarte”... Cine va „ traduce” vreodată acest DOR ce dăinuie în mitologia românilor din proto- daci, altfel decât „ alean”, „ alienare”, înstrăinare a fiindului în lume, de parcă acest cuvânt- cod- cheie, încă nu ne-a fost hărăzit a-l primi şi a ne regăsi sâmburele inefabil în El ? Eclecticul nostru codice, şirul sinuos, nedesluşit, al dicţionarelor? Bibliile, zeiii străini, dogmele, doctrinele, ideologiile, utopiile? Şi iată zeiţa- pădurea- jungla primordială, Zeea- Dumnezee Venus ( Venera) , leagănul amazonic al acestei ars- poetica eminesciene, poate reminiscenţă telepatică a unei divinaţii de dinainte de Tărtăria sau Sumer : „De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei dulce corn/ pentru mine vreodată ?”. Codrul este  „ laboratorul genezic”, masculinul Pădurii, pater nostrum al Fiinţei ancestrale, iar Pădurea este Ea, este Muma, este poate Lilith a gnosticilor, femeia sublunară, de dinaintea Evei?

*

Eminescu ştie că Inima ( nu cea a animiştilor, nici cea a cardiologilor) este Graalul, chivotul, omphalosul, sanctuarul, naosul în care tace, pentru profani sau uituci, Misterul absolut. Atitudinea- cheiei este exprimată într-un poem din anii  1877: „De vorbiţi mă fac că n-aud/ Nu zic ba şi nu vă laud/ Dănţuiţi precum vă vine/Nici vă şuier, nici v-aplaud/ Dar nime nu m-ar face/ Să mă iau dup.a lui flaut;/ E menirea-mi: adevărul/ Numa-n inimă-mi să-l caut” ... ( subl.n). În vastul „ şantier” eminescian, ca ale unui proiect de gigant, aflăm fragmentele neterminate ( tipul nu a mai avut răbdare) – unei opere geniale, nu ratate, ci revelatorii ca părţi ale unui întreg ce N-a fost să fie, sau dacă vrem, „ n-a fost, (ca) să fie „. Oare acesta ne este destinul ?

*

Eminescu este fractalic, plurisemantic, dimensional intangibil încă, ci numai deductiv, intuitiv îl vom înţelege, ca să ne înţelegem pe Noi Înşine.  Parafrazând Odissea, la 1877, scrie: Multe oraşe de oameni văzu şi datini deprins-au/Chibzuind să-şi mântuie sufletul şi caracuda/Dar caracuda el n-o mântui, cu toată silinţa/ Singură ea-şi găsi pieirea prin fără de lege”. Şi ce anume să înţelegem din următoarele: „Mulţi din ceilalţi sunt pe-acasă scăpaţi de piere/ ...Unde şi-acum el judecă neamul al celor cu pricini/ şi de cu vreme mână la sigur loc Maurogeni/ Turmele lui cu lâna de aur în bruma din Londra” !?...” Două popoare întregi, iasieni cu semitice nasuri/ Bucureşteni, compuşi din bulgari, cu mâna isteaţă/ îl urmăresc pe-Odiseu, pe omul de-o seamă cu zeii/ doar de-or putea să-l prindă, să-l pună în civica gardă/ ba-n război l-ar mâna, să se bată cu başibuzucii!” .Oracularul Eminescu este şi Orfeul, şi socraticul bard al unei civilizaţii ce se agită sub Venusul cel straniu, însă şi sub luna, sora Soarelui, din mitosul  nostru arhaic?

Eminescul polemic

Necruţător caustic, Eminescu este genial şi în pamflet, ca în satirele sale inegalabile: „Iată vierul cu coaie mari, plodiciosul Naumos/ La-ngrăşare e pus porculeţul mărunt, Io- Spacco/ Ca să fie trimis peţitorilor Penelopei..”. (idem).Într-o versuire cu sunet de doină amară,  ludică, poetul are resentimentul ( duios !) de avocat al iertării faţă de deuplitari: „ Nu se scuipă-aşa în oameni/ Nu se mâncă astfel linte/ Fă politică, iubito/ Fii cuminte, fii cuminte”.Şi încă : „Nu se trec la noi potcoave/ De la iepe demult moarte/Pune-te de-nvaţă carte/ Nu ştii carte, nu ştii carte”! ( Parcă sună asta uneia poreclite în era stalinistă, Poeta Cal, ( de ce nu poeta- iapă?, N. C., mai bine zis progeniturii de teapa aceleia).

*

Atemporalitatea...geniului, reiese şi din inagalabila „ Departe sunt de tine”, în starea aceea de terro- mentis ( amanmezic)-  indusă din inefabil ( imponderabil), luciferic, poetului- de – geniu, în paradigma lui Zoroastru, a Focului veşnic, ca element primordial: „Departe sunt de tine şi singur lângă foc/ petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc/ Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit/ Că sunt bătrân şi singur/ că tu vei fi murit”...„ O glasul amintirii râmâie pururi mut/ Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut/ Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-asi smult/ Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit demult”!( Poetul avea să moară la 33 de ani, ca Hristos).

*

Ce-şi răspunde sieşi geniul ? „ Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea/ Fii bunba şi mare, ori pătat de crime/ Acelaşi praf, aceeasşi adâncime/ Iar moşterinrea ta şi-a tot: uitare” Parcă mă văd murind...în umbra porţii/ Alteaptă cei ce vor să mă îngroape/ Aud cântări şi văd lumini de torţiui/ O, umbră dulce, vino mai aproape-/ Să simt plutind deasupră-mi geniul morţii/ Cu aripi negre, umede pleoape”.(1878.)

Eminescu al neamului, profet al negrei stigme:

„ Împresurat de creditori, se vede/ Şi neputândplăti cu negre rime/ Te-ai strecurat pe la Cordon, sublime/ Să m-asurzeşti cu versuri centipede./ Presupunând că nu te ştie nime,/ Că eşti martir ai vrut să faci a crede/ Mai bine masca de paiazzo-i şede:/ Căci ne-am convins de mult de-a ta mărime/ Armeaqno- grec, lingău cu două feţe/ Îţi ad-aminte ce aveai la străiţi/ Când pietre numărai la voi la pieţe/ De-aceea taci şi încă bine pară-ţi/ Că nu te regalăm, cum ştim, cu beţe:/ Făclie nu-i nemţescul tău opaiţ”..( 1878, Petri- Notae).

Lumină –lină ...

Îl recitii cu mâhnită amintire, pe Ioan Alexandru, care îl parafraza-se pe Emin:

„ Lumină lină, lin lumini”, sintagmă –stindard al poetului- preot Theodo Damian:

amintindu-ni-l cutremuraţi de melosuil divinatoriu şi taumaturgic:

„Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n viosul meu ceresc d-odinioară/ O, maică sfântă, pururea fecioară/ În noaptea gândurilor mele vină”...Aici, cuvântul „ vină” este bivalent semantic, declinând ( bizar ?) verbul vinovăţiei ( păcatului originar) în apelul- chemarea sfâşietoare, a Luminei Line, divine, ubice şi incognoscibile, ca un cod al intraductibilului cuvânt DOR. Este acesta Dor – de Sinele, dorul androginic de Noi Înşine?

Eugen Evu 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com