|
|
|
|
            |
|
AVE, HRISTEA NICHITE! Autoarea se confesează. Cum am scris cartea „Ca o pasăre Ibis”
Cezarina ADAMESCU, Agero Grafica de Hetco( Agero)
În decembrie 1984, la un an de la trecerea lui Nichita la cele veşnice, prietenul său, Gheorghe Tomozei scria : „Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi/ şi în pauza de prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă/ uzinele de ace cu gămălie/ fierb rachiu de crini în alambice/ şi se trezesc întrebând fără noimă : / Oare ce-o mai fi făcând poetul Nichita Stănescu?” Această întrebare a „bătrânului Tom” a fost pentru mine scânteia care a declanşat un adevărat rug de cuvinte. De aici s-a iscat acel DOR de poet, aşa cum îţi este dor de cineva foarte drag, pe care-l simţi, cu toate acestea, deosebit de aproape, cotrobăindu-ţi prin gânduri şi astfel, uneori comunici pe undele freatice ale Poesiei. 18 ani mai târziu, tot întrun decembrie, marcat de trecerea sa la nemurire, avea să se nască „Dreptul la nemurire” sau „Nichita Azi”; prima ediţie a cărţii comemorative „Ca o pasăre Ibis”, apărută în 2003 la Editura Pax Aura Mundi. Tot în zilele sfinte ale Adventului, în anotimpul de taină şi pietate care pregăteşte Naşterea Supremă. Dovadă a eternităţii cuvântului său, este faptul că Nichita îşi semna creaţiile înveşnicind Timpul : Nischita Stănescu, Anul de graţie AZI, sau Nichita AZI. Un AZI transformat în eternitate. Un AZI care va dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburând peste milenii. Acest AZI este dovada că Nichita ne-a iubit atât de mult încât, cerându-şi „Dreptul la Timp”, şi-a câştigat Dreptul la Eternitate, la nemurire. „A nu fi este starea eternă!” Cu o condiţie însă: Să fi fost ceva. Şi Nichita a fost. Şi mai ales, ESTE. Ne este. Îl avem în patrimoniul de suflet de unde nu există smulgere. Nichita este POETUL PRIN EXCELENŢĂ. Pentru el Poezia e o stare existenţială, o stare de necesitate, este aerul său de respirare. „ De ce scriu? Pentru că poezia este o lacrimă care plânge cu ochi!” „În ce cred? Cred în forţa cuvântului românesc, care dă sens moral realului”. În faţa titanilor se cuvinte să ne smerim. Acest sfios tremur de smerenie, de pietate dar şi de adâncă veneraţie îl cuprinde pe orice om de bun simţ şi se prelungeşte cât inima acestui bate. E o smerenie purtătoare de măreţie şi măreţia acestei smerenii te cucereşte şi te subjugă, obligându-te aproape să îngenunchi ca în faţa unei icoane. Sfârşit de martie, cuvintele îşi aleargă cuvintele prin cireşi. O creangă tânără se sărută cu copacul Gică. Ai senzaţia ciudată şi ireală, mai ales, că poezia poate schimba lumea în care Nichita s-a născut tot în martie, în 1933. Literele mirează spre roşu, inima se îndepărtează, poetul e doar „pata de sânge care vorbeşte” cu prietenii. Dincolo de toate, dincolo de mirarea de a fi, Nichita rămâne „între auz şi vedere”, în cuvinte. Rămânem în sărbători, în prieteni şi neprieteni : „eu sunt ce ţin minte despre mine că sunt”. Fără Nichita mirosim a aduceri aminte, suntem prea născuţi pentru a mai trăi : „Eu, dacă ar fi fost după mine, m-aş fi speriat de faptul de a trăi, m-aş fi uitat la toate acestea contemplativ ca o literă.” Există un dor de Nichita care ne determină să credem totuşi că, într-adevăr, răsturnarea clepsidrei este o tragedie”. La sfârşit de martie, înfloriţi un cais pentru Nichita, faceţi ceva, ridicaţi Dunărea spre luceafăr! Măcar atât să facem şi noi pentru Nichita. Ne e dor de Nichita. Un dor nesfârşit, fără saţiu. Şi pentru toţi, este valabil îndemnul :
„Atâta să nu uiţi/ Că el a fost un om viu/ viu/ pipăibil cu mâna”. Nichita, Azi.”
Cezarina ADAMESCU, Agero
ÎNTRE AUZ ŞI VEDERE, NICHITA – O LACRIMĂ CARE PLÂNGE CU OCHI Frânturi din vol. „Ca o pasăre Ibis”
Moto: "Nu cum sunt eu sunt eu ci cum eşti tu sunt eu. Un fel de tu sunt eu pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu.” (Nichita Stănescu)
Aş vrea să-ţi vorbesc tăcând câteva vorbe despre tăcere.
Ce adiere! Ce sfânt miros de piele de Făt Frumos trecând dureros din tăcere-n tăcere prin aerul majestuos… Ce stări şi ce sunete par că nu se întâmplă de la tâmplă la tâmplă, născute din verbul natal cu iz preacurat de Santal! Încet-încet Tăcerea s-a îndrăgostit de poetul ascet şi-acum suie spre inima lui bătută în cui…
Ah, tu, lumină, tu, întoarce-te acasă.
Se-mplinise anul de când Nicetas Remesianul plecase spre zări mai albastre să locuiască o stea aproape de inima mea. şi cu cât se depărta devenea în mine prezent imanent ca un spirit înalt cu străluciri de nevină ce flutură-n larg corăbii întregi de lumină…
Negru fără de albcolţi de fildeş, fără de elefanţi, eu fără de mine, tu!
Doar cu privirea mai ţii timpul fix în echilibru. Pare neverosimil dar nimeni nu ţi-a aflat cu adevărat chipul tău metafizic. Nimeni nu-ţi ştie candorile, cântecul trist pe care-l cânţi doar la vreme de bucurie. Muşcând din ochi Ca dintrun animal rănit te cuibăreşti în străfundul vederii din cădere făcând o înălţare pe culmi nesfârşite. Ave, Hristea Nichite!
Nenăscut fiind nimeni nu mă va vedea murind
Era la-nceputul secundei cu numele Azi. Natura lucrurilor se afla ca şi ieri în devenire de nicăieri. De atâta zăpadă se făcea primăvară în suflete. -Ia-mă cu tine, îngere, căci vreau să mă nasc în inima ta. -Chiar da? întrebă îngerul. -Chiar da, răspunse Nichita.
Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu şi pentru cine?
Cât de viu ai rămas, cât de viu eşti, mai presus de fire, în lumea limbii româneşti născându-te mereu, prin moarte întru nemurire…
El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine. Nu-l vesteşte nici o aură.
L-am văzut cum se-nălţa, se-nălţa în timp ce în pământ cobora. Eu l-am văzut înviind în timp ce murea. L-am văzut cum din cuvânt se năştea, nemurea, l-am văzut cum cu ochii închişi ne privea. Îngerii îl dezmierdau, îl priveau drăgăstos şi cum de atâta privire îl durea sufletul până la os. Îl ridicau de subsiori Până la nori zicându-i : -Bate din aripi şi zbori! Se făcuse aidoma lor înger şi blond şi zburător!
Doamne, eu nu pot să mor! mi-e viaţa veşnică şi rană şi nu pot să mor şi ninge şi nu pot să mor şi mi-e foarte frig când foarte ninge şi nu pot să mor!
Nu muri dacă nu ştii încă să zbori nu muri pentru că nimeni nu ştie cum e să mori pe vecie, să cazi în cer ca o ploaie de meteori. Să mori, mă gândesc uneori e ca şi cum ai naşte un cântec de lebădă argintie să naşti stele-n dureri şi să le azvârli de nu-ştiu-unde spre nicăieri…
Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating
Tu suferi eu sufăr pentru întreg universul. Suferi şi sufăr de versul sfărâmat în vitralii întro biserică sfântă şi sferică plină de pietre sculptate pe jumătate. Cioplitorul s-a suit şi atârnă pieziş printre sfinţi pe un iconostas auriu şi pare mai viu decât fusese vreodată. Mă doare, te doare versul divin cu care te-nchini şi mă-nchin silindu-l să zboare-n ninsoare precum o ceată de serafimi…
Ochii mei, fiii luminii, Ce noroc al vieţii mele Lumina asta cu fii!
Lumina mă alerga nebuneşte spre rai. Tu nu erai să mă aperi de ea. O simţeam cum din creştet îmi izvodeşte şi mi se revarsă pe trup ca nişte spiţe pe care nu puteam în nici un chip să le rup. Avea răsuflarea fierbinte şi voia să mi se aciueze în minte. Îmi sărea în obraz ca o scânteie de topaz. N-am nici o vină, am strigat dacă nu pot să scap de lumină şi trebuie s-o port pretutindeni în sevă, în plasmă ca pe o neasemuită fantasmă…
-Cum vedeţi poezia, acum, faţă de celelalte arte? -În chip amoros şi îmbrăţişător.
Mi-e iarnă şi ning de Nichita şi-un duh angelic mă fură mă bate cu fluturi pe gură cu nemiluita. Împărtăşeşte-te, îmi spune, din trupul cu răni al Cuvântului venit în lume smerit să se cunune cu poezia cea care atât de mult l-a iubit.
Şi nici de frig nu pot să mor! nu pot să mor! Doamne, mă chinuiesc şi nu pot să mor! Doamne, eu nu pot să mai mor!
Pletele ninsorii trebuiau retezate brutal cum sunt retezate de aer coamele albe de cal, sub şeile fluturânde. Doamne, mai taie, îţi zic coama ninsorii un pic sau leag-o de-o stea de inima mea, să poată muri cel ce iubirea iubea şi nu poate când ninge în hohot ieşi din starea de A FI.
Nimic nu este altceva. Totul este totul. ar eu sunt tu.
Se confunda înserarea cu aurora. Nu mai ştiai, una alteia, care-i e sora. Se îngemăna codrul cu vântul. Nu mai ştiai al cui îi e şuieratul şi cântul. Se unea cerul cu apa de nu maia ştiai a cui e oglinda, mioapa. Numai tu nu te confundai cu nimeni, nu, nu. Deşi îmi spuneai mereu că eu sunt tu.
-Spune-mi despre stele. -Mă tac.
Haide şi nu mai zburătăci, pasăre. Haide şi nu mai şuiera-n ferestre, vânt. Nu vezi, soare, Cum s-a împuţinat luna? Nu vezi cum mi se întunecă faţa? Nu vezi, mamă, cum mi se împuţinează viaţa?
Nu se ştie cine respiră pe cine.
Ai nemurit pentru noi suav şi frumos în mişcare. Strigând : „Res-pir!” ai uitat să respiri şi n-ai apucat să ne spui că te doare lumina şi umbra, cerul şi stelele, pana de os împlântată duios la răscrucea cuvântului cu vorbirea. Ah, cum te mai paşte încă, iubirea, Făcându-te prizonier în ideea de zbor nemuritor şi înalt spre un cer de bazalt care nu-i altul decât acela care ţi-a sprijinit matern, zborul…
Moare numai cel care se ştie pe sine, se naşte numai cel care îşi este sieşi martor.
Şi astăzi te locuieşte zborul, Nichita, iar crugul lui – osie de lumină mi se topeşte de văz, de auz, de pipăit, de miros. Un ochi se scurge-n clepsidră, un altul pe şira spinării delfinului îşi caută propria orbită. Din întunericul încremenit se naşte o stea de sidef sculptată cu numele mamei…
Moartea se aseamănă întocmai cu naşterea. Nimic nu este altceva.
Şi-am zis aripă de stea Moartea, Doamne, nu mă vrea. Şi-am zis aripă de zeu Moartea nu-i pe placul meu. Şi-am zis aripă de lut Moartea Doamne, nu m-a vrut. Răsărit de soare nins Moartea însăşi m-a respins. Şi-am zis asfinţit de soare Moartea asta e-o-ntâmplare. Pace vouă, maştere, Moartea-i simplă naştere!
În caii cei mâncaţi de lupi când încă mă mai ninge un cer de stele care-l rupi la mine pe meninge, tu.
Iată, am vârsta la care ai nemurit tu. Iată am înapoi, înainte, jumătate de veac de cuvinte. Mi-s anii grei aşa cum grele-s elitrele deşi le-am lustruit frumos până la os căci crezum c-ai să vii să mă iei dincolo de praf şi de fum pe spinări de nălucă atunci când mă cuprinde năprasnic dorul de ducă…
Noi doi, pădure, ce făcum?
Ningeam şi eu ningeai şi tu şi se-ngroşau nămeţii-n câmpuri. Ne sprijineam de raze stinse tăiate-n unghiul unei seri şi-naintam prin încăperi purtând în vis pe pleoape ninse fantoma unui gând de nicăieri…
Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva. Numai iarba ştie gustul pământului.
Pământului de suflet – tu – sămânţa Cu lacrime curate l-ai spălat şi pe o troiţă de la Săpânţa Nichita – numele ţi l-ai sculptat. O candelă ce suie în tărie cuvântul tău mă arde şi mă doare şi mistuie din cap până-n picioare pământul meu de carne şi suflare…
Vino repede de tot nici să măr nu ştiu să pot duce-mă şi dulce-mă naşte-mă şi moare-mă.
Doamne, priveşte, Moartea nu mi se potriveşte. Nu mi se potriveşte bunăoară nici statul nemişcat la orizontală. Când o fi Doamne, să mor fă să fie lin, uşor până-n fapt de înserare să rămân drept în picioare. Iar în fapt de noapte-adâncă să rămân un stei, o stâncă. Doamne, ascultă ruga mea pironeşte-mă de-o stea şi la mâini şi la picioare, spânzură-mă de ninsoare!
Se moare din doi în doi astfel că numărătoarea se face pe sărite.
De din infinit coboară stea amară. Nu amară de amar ci de dulcele nectar. Nu amară de pelin ci de crin muiat în vin şi de harul sfinţitor ce mă face mai uşor (dez)însingurat să mor…
O, prietene, cum este albastrul tău?
Aveam rău de albastru. rău de ochi vezi aveam azvârliţi spre înălţime ca nişte suliţi rămase în aer, fără întoarcere şi mă îmbolnăveam foarte des de absenţă. Rău de tăcere aveam, de străină privire, rău de gol de cuvânt aveam, de neiubire…
Atâta să nu uiţi că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna.
În fiecare noapte te smulg din inima mea. În fiecare dimineaţă eşti iarăşi acolo. În fiecare anotimp sufletul tău, Nichita mă ceartă că m-am lăsat crucificată de stele în poartă…
Încerc să pătrund, să m-adaug, să fiu.
Tinerele fete îţi poartă ca pe cercei de diamant cuvintele la ureche iar Necuvintele ca pe verighete. Îşi înfăşoară literele la brâu şi pe sâni şi te adulmecă precum aerul aburind de miros de pâini. Fără saţiu fecioarele îţi poartă dorul în timp şi în spaţiu….
Pur şi simplu, el adulmecă existenţa şi ia naştere lăsându-se devorar de ea.
În anul de graţie, AZI, de la naşterea sinelui nici n-apucase secunda bine să se usuce, pe când trupul tău tăia aerul în formă de cruce…
Născut dintrun cuvânt îmi duc înţelesul într-o pustietate divină.
Parcă ai căzut din fire văduvit de-o vrea iubire. Parcă ai căzut din stea cu o bufnitură surdă. Umbra ta te urmărea cu privirea grea, absurdă. Râs cu plâns, zilele tale, pâine de lacrimi căzută-n pocale -hrană diurnă- şi peste toate – surâsul – se năştea dinăuntru luminându-ţi umbra răsădită-n pământul întoarcerii.
Aş minţi dacă aş spune că nu regret nimic, dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva…
Spune-mi, eşti în stare să fii? Poţi tu să te naşti, să adaşti, să vii din venire şi să-ţi fie drag de această iubire?
O, prietene, asemenea fiind altcuiva, eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia, nu există.
Te-ai rupt, te-ai smuls, te-ai lăsat străpuns de starea eternă de-a nu fi, continuând să fii pentru noi -suflet- de unde nu există smulgere.
Schimbă-te în cuvinte, repede cât mai e timp! Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!
Ştii tu de unde vinericel care se scrie cu sânge pe sine? Unde e patria lui? Părinţi are dânsul, destui? Unde sunt moşii, strămoşii? Din pământul de sine el scoate litere roşii şi fără de ştire inima sa devine o neasemuită vorbire…
Eu stăteam la o margine a orei, tu – la cealaltă, ca două toarte de amforă.
Ah, cum te iubeau iubitele, stelele! Şi cum se-nvârteau în jocul lor vesel, nebunele, ielele! Stăteai răstignit între stele şi zâne şi-ai adormit cu trupul lungit, aburit pe zăpada scrijelată cu nuduri păgâne…
De ce scriu? Pentru că poezia Este o lacrimă care plânge cu Ochi!
Limba în care te-ai născut limba numită duminică e patria ta. Şi printre atâtea popoare migratoare tu ai rămas să locuieşti în această duminică, la fel cum rămâi în aerul de respirare.
Viaţa nu e născută pentru a fi ucisă, nu, nu, nu! striga mama mea, născându-mă!
Am mamă, nevoie de o sfântă placentă să reînviu din moartea mea aparentă. Am nevoie de-un ochi să mă ascund de deochi. De o inimă, să ies din viaţa mea minimă. De un suflet mi-e foame, mi-e sete, cu mirosul de serafim să mă-mbete. De o nouă viaţă, mamă, mi-e dor, ca o fluturare de aripi uşoare, mă rog de moarte să nu mor ci să-mi fie dor de-o zburare…
Dă-ne mie, mamă şi prietenilor mei de de băut şi după ce ne săturăm setea de viaţă dă-ne de murit, mamă!
Ce fel de joacă s-a mai născocit? Lemnul de toacă a lăstărit; lemnul de cruce pus în răscruce să se usuce parcă aşteaptă mâini şi picioare de răstignit… Ce fel de astră, blândă, măiastră, în infinime s-a prăvălit?
Tocmai tu, tocmai tu, de ce tocmai tu, de ce tocmai tu? Ca o pasăre Ibis, Ca o pasăre Ibis…
Cezarina ADAMESCU Agero
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
