METAROMANUL

BĂRBATUL COPACILOR MEI

Valeriu Cuşner

grafica: Ion Măldărescu (Agero)

Carte grea ca de plumb, carte care te chinuieşte , te doare, te istoveşte, lăsând poteci în carnea şi sângele tău, cu pagini de infern, de dragoste, de ură, cu multă poezie şi visare, scrisă (şi citită) cu sufletul la gură, într-o viteză debordantă, identificându-te cu majoritatea eroilor săi, care te coboară şi te înalţă ca din propria-ţi cenuşă precum pasărea Phoenix.  Apărută la editura „ Vremea” din Bucureşti, cartea e împărţită în două volume de trăiri şi zbateri, scrise de o mână şi minte viguroasă ca de bărbat.  Metaromanul Mariei Pop te tăvăleşte prin istorie, te târăşte prin oraşele României, devenită un theatrum mundi, te aruncă în lagăre, te fugăreşte prin taigaua şi gulagurile din Siberia pornind din oraşul Câmpina devenit, la rândul său un axis mundi, însoţit mereu de o călăuză frustrată, complexată şi victimizată dar întotdeauna motivată, o mare luptătoare care se numeşte Ulvia Sânzeu,(fiica Zeului), de fapt fiica lui Iov Sânzeu, ambii cu nume ce par predestinate din Sfânta Carte. Cei doi, însoţiţi de „mamele” Filareta şi Tereza împreună cu alte familii, sunt învârtiţi de rotativa evenimentelor trecând de la războiul lăuntric, bântuit de candori şi cruzimi, la cel exterior (al doilea război mondial ),care îi macină şi-i împuţinează lăsându-i în final ca nişte umbre palide ale supravieţuirii. Pe frunţile lor s-au săpat adânc semnele de întrebare asupra condiţiei umane şi mai ales a rostului lor în această lume.

Primul volum cu subtitlul „Război fără pace” porneşte cu războiul interior purtat de copila Ulvia Sânzeu împotriva firii abrutizate şi neînduplecate a tatălui său Iovu, ca apoi să continue cu cel purtat cu armele în mâini de către ostaşii români pe meleaguri străine „Ce căutăm noi aici, dincolo de Nistru?” sau „ Ce am căutat noi la Cotul Donului?”  Teama Ulviei faţă de brutalitatea tatălui său atinge uneori cote paroxistice depăşind deseori traumele războiului real ; Iovu apărându-i ca „ un căpcăun” trivial , imperativ şi dominant care o forţează să înveţe singură carte după manualele sale de chimia petrolului într-o mahala sordidă din Câmpina, având ca dominantă atmosfera industrială a oraşului, comparabilă cu cea descrisă de dramaturgii britanici Arnold Wesker sau John Osborne (din perioada „ Tinerilor Furioşi”)  Îşi cumpără cărţi din banii câştigaţi fierbând apa adusă de la Ocnele Telega pe care o transformă în sare, sau ducând „ sfeşnicul mortului” la înmormântări.  Stilul telegrafic şi trepidant al autoarei te şochează, te nedumereşte, dar odată intrat în ritmul lui, descoperi magia existenţială a candorii copilei orfane Ulvia care credea că mama ei fusese o iapă albă şi frumoasă din herghelia ei imaginară de la Rohia , miraculos loc al Ardealului ( unde N. Steinhard, monahul,a scris „ Jurnalul Fericirii”). Descoperi de asemeni sărăcia familiei sale (copila merge la şcoală în târlici), frustrarea faţă de colegele de şcoală, sensibilitatea sa ultragiată, deşi se lupta mereu numai cu nota zece la învăţătură şi, în sfârşit, războiul. Războiul! Lumea copilăriei e descoperită de micuţa Ulvia în maniera lucidităţii lui Jean Paul-Sartre (din „Cuvintele”), îndrăgindu-le pe Filareta şi Tereza („Eu am două mame”) sau pe preotul Iancu ( „Ajunge să-l vezi ca să ştii că există Dumnezeu”), descriindu-i pe cei maturi ca madam Litti (născătoare de cozonaci) şi tanti Miţa (crescătoare de copii abandonaţi), colega Cleo „cea nobilă, făcută din sclipirea stelelor” sau pe celelalte colege de şcoală ca deşteapta Zoe (zisă „Rafinăria), fetiţa Magiun, precum copilele de pe strada sa poreclite Ziua şi Noaptea sau micuţa Coca („Fluturaşul”) şi pe câinele Jerome care salvase viaţa tatălui său în timpul unui bombardament. Toate personajele romanului îşi dezvăluie caracterul prin reacţiile lor în confruntările cu încrâncenările războiului cât şi prin caracterizările Ulviei : „se macină în propriile pietre ale sufletului” (despre Iovu ) sau „eu sunt săracă, dar bogată prin ce văd şi ce simt” (referindu-se la colegele sale).  Profesorul Logea, prima iubire a copilăriei sale, despre care spunea că „E.. ca ..o fântână. Te obligă să-i bănuieşti adâncimea”, este arestat. În locul său este numit un profesor stalinist. Regele Mihai este expulzat; în Ostrovul Dobrogei, Miron Delurenţiu şi tatăl său, îşi împart pământurile săracilor şi înalţă un schit. Acţiunea romanului se mută pe frontul din Est, în Siberia, la Vorcuta, la Celiabinsk unde printre prizonierii români, nemţi şi italieni se afla şi Vasile Hodea.

Întâmplările din aceste lagăre, condiţiile de existenţă din prizonierat şi supravieţuirea pot rivaliza cu „Infernul”lui Dante Alighieri. Un cazan cu „paparoaică” (terci fiert) se răstoarnă ucigând câţiva deţinuţi în timp ce supravieţuitorii mănâncă hainele şi pielea cadavrelor. Primul volum „Război fără pace” se sfârşeşte cu multe alte întâmplări, cu personaje din alte domenii ale vieţii, într-o continuă luptă fără răgaz, în care Ulvia nu poate semna nici un armistiţiu cu Iovu, cu viaţa, cu războiul şi mai ales cu destinul.

Cel de al doilea volum „Depoziţie în instanţa viitorului” consemnează de la început depresia morală a Ulviei, căreia i s-au retezat aripile după arestarea profesorului Logea, depresie cu consecinţe asupra notelor la şcoală „ regimul şi cu tata…au în comun absurdul”, conchide ea mai ales după ce membrii familiei lui Cleo sunt numiţi „ trădători de neam şi ţară”. Războiul se apropie de sfârşit. Apar comuniştii şi ARLUS cu „soarele care răsare numai din U.R.S.S.”  Faptele şi întâmplările ce au urmat au curs cu repeziciune de la scene din patrie ca foametea, cozi interminabile, spitale psihiatrice, alfabetizări, sovromuri, alternând cu cele din gulagurile sovietice,unde Vasile Hodea care fugise din lagăr, este atacat de lupi şi nevoit să se întoarcă la tăiatul copacilor „ care gem, se vaită şi suferă omeneşte”.  Cleo, care se afla de la vârsta de14 ani în închisoare, se întreabă : „Dormi, Doamne?” sau „Dumnezeu şi-a luat vacanţă?”, când a aflat că mătuşa Edith s-a spânzurat.  Ulvia care a fost impresionată de „forţa colectivităţii maselor” realizează de fapt „falsa trăire” a acelor vremuri şi regretă că, un timp, a fost ca „ un robot” al sistemului.  Deţinuţii din U.R.S.S., din minele de pietre preţioase, sunt aliniaţi cu calaşnicovul şi ca să nu îngheţe sunt forţaţi cu baionetele să se pălmuiască sau să facă „ jocul cu picioarele” în timpul şi în ritmul îndeplinirii normei obligatorii de muncă. „ De ce nu s-a inventat un aparat de măsurat durerea?” Doisprezece prizonieri reuşesc să evadeze printre care se aflau şi Vasile împreună cu tatăl său Hodea, din care supravieţuiesc numai cinci (unii au murit pe drum , restul s-au mâncat, de foame, între ei ).  Supravieţuitorii sunt salvaţi de un grup de rusoaice care îi îngrijesc şi-i pun pe picioare abuzând sexual de ei. „ Rusoaice fierbinţi, totale şi directe…sex din cap până-n picioare scoţând viul din tine”.  După decembrie 1989, Cleo publică o carte intitulată „Un semicentenar-aproape în închisoare” şi când i-o dăruieşte Ulviei, îi aduce la cunoştinţă felul în care a fost ucis nepreţuitul profesor Logea. Un prieten din copilărie, celebrul pianist Hausfather,o cere în căsătorie. Ulvia însă realizează că un creator „e incompatibil cu jugul căsniciei” şi că „ aparţii tuturor- cum astrele sunt ale cerului” iar „dragostea mea are nevoie de libertate”. „Femeia din mine e mai aprigă decât omul” şi „nu-mi permit să te întemniţez în jugul iubirii.” Noua orânduire, postdecembristă, i-a răscolit amintirile aducându-i în memorie sintagma celebrului avocat Istrate Micescu, mort în lagăre, care a dorit ca tragedia României sub comunism să constituie o „ depoziţie în instanţa viitorului”.

Numai că viitorul (devenit prezent), prin instaurarea noii clase politice( la fel de hidoasă şi rapace ca cea anterioară), a deturnat şi falsificat valorile democraţiei, confiscându-le în interesul lor, minţind şi înşelând acelaşi popor pentru care s-au jertfit atâtea vieţi, popor parcă sortit la o eternă suferinţă şi neîmplinire.

Romanul este scris în stiluri şi tonalităţi diferite, un fel de baroc al scriiturii în care uneori „simulacrul devine real” (conform lui Baudrillard), ca de exemplu ritualul alegerii presupusului soţ dintre pretendenţii la mâna Ulviei (din vol. 2), sau dialogul imaginar cu îngeraşul Fluturaş, răpus de bombe, culminând cu scena „realismului magic”, caracteristic lui Garcia Marquez, în care Iovu moare înecat într-o „mare de păcură” cu bancnotele înmuiate în fluidul vâscos. Dealtfel simbioza familială a cuplului Iovu-Ulvia, care nu se au decât pe ei înşişi şi nu pot să se suporte, dar nici să se despartă, trăind într-un istovitor război, este de natură să le exacerbeze şi mai mult complexele aducându-le la paroxism. Iovu este atât de abrutizat şi obsedat de neîmplinirile sale încât pare a-şi fi pierdut şi instinctul de conservare, dormind buştean şi sforăind pe ruptele în timpul bombardamentelor. În final Iovu capitulează realizând zădărnicia zbaterilor sale şi evadează în religie. (Citeşte cărţi sfinte, face pomeni şi înalţă câteva troiţe). Incompatibilitatea de comunicare cu tatăl său, dominat de omnipotenţa banului, o determină pe Ulvia să bovarizeze, ipostaziindu-se mereu favorabil în reflexe de autoapărare , care îi imprimă un amestec de afecţiune şi judecată glacială producându-i în final o profundă durere „N-am ştiut că te iubesc atâta, tată drag, nu!” şi „mă doare fără limită neîmplinirile tale”. Sau .„Frica de tine mă îngheţa”, mărturiseşte ea la moartea tatălui său ,când îşi cere iertare: „ Eu îţi cer , tată , iertare ! ” Roman autobiografic , roman al durerii, construit pe osatura istoriei din care Maria Pop a selectat scene reale de un dramatism dantesc în care a fost implicată şi din care s-a ridicat ca o pasăre beată de suferinţe, formându-şi caracterul şi personalitatea . Autoarea descrie cu multă omenie şi mai ales cu adâncă iubire personaje autentice, reprezentative pentru sute de mii de semeni ai noştri, protagonişti anonimi ai acelor vremuri, un roman total, un fel de „Roumanian Saga” care se constituie într-un uriaş monument al supravieţuirii ,înrădăcinându-se în memoria, sufletul şi mai ales în conştiinţa cititorilor, rămânând definitiv în fiinţa lor ca un obstinant sindrom al „ prezenţei trecutului”.

Majoritatea personajelor pozitive sunt de o verticalitate exemplară. Între cazurile deosebite se încadrează ministrul cultelor Radu Roşculeţ, constănţean, care până în ultima clipă a vieţii a refuzat orice dialog cu torţionarii săi, bucurându-se numai de afecţiunea şoricelului din celulă, precum şi cazul bătrânului Hodea care a cerut fiului său Ion să-l împuşte decât să pângărească sfânta taină a căsătoriei cu Agladia (când a fost forţat să facă sex cu rusoaica care-i salvase viaţa).  Sunt deasemeni pagini superbe de entuziasm (ca în vol.1) când învăţătoarea care o jignise a fost nevoită în final să-i dea nota zece, de extremă duioşie ca în dialogul lui Radu Roşculeţ cu şoricelul din celulă sau de capacităţi extrasenzoriale ale autoarei când descrie Odiseea mâinilor, a ochilor, obrajilor şi a gurilor din volumul II.  Imaginile de sublimare şi adoraţie culminează cu concluzia ontologică a devenirii sale, ca rezultat al dragostei pentru hieraticul profesor Logea , când clamează: „El este copacul crescut în mine”… „N-aş fi fost ceea ce sunt, dacă n-ar fi existat Logea. Este în preajma mea, zidit, cum este Ana zidită în pereţii mânăstirii Argeş”. Roman total, într-o continuă mişcare a personajelor sale, cu fapte reale din existenţa traumatizantă a poporului nostru, vrednic de un scenariu cinematografic, de lung metraj, „Bărbatul copacilor mei”, se poate constitui într-un autentic document la îndemâna cititorilor. Un asemenea roman nu se poate uita nici odată !

Valeriu Cuşner

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com