|
 BIBLIA
COAXIOLOGICĂ
EDITURA PACO, Bucureşti, 2008.
CAPITOLUL I. OM
Sorin CERIN
~ 1~
1) Lumea
nu a fost creată ci doar s-a Întâmplat odată în Factorul Nostru Unic
Întâmplător, iar tot ceea ce vedem noi ca fiind lume, este Imaginea
reflectată în Cunoaştere, într-o infinitate de succesiuni
Neîntâmplătoare a adevăratei lumi care s-a Întâmplat doar o singură
dată. Această Imagine reflectată într-o infinitate de succesiuni este
Destinul. De aceea tot ce moare sau se naşte pentru a muri moare pentru
a se naşte şi se naşte pentru a renaşte.
2) Nu există Om Întâmplător decât Om Neîntâmplător,o imagine perpetuă a
Întâmplătorului reflectată în Cunoaştere. De aceea nu există Om
Primordial,precum orice apocalipsă este doar o simplă trecere dintr-un
stadiu în altul,iar orice trecere este o Iluzie a unei imagini
reflectată în oglinda Cunoaşterii.Trecerea este întotdeuna doar
Neîntâmplătoare şi niciodată Întâmplătoare ca opusul
ei,Eternintatea,dacă e vorba de Timp,Infinitatea dacă este Spaţiu,sau
Moartea dacă este vorba despre Viaţă.Şi totuşi depinde care Moarte.
3) Nimic nu este sfânt de la sine şi independent de Om fiindcă sfinţenia
este forma superioară a Iubirii, iar doar cel ce iubeşte poate sfinţi
imaginea şi nu imaginea este cea care se sfinţeşte pe sine, în lipsa
Iubirii. Omului îi e dat să vada cea mai superioară formă a Iubirii în
sfinţenie dar mai sunt şi alte trepte şi mai superioare sfinţeniei care
nu îi sunt date spre cunoaştere Omului.
4) Nu există divinitate superioară şi nici inferioară cum Universul mic
este la fel de infinit precum Universul mare.Omul este divin la fel ca
şi Factorul Său Creator şi Unic Întâmplător.
5) Factorul Creator şi Unic Întâmplător poate fi numit creator doar din
perspectiva Omului, fiindcă Omul vede succesiunea reflectată la infinit
în propria sa Cunoaştere a Întâmplării Unice drept Creaţie, chiar dacă
în realitate nu este Creaţie ci o Întâmplare Unică care nu se repetă dar
nici nu se succede decât în reflecţiile imaginare ale Cunoaşterii pentru
a desăvârşi Iluziile acesteia, printre care şi Iluzia Vieţii.
6) Omul este religios fiindcă divinitatea din acesta este Iubire şi
oricât va încerca să fugă de religie, se va adânci şi mai mult în
meandrele sale. Religia este parte a sfinţeniei fiindcă începe odată cu
aceasta, iar sfinţenia este o treaptă a Iubirii, iar Omul este
reflectare în Cunoaştere a Iubirii din Factorul Său Creator şi Unic
Întâmplător.
7) Cel mai mare rău care poate exista pe lumea aceasta este să
instituţionalizezi religia creînd tot felul de biserici sau secte.
Adevărata religie nu trebuie instituţionalizată sub nici o formă, în
biserici sau alte forme de cult. Ea va sălăşlui doar în Om şi nu în
ritualurile sau ierarhiile instituţionalizate în numele religiei.
8) Orice nume sfânt, orice simbol sfânt, orice nume important cum ar fi
Iisus, Mahomed, Budha, Satan, Belial, Leviathan, Lucifer, sau oricare
alte nume cu semnificaţii ale sfinţeniei sau ale cultelor, precum şi
nume de importanţă crucială în existenţa noastră cum ar fi Timpul,
Spaţiul, Viaţa trebuie respectate fiindcă ele reflectă Destinul Omului,
iar orice batjocură la dresa lor este un mare păcat, care-L îndepărtează
pe Om de Sinele Său Sacru.
9) Coaxialismul este filozofia care susţine propriile sale precepte
referitoare la Sinele Sacru al fiinţei umane, că nici un Om nu este
inferior vreunei divinităţi, iar orice rugă sau cult nu poate fi făcută
spre adorarea sau îmbunarea vreunei divinităţi, ci doar pentru regăsirea
propriului Sine Sacru al Omului Divin în el însuşi.
10) Omul este parte din Dumnezeu precum Dumnezeu este parte din Om.
11) Unica biserică adevărată este aceea care susţine că Omul nu are voie
să să instituţionalizeze religia, sa devina supus al vreunei divinitati
ci doar parte din aceasta iar atunci cand se va regasi pe Sine va
descoperi odată cu divinul din El si divinitatea!
12) Unicul cult adevărat este cel care susţine independenţa Omului faţă
de orice instituţionalizare sau formaţiuni sociale care-l asupresc prin
legi potrivnice firii sale Divine, dar mai ales îi îngrădesc calea spre
redescoperirea Sinelui Său Sacru.
13) Legile care nu sunt potrivnice firii Omului sunt cele care pedepsesc
crima, furtul, înşelătoria, violenţa, minciuna, trădarea, sau tot ceea
ce aduce un prejudiciu aproapelui său, fiindcă Omul este Divin, iar El
trebuie să se comporte ca o fiinţă Divină.
14) Toate legile care sunt potrivnice firii Omului sunt cele care îl
încorsetează pe Om făcându-L un umil supus al unei Ierarhii potrivnice
Sinelui Său Sacru.
15) Sfinţii filosofiei coaxiologice sunt toţi Oamenii care au reuşit să
înţeleagă că sfinţenia este o treaptă a Iubirii, fiindcă şi Omul este
Iubire.
16) Coaxialismul crede în Dumnezeu! Chiar dacă Omul este parte din
Dumnezeu fiind Divin, Omul nu este Dumnezeu fiindcă Dumnezeu va fi mereu
dincolo de Om. Dincolo de Dumnezeu nu poate fi nimic şi tocmai de aceea
este o frontieră! Dincoace de Dumnezeu iar nu poate fi nimic şi tocmai
de aceea este a doua frontieră, dar întotdeauna ceea ce se află între
frontiere deci este mărginit, nu poate fi Dumnezeu! Atunci unde
altundeva decât mereu Dincolo? Coaxialismul acceptă unele părţi din
religii cum ar fi: Creştinismul, Islamismul, Zoroastrismul, Hinduismul,
Shintoismul sau altele, doar dacă acele părţi slujesc în vreun fel sau
altul la regăsirea Sinelui Sacru al Omului.Se opune oricaror fanatisme
religioase.
18) Practici precum Yoga sau cele care ajută la regăsirea Sinelui Sacru
pot face parte din obiectul de cult al Coaxialismului.
19) Rugăciunile sau mantrele atât timp cât sunt spuse pentru a ajuta la
Calea Regăsirii de Sine a Sinelui Sacru sunt binevenite.
20) Nu trebuie să existe niciodată o rugăciune pe care să o spună doi
Oameni la un loc sau la fel fiindcă nici unul dintre cei doi nu sunt
similari ci pot fi doar asemănători, astfel nici unul nu va avea la fel
cu celălalt acelaşi Sine Sacru.
21) Coaxialismul se bazează pe Echilibrul Omului prin care-şi descoperă
Sinele Sacru,venerând nu numai Binele ci şi Răul la care se raportează
acel Bine pentru a exista, iar orice manifestări extremiste, xenofobe,
rasiste sau de orice altă natură care ar putea aduce prejudicii oricărui
alt Om devin contrare acestei filosofii.
22) Toţi Oamenii sunt egali, fiindcă se nasc egali şi la fel de egali
mor, doar că în timpul Vieţii adevăratul Rău care constă în societatea
ierarhizărilor îi diferenţiază, iar această diferenţiere stă la baza
pierderii Echilibrului pentru aflarea Căii Sinelui Sacru.
23) Nu există Om rău sau bun, ci doar Om care este străin de Sinele Său
Sacru, fiindcă Omul ce şi-ar afla Sinele Sacru nu ar fi nici rău şi nici
bun ci mort pentru noi, care suntem: străini de noi.
~ 2~
Moartea
este tot ceea ce nu suntem noi. Cu toate acestea ne raportăm la moarte
trăind prin aceasta întreaga noastră viaţă.Ce altceva poate să fie viaţa
decât propria noastră oglindire în ceea ce nu suntem noi, deci moarte!
~ 3 ~
Astfel viaţa noastră pe care o cunoaştem ca atare prin oglindirea sa în
moarte este de fapt: Propria noastră Moarte! Şi aceasta va avea propria
sa apocalipsă.Care va fi sfârşitul lumii? Odată ce lumea există pentru
Om doar atât timp cât există Omul, sfârşitul lumii acestuia survine
odată cu decesul, în schimb sfârşitul lumii în calitate de societate va
consta în faptul că Omul va creea inteligenţă artificială care la
început îl va egala, iar în cele din urmă inteligenţa artificială îl va
depăşi din ce în ce mai mult, astfel încât Omul va trece de partea
acestei inteligenţe artificiale care îi va conduce Destinul, fiind noile
organe de simţ ale Omului. Nu va fi nici un război între Om şi maşină,ci
o trecere treptată a Omului în maşină, astfel încât Omul biologic pe
care-l vedem noi azi va dispărea treptat de pe faţa acestei lumi, făcând
loc Omului considerat de noi azi ca fiind artificial. Astfel viaţa
noului Om va putea fi nelimitată la fel ca şi inteligenţa sa. Omul
biologic va trece bucuros de-a lungul câtorva secole, treptat, în Omul
Anorganic, scăpând astfel de boli sau de alte neajunsuri ale biologiei.
~ 4 ~
Doar Moartea ne este cunoscută şi nicidecum propria noastră Viaţă, în
faza noastră biologică. Ceea ce-l va determina pe Omul biologic actual
să treacă în Omul Anorganic fără a avea nici un conflict faţă de noile
schimbări va fi tocmai tehnologia care-I va arăta Omului biologic
inexistenţa frontierelor inteligenţei dar şi a cunoaşterii limitate până
atunci. La început, când inteligenţa artificială îl va depăşi, Omul
Biologic se va folosi de inteligenţa artificială cerându-I anumite
sfaturi, ca în cele din urmă Omul biologic să creeze instrumente pe baza
căruia această inteligenţă artificială să facă parte din propriul său
organism. Cu cât inteligenţa artificială va creşte cu atât Omul va dori
să o integreze în corpul său, cum ar fi diferite implanturi pe creier în
primele faze, ajungând în cele din urmă să înlocuiască organe întregi
până în faza în care se va înlocui total pe Sine. Noua lume care I se va
părea total diferită şi paradisiacă faţă de lumea cunoscută până atunci
a simţurilor limitate ale biologicului dar şi ale inteligenţei la fel de
limitate ale acestui biologic.
~ 5 ~
Cum se reflectă viaţa în ceea ce nu suntem noi? Prin oglindirea sa in
Moarte. Prin inteligenţa artificială Omul va renaşte la adevărata Viaţă
privind înspăimântat Moartea prin care a trecut de-a lungul mileniilor
pline de disperare şi suferinţe. Şi pentru Omul Anorganic va exista
Moarte oricât de inteligent şi de profund spiritual ar fi doar că acea
Moarte va fi privită şi înţeleasă cu totul alţi ochi, devenind pentru el
o Moarte a Renaşterilor Eterne, a Vieţii Eterne.
~ 6 ~
Întreaga noastră Viaţă ne raportăm la Moarte! În concluzie Viaţa este
rezultatul oglindirii în ceea ce nu suntem noi. Prin urmare reliefează o
realitate total discrepantă şi mai ales iluzorie despre Adevăr!
~ 7 ~
Odată ce ne oglindim în cu totul altă realitate decât ceea ce suntem
noi, însemnă că tot ceea ce credem că trăim, propria noastră existenţă,
visele şi speranţele noastre, teama de Moarte este un mare fals, fiindcă
realitatea noastră este tocmai ce nu suntem noi, deci: Moartea Noastră!
Astfel ne trăim, cu fiecare clipă care trece, propria noastră Moarte!
~ 8 ~
Dacă Viaţa noastră ar fi o oglindire în tocmai ceea ce suntem noi, acest
lucru ar însemna că noi ne oglindim şi ne raportăm la noi înşine.
~ 9 ~
În existenţa noastră absolut orice s-ar raporta la sinele său, precum
răul la rău şi binele la bine ar duce la anularea raportării propriu
zise, întrucât este absolut necesar un raportor final care să nu mai fie
sub nici o formă la fel cu raportantul. De exemplu binele nu se va putea
raporta niciodată unui mai puţin bine dacă undeva la capăt nu ar fi şi
răul faţă de care să se poată opera întregul şir de raportări. Astfel la
unul din capete trebuie obligatoriu să se afle un opus. Mai mult decât
atât este cât se poate de bine ştiut prin propria experienţă a
simţurilor noastre că nu putem vorbi de o raportare fără un raportor sau
un raportant la acesta.
~ 10 ~
În orice raportare trebuie să fie neapărat două sau mai multe elemente.
~ 11 ~
Nu se poate face raportarea unui singur element faţă de sine decât dacă
acesta este reliefat faţă de un posibil opus sau alt element diferit.
~ 12 ~
Ce poate fi mai diferit Vieţii decât Moartea? Dar ce poate fi mai
asemănător Vieţii decât Moartea? Nimic!
~ 13 ~
Moartea este tot ceea ce nu este Viaţa precum Viaţa este tot ceea ce
este Moartea!
~ 14 ~
Prin Moarte absolut orice primeşte o conotaţie opusă Vieţii, dar cu
toate acestea Viaţa nu ar fi niciodată Vie fără Moartea Sa care îi dă pe
deplin întreaga sa strălucire.
~ 15 ~
Nu putem să ne imaginăm Viaţa fără Moarte, fiindcă întreaga Viaţă se
sprijină pe Moarte, altfel nu ar exista. Nu ar exista tocmai fiindcă nu
ar avea nici un grad de comparaţie cu sine însăşi . De ce nu ar avea un
grad de comparaţie cu o altă Viaţă de exemplu, diferită total Vieţii
respective, deci opusă acesteia? Răspunsul este cât se poate de simplu:
Nici o Viaţă nu se poate compara cu o altă Viaţă decât dacă ambele se
raportează la Moarte!
~ 16 ~
Chiar dacă o Viaţă este diferită de o altă Viaţă, ea, în calitate de
Viaţă, există doar prin raportarea sa la Moarte, fiindcă toate celelalte
Vieţi la care s-ar raporta duc în cele din urmă la ultimul raportant
care este o Viaţă ce are drept raportor: Moartea!
~ 17 ~
De aceea am afirmat că toată strălucirea Vieţii constă în Moarte, precum
strălucirea Morţii constă în Viaţă.
Noi oamenii, suntem fiinţe duale, iar lumea noatră este o lume a Vieţi
şi a Morţii, a Binelui şi a Răului, etc. Dacă nu am fi fiinţe duale ci
am gândi pe baza unui Coeficient Logic mai mare decât doi, să admitem că
acesta ar fi cinci, atunci alături de Viaţă şi Moarte ar mai fi încă
trei opusuri ale acestora.
Astfel Viaţa nu ar mai avea caracterul singular pe care-l posedă în
lumea noastră, raportându-se la Moarte, ci ar avea un caracter
multivalent, având alte trei opusuri alături de un al patrulea opus care
ar trebui să devină în mod obligatoriu un raportor la care să se
raporteze toţi ceilalţi patru raportanţi.
~ 18 ~
Pentru a defini un opus este necesar doar un singur element opozabil,
iar în lumile unde sunt mai mult de două elemente opozabile dispare
singularitatea elementului opozabil faţă de celălalt, în sensul că Viaţa
nu ar mai fi Unică în raportarea sa faţă de Moarte, ci ar mai putea avea
trei elemente la fel ca şi aceasta sau asemănătoare ei, dar care să se
raporteze ca opuşi totali Morţii.
Acest lucru se poate petrece şi invers şi anume Moartea să mai aibe alte
trei elemente asemănătoare dar care să devină în totalitatea lor opuse
Vieţii.
~ 19 ~
Lumea noastră este o lume a opuşilor tocmai datorită celor doi opuşi
cardinali ai săi care sunt Viaţa şi Moartea.
Pentru a exista o lume a opuşilor este necesară existenţa a cel puţin
două elemente care să realizeze opozabilitatea între ele.
~ 20 ~
Tot ce porneşte de la nivelul minim a două elemente către un număr de
elemente infinit posedă caracteristica de opozabilitate. Marea
diferenţă, constă în faptul că această opozabilitate pornind de la un
nivel mai mare sau egal cu trei elemente şi nu cu două, poate defini
conceptul de opozabilitate multivalentă faţă de opozabilitatea singulară
caracteristică lumilor ce posedă doar două elemente cardinale, cum este
cazul lumii noastre.
Elementele cardinale îşi adjudecă această titulatură prin faptul că
reprezintă ultima frontieră a nivelului de conştientizare prin care
lumea respectivă poate fi definită.
~ 21 ~
Viaţa şi Moartea sunt cardinale fiindcă nimic nu le poate include în
structura sa devenindu-le raportor opozabil.
~ 22 ~
Ce altceva poate fi opozabil Morţii decât Viaţa?
Absolut nimic în lumea noastră, nici binele sau răul, frumosul sau
urâtul, etc. De ce opozabilitatea multivalentă poate fi definită cu un
nivel minim de doar trei elemente?
Răspunsul la această întrebare constă în faptul că Alături de cele două
elemente care pot alcătui opozabilitatea fiind şi opozabilitate
singulară apare un al treilea element care poate fi asemănător unuia
dintre celelalte două elemente şi total opozabil celuilalt.
Acest fapt duce la definirea unor reguli şi anume:
1) Pentru a defini o opozabilitate este neapărat necesar ca să participe
cel puţin două elemente.
2) Atunci când participă doar două elemente procesul de opozabilitate se
numeşte opozabilitate singulară fiindcă nici unul din elemente nu mai
are nici un alt element asemănător cu el.
Opozabilitatea singulară este unică, fiind definită doar de către două
elemente care participă în cadrul procesului respectiv.
3) Opozabilitatea multivalentă este definită de minimum trei elemente,
unde alături de cel puţin unul dintre elemente va mai fi şi un alt
element asemănător cu acesta şi total opus celuilalt sau celorlalte.
Opozabilitatea multivalentă nu este unică cum este cea singulară,
compusă strict numai din două elemente, ci are o caracteristică
infinită, fiindcă se poate produce atât în cadrul unui proces ordonat
din trei elemente cât şi în cadrul altor procese unde pot participa de
la minimum trei elemente până la o infinitate de elemente!
~ 23 ~
Din punct de vedere al opozabilităţilor se poate desluşi faptul că
Unicul şi singularul în opozabilitate survine cu un minimum de două
elemente care este strict şi unic prin faptul că nu mai poate fi o altă
opozabilitate singulară, faţă de opozabilitatea multivalentă unde
pluralul începe cu un minim de trei elemente şi continuă astfel la
infinit.
Unicul la nivel de opozabilitate este un plural al elementelor dar nu şi
al opozabilităţii. Acest lucru se defineşte prin cele două elemente care
determină opozabilitatea singulară. Acele elemente fiind în număr de
două sunt un plural. Astfel pluralul se află in singular şi singularul
în plural desăvârşind iluzia trăirii din cadrul Coeficientului Logic 2.
În cadrul unui Coeficient Logic superior alături de singular şi plural
ar mai interveni alte şi alte reprezentări echivalente cu numărul
Coeficientului Logic respectiv. Toate acestea ne demonstrează
interrelaţionarea dintre aceste auspicii printre care sunt pluralul şi
singularul într-un tot unitar care pulsează tocmai prin multitudinea
auspiciilor pe care acest Tot le întregeşte.
Astfel se explică încă odată maxima Totului în Toate şi a Toatelor în
Tot, cât şi al celorlalte diferite de Toatele determinate până acum al
Coeficientului Logic 2 dar care nu sunt alte Toate ale acestuia, ci alt
Tot al Totului!
~ 24 ~
De ce să fie un alt Tot al Totului şi nu alte Toate ale aceluiaşi Tot?
Răspunsul constă în faptul că doar prin intermediul Coeficientului Logic
2 putem determina ca fiind opus al Totului, Toatele şi nicidecum prin
intermediul unui alt Coeficient Logic, întrucât doar prin intermediul
Coeficientului Logic 2, Totul (singularul) are un opus al său
corelat în Toate (pluralul) .
Într-un alt Coeficent Logic Totul nu se mai raportează doar la pluralul
său posibil definit prin Toate ci la un alt Tot definit mai mult decât
pluralul său posibil pe care mintea omenească nu poate să-l priceapă
precum la rândul său acel Tot ce depăşeşte noţiunea de plural se
raportează la o altă reprezentare determinată de către propriul său
Coeficient Logic sau de către un Coeficient Logic superior.
Abia acum intrăm încetul cu încetul în minunăţia lumilor care nu au fost
niciodată Create fiindcă şi Creaţia face parte din cadrul Limbajului Pur
Universal iar deasupra ei se află alte şi alte Cuvinte ale acestui
Limbaj Pur Universal care întregesc mirifica dar şi atât de inaccesibila
realitate pentru Iluzia Vieţii noastre.
~ 25 ~
Şi atunci am gândit care este Scopul nostru al fiinţelor din această
lume.
Suntem noi oamenii mai presus animalelor fiindcă credem cu străşnicie în
acest vis al vieţii noastre că suntem superiori pe această planetă sau
suntem nişte simpli alienaţi care aleargă către moarte trăind viaţa ca
şi cum ar fi eterni?
Trăind o viaţă care de fapt îi trăieşte aceasta pe ei, la fel cum
moartea îi moare în fiecare clipă de la naşterea triumfală pentru a
muri?
~ 26 ~
Încotro mergem noi oamenii dacă nu spre desăvârşirea propriei noastre
iluzii?
Ce anume ne poate determina să nu mergem spre desăvârşirea iluziei
respective?
Avem noi o călăuză care să ne îndrepte într-acolo?
Da! Acea călăuză se află în noi şi numai în noi şi numele ei este
alungare, fiindcă această călăuză are datoria de a alunga Străinul din
noi, din fiecare, care ne ţine orbi şi surzi, care ne droghează cu noi
şi noi iluzii deşarte, ce nu sunt nici pe departe compatibile cu sinele
nostru, pierdut, demult în negurile uitate ale istoriei de către noi
înşine.
În această alungare constă nu numai curajul de a ne înfrunta propriul
nostru Destin pe care străbunii noştri l-au jucat la zarurile istoriei
omenirii pecetluindu-l cu păcatul originar, ci mai înainte de toate,
alungarea trebuie să fie sămânţa redobândirii de statut profetic al
omului.
~ 27 ~
Prin statutul său profetic omul trebuie să înţeleagă că nu este hărăzit
de nici un destin potrivnic şi că viaţa lui nu ar trebui nici pe departe
să fie o luptă cu el însuşi, ci adevăratul destin al omului este de a fi
el însuşi şi nicidecum străin de sine şi umilit de un Dumnezeu imaginar
care bate dacă nu este ascultat şi iartă cu infernul iadului dacă omul
nu îşi îndeplineşte scopul pentru care a fost născocit tocmai de acest
Dumnezeu prestidigitator, infatuat şi rău care l-a făcut astfel pe om
tocmai pentru a se lupta în această lume ce-l va căli şi cizela astfel
pentru cele ce vor veni. Nimic mai fals. Am spus şi o repet.
Toate aceste versiuni aiuritoare sunt scornite de mintea nebună şi
înceţoşată a unor indivizi care au reuşit să penetreze istoria vremii
lor şi pe care să o transmită şi generaţiilor următoare. Acest tip de
Dumnezeu este de fapt tipul de om care a scornit un astfel de Dumnezeu.
De ce este un Dumnezeu bun cu supuşii şi rău cu neascultătorii. De ce nu
este la fel de bun şi cu cei care nu-l ascultă fiindcă el reprezintă în
totalitate sinele suprem a ceea ce poate gândi omul în această viaţă.
Răspunsul constă în faptul că omul care a creat un astfel de Dumnezeu
era bun cu cei care erau de partea sa şi aspru, neîndurător cu toţi
ceilalţi care i se opuneau propriilor sale interese.
~ 28 ~
Statutul profetic al omului constă şi în faptul că acesta este o fiinţă
eminamente religioasă, dar calea aleasă de către acesta pentru a se
defini ca homo religios este cât se poate de străină de el. Prin faptul
de a se defini ca fiinţă religioasă omul este la rândul său mai înainte
de toate propriul său profet şi abia pe urmă se încadrează în ansamblul
pluralist al profeţilor pe care-i identifică cu ambiţiile, aspiraţiile,
speranţele dar şi imprudenţele, debusolările, eşecurile sau deziluziile
propriei sale vieţi.
~ 29 ~
Omul nu este nimic altceva decât un făuritor etern de dumnezeire, unde
fiecare sentiment al său devine un posibil sfânt sau înger, profet sau
demon, în funcţie de valenţele pe care le poartă sentimentul respectiv.
~ 30 ~
Tot mobilierul religios al omului se va reduce la mobilierul său
sentimental, respectiv al propriilor sale trăiri pe care le posedă
sinele său.
~ 31~
Sinele omului nu este o religie, fiindcă sentimentele sale sunt
independente de el chiar dacă acesta le zămisleşte. În aceasta cred că
constă absurdul propriei noastre existenţe.
~ 32 ~
Trăim anumite clipe de bucurie sau coşmar faţă de care avem anumite
sentimente şi cu toate acestea nici unul dintre acestea nu ne aparţine
nouă ci mediului care le-a determinat astfel. Prin urmare mobilierul
sentimental care devine mobilier religios aparţine nemijlocit mediului,
exteriorului şi nicidecum interiorului, sinelui în care acest exterior
se reflectă ca într-o oglindă.
~ 33 ~
Bineînţeles că odată reflectată imaginea acestui exterior, interiorul
sinelui nostru va răspunde prin a da o anumită identitate exteriorului
respectiv, identitate care devine un sentiment, iar acesta de-a lungul
istoriei s-a clasificat ca o piesă a mobilierului religios pe care-l
posedă societatea umană la un anumit timp.
~ 34 ~
Religia este de fapt exteriorul care invadează necontenit sinele omului,
încercând mereu să-l demonetizeze pe acesta, să-l întrupeze în propriul
său sine chiar dacă acesta este mult mai abject decât cel al omului.
~ 35 ~
Păcatul originar a survenit abia în momentul în care omul s-a acceptat
învins, renegându-şi propriul său sine în favoarea celui exterior al
lumii din care face parte. Acesta a fost momentul crucial al istoriei
fiinţei umane, momentul în şi prin care omul a devenit sclavul propriei
sale lumi în care se afla fără nici o vină.
~ 36 ~
De ce nu a încercat omul să exclame sus şi tare că vina aparţine lumii
sale înconjurătoare, tunetelor şi fulgerelor, inundaţiilor, gerurilor
năpraznice sau focului mistuitor? De ce nu a spus că cel mai tare şi mai
puternic care poate să le facă pe toate şi care are o denumire ce pentru
noi înseamnă Dumnezeu, nu a fost atât de darnic şi cu această atât de
plăpândă fiinţă care este omul? De ce nu l-a alungat pe Dumnezeu
certându-l aşa cum ar fi trebuit pentru mizeria aceasta de existenţă în
care a fost lăsat omul fără nici o vină?
De ce şi-a atribuit omul sieşi vina de a exista în murdăria acestei lumi
haotice prin păcatul său originar şi nu i-a atribuit-o lui Dumnezeu?
Toate acestea nu au putut fi realizate de om fiindcă omul prin sinele
său este o fiinţă care tinde mereu către perfecţiune, care îi dă un
sens, indiferent că evoluează pozitiv sau negativ, aceasta tot evoluţie
a sa se numeşte.
~ 37 ~
Oare dacă nu ar fi avut un Dumnezeu al propriului său sine definit prin
tot ce poate fi mai bun în imaginaţia sa, prin toate superlativele
posibile şi imposibile ale năzuinţelor sale ar mai fi avut năzuinţe?
Răspunsul meu este fără echivoc şi anume:NU!
~ 38 ~
Cel mai important factor în viaţa omului este speranţa.Aceasta l-a
ajutat de fiecare dată cu faptul că indiferent cât era situaţia de
vitregă la momentul respectiv, speranţa era aceea care îi mai dădea
omului o şansă. Această şansă a născut necesitatea omului de a crede în
ceva care i-ar putea îndulci chinurile propriei sale existenţe, iar acel
ceva s-a materializat în mobilier religios, respectiv în toată gama de
sfinţi, demoni, îngeri, etc.
~ 39 ~
Cu toate acestea cel mai important factor al fiinţei umane constă în
limbaj. Limbajul este cel care desluşeşte omului fiecare sentiment sau
trăire în parte clasificând-o sub o anumită denumire.
Toate aceste denumiri diferă de la anumite comunităţi omeneşti până la
adevărate uniuni mondiale de astfel de comunităţi.
Limbajul prin semnele sale care sunt cuvintele şi sunetele care le
alcătuiesc diferă în funcţie de modul cum este perceput un anumit
fenomen, de rolul care i se atribuie acestuia cât şi de importanţa care
i se acordă.
Absolut orice imagine reflectată în sinele omului este un fenomen în
parte. Cum nu putem vorbi de două sine-uri umane identice, tot astfel nu
putem vorbi de două astfel de fenomene identice, cum nu putem vorbi de
două viziuni umane identice.
Acest lucru a dus la realizarea unui echilibru între viziunile unui
anumit grup de oameni, echilibru social care a dus la crearea unui
anumit limbaj comun al acelui grup de oameni.
Cu toate că limbajul comun reflectă într-o mare măsură fiecare sentiment
sau fenomen realizat prin reflectarea mediului exterior în sinele
fiecărui om care aparţine grupului ce uzitează acel limbaj, totuşi
fiecare om în parte va simţi şi va discerne fiecare termen al limbajului
comun în funcţie de sinele său mai înainte de toate, ca în cele din urmă
semnul limbajului respectiv să fie acceptat şi discernut şi în funcţie
de grupul căruia îi aparţine limbajul.
Am spus toate acestea fiindcă de aici porneşte una dintre cele mai
importante problematici ale religiilor actuale, şi anume, modul în care
este perceput Dumnezeu, dar mai ales denumirile şi atribuţiile
sfinţilor, demonilor sau altor factori care întregesc religia
respectivă.
Prin aceasta fiecare astfel de denumire a unui înger sau demon, curat
sau necurat, face parte din cuvintele limbajului comun al grupului sau
al mai multor grupuri umane care alcătuiesc societatea respectivă şi
implicit cu aceasta conştiinţa socială a societăţii respective.
~ 40 ~
Termenul de profet aparţine în primul rând prin însemnătatea sa unei
persoane care prin profeţiile sale are anumite viziuni prin care această
persoană este mai aproape de Dumnezeu. Această apropiere în multe
culturi a determinat o asociere a profeţilor cu cei mai importanţi idoli
sau chiar cu Dumnezeu.
Oare putem accepta ca fiind sacre denumirile fiecărui astfel de profet,
chiar dacă ele diferă de la o cultură la alta? Chiar dacă ele definesc
în cele din urmă aceeaşi persoană sau personalitate religioasă
indiferent că aceasta aparţine binelui sau răului?
DA! Absolut orice denumire a unui profet este sacră chiar dacă acesta
are o multitudine de astfel de denumiri diferite de la o cultură la
alta, indiferent dacă acel profet aparţine Binelui sau Răului.
Atât BINELE cât şi RĂUL sunt denumiri sacre, precum este frumosul şi
urâtul sau toate celelalte denumiri care le pot identifica.
~ 41 ~
Prin Bine, indiferent de limbă fiinţa umană înţelege calea sa spre
perfecţiune spre năzuinţele la care aspiră, precum prin Rău, calea prin
care îşi raportează acest Bine, fără de care Binele NU ar avea nici o
însemnătate.
~ 42 ~
Binele fără de Rău nu poate exista precum fiinţa umană nu poate gândi
decât pe baza Coeficientului Logic 2 al Binelui şi Răului, Frumosului şi
Urâtului dar şi al tuturor celorlalte care le pot defini ca numitor
comun pe acestea.
Acesta este sinele omului şi oricât de mult şi-ar dori omul să devină o
fiinţă perfectă care să aparţină Binelui îşi va da seama că această
perfecţiune se va lovi mereu de necesitatea sa de a fi raportabilă
tocmai Răului pentru a putea fiinţa.
Nu există Bine fără Rău precum nu poate exista Rău fără Bine.
~ 43 ~
Dacă ar fi numai Bine la ce s-ar mai raporta acesta în sinele omului
pentru a se putea afla cât de Bine este acest Bine?
~ 44 ~
Dacă ar fi numai Bine şi acesta nu s-ar putea raporta şi Răului atunci
acel Bine ar dispărea cu desăvârşire fiind de fapt cel mai mare Rău cu
putinţă.
Tot astfel nu poate exista Răul fără Bine, fiindcă dacă ar fi peste tot
numai Rău iar acesta nu ar mai avea cui să se raporteze am ajunge la
dispariţia totală a Răului.
~ 45 ~
Oare dispariţia totală a Răului ar duce imediat la Bine?
Răspunsul este că nu fiindcă dacă nu este acel Rău nu poate fi nici acel
Bine.
~ 46 ~
Omul prin esenţa sa este o fiinţă duală a Binelui şi Răului care fac
parte din sinele omului şi pe care nu le poate niciodată alunga din
acesta fiindcă dacă se încearcă alungarea Răului, spre a se menţine
numai Binele, omul se înstrăinează treptat de el însuşi, transformând
Binele spre care tinde în cel mai mare şi mai pronunţat Rău cu putinţă,
acela de a se autodetermina ca fiinţă dezumanizată de propriul său sine.
Acest lucru se face aievea prin modul absolut total opus omului de a-şi
afla propriul său echilibru şi acest mod se numeşte: Religia actuală.
~ 47 ~
Religia actuală este o cale greşită fiindcă nu face decât să
dezumanizeze fiinţa umană, încercând să o determine spre a se împotrivi
propriului său sine prin combaterea neabătută şi fără drept de apel al
Răului din om!
~ 48 ~
Iniţial orice om va spune că face bine, fiindcă doar astfel putem avea
parte de o moralitate sau normalitate care să ne îndrepte spre calea
atât de dorită către perfecţiune, fiindcă omul chiar dacă este păcătos
el poate fi convertit spre perfecţiune şi autodeterminarea sa ca o
fiinţă total schimbată şi bineînţeles opusă sinelui său.
Acesta este unul dintre cele mai mari rele care au putut exista de-a
lungul istoriei, fiindcă nu a făcut altceva decât să dezumanizeze omul
care şi aşa căuta disperat o cale de a se regăsi pe sine însuşi ca
urmare a tăvălugului creaţionist care a trecut şi peste el cu toate
vitregiile sale determinându-l să lupte pentru a putea supravieţui.
~ 49 ~
Adevărata religie nu trebuie niciodată să combată Răul din om ci să-l
înţeleagă, să fie alături de acesta , fiind unica cale de a transforma
Răul existent al sinelui uman într-un alt fel de Rău, care va fi mai
apropiat Binelui sau chiar îl va putea depăşi pe acesta tocmai în Bine,
determinând Binele să urce alte trepte mai sus spre adevărata cale a
perfecţiunii sinelui fiinţei umane.
~ 50 ~
Marea greşeală a religiilor de-a lungul întregii istorii a umanităţii a
constat în faptul că în loc să înţeleagă Răul şi să se apropie de acesta
cu Binele pentru ca acest Rău să poată fi schimbat în Bine, a COMBĂTUT
din răsputeri Răul cu tot ceea ce semnifica acesta în sinele fiinţei
umane, determinându-L să devină din ce în ce mai pronunţat, înstrăinând
fiinţa umană din ce în ce mai mult şi atrăgând şi Binele spre care
tindea religia respectivă spre Răul determinat să devină din ce în ce
mai agresiv şi perfecţionist tocmai fiindcă era combătut mai agresiv şi
mai perfecţionist de către tot felul de religii.
~ 51 ~
Înţelegând Răul la fel ca şi Binele, fiinţa umană se va înţelege pe sine
şi odată cu aceasta va dispare şi înstrăinarea de sine a omului atât la
nivel individual cât mai ales la nivel social.
~ 52 ~
Nume sacre ale unor mari profeţi ca Isus, Mahomed, Moise, Budha sau
alţii şi care se susţine că aparţin Binelui trebuie rostite alături de
alte nume sacre ale altor mari profeţi care din anumite interese ale
unor puternici perindaţi în istorie au devenit străine de om, şi
asociate de acesta Răului extrem determinat tocmai de Binele extrem.
Acestea sunt Satan, care reprezintă sudul, Belial, care reprezintă
nordul, Lucifer care reprezintă estul fiind asociat luminii, răsăritului
acesteia cât şi Leviathan care reprezintă vestul sau ţinutul mărilor.
În afară de Lucifer care are o origine romană celelalte cuvinte sacre
sunt de origine ebraică, astfel este uşor de înţeles de ce sudul lui
Satan aparţine focului, fiind o arie dominată de călduri excesive,
vestul aparţine mărilor, fiindcă în partea de vest a ariei ebraice se
poziţionează marea mediterană iar nordul lui Belial aparţinea
pământului, fiind probabil influenţat de vastitatea teritoriilor
europene şi asiatice care se perindau în nordul acestei arii ebraice.
Toate aceste denumiri chiar dacă în alte popoare şi culturi apar sub
nume diferite, ele sunt sacre iar cu cât sinele fiinţei umane va încerca
să le deteste sau să le alunge, cu atât se va înstrăina şi mai mult de
propria sa fiinţă mărind alienarea şi debusolarea în care se află
această lume.
~ 53 ~
Existenţa noastră nu ar fi fost o luptă, fiindcă noi nu suntem aici nici
pentru a ne cizela sufletele cum unii demenţi încearcă să afirme pentru
a ascunde greşeala epocală pe care se bazează credinţele lor false şi
nici pentru a ne chinui aidoma sclavilor care tot din motive
asemănătoare au existat.
~ 54 ~
Suntem în această lume pentru a ne înţelege pe noi înşine şi pentru a fi
fericiţi.
~ 55 ~
Omul nu trebuie să accepte nici o religie care îl scapă de teama
propriei sale existenţe, fiindcă astfel nu face nimic altceva decât să
devină sclavul acestei religii.
~ 56 ~
Nu trebuie nici un om să accepte că teama are ca rădăcină Răul din el
sau din societate, ci faptul că Binele este atât de depărtat de acest
Rău încât îl determină pe acesta să devină la fel de perfecţionist pe
calea sa precum este şi Binele pe calea sa.
~ 57 ~
Cu cât vei îndepărta Răul de Bine cu atât acesta va fi mai Rău iar
Binele în mod paradoxal va fi mult mai Rău decât era înainte Bine,
fiindcă în loc să atraga Binele către el, Răul va atrage Răul către sine
şi astfel se va ajunge la escamotarea Răului şi implicit a fricii care
menţine flacăra temerilor aprinsă.
~ 58 ~
Unul dintre cele mai bune mijloace de a fi sclavul unei religii este
:Teama de Rău!
Fiecare om va trebui mai înainte de toate să-şi înfrângă această teamă.
~ 59 ~
Odată înfrântă teama din el, omul îşi va înfrânge şi crezul său ţinut în
sclavie de propriile lui angoase.
Înfrântă teama, crezul va deveni liber şi nu frustrat de tot felul de
neîmpliniri care le sunt subordonate în mod paranoic personajelor care
întruchipează Răul cum ar fi sfinţii sau împăraţii Răului, precum Satan,
Lucifer sau alţii în religia creştină sau alte şi alte denumiri în alte
religii pe care tocmai creştinismul le nominalizează ca fiind simple
mitologii. De aici se vede latura profund inumană şi mârşavă a
creştinismului care funcţionează pe ideologia că cine nu este cu noi
este împotriva noastră.
Pe de altă parte este normal ca fiecare religie la fel ca fiecare sistem
filosofic să-şi susţină propria sa parte de adevăr unic şi imbatabil
care nu poate fi schimbat în detrimentul altor şi altor religii.
~ 60 ~
Prin religie Omul nu face nimic altceva decât să se identifice pe sine
cu toate împlinirile şi neîmplinirile sale, cu toate bunele şi relele
sale.
Dacă omul respectiv este un om dominat de o anumită teamă atunci şi
religia sa va fi dominată de acel tip de teamă care va fi atribuită
personajelor cheie care încropesc crezul respectiv. Cu cât teama omului
este mai mare cu atât şi puterea dumnezeului zugrăvit de acesta va fi
mai mare dar şi mai despotică fiindcă teama în sinele ei este despotică
şi nu lasă pe moment fiinţa umană să se desfăşoare plenar, în
totalitatea posibilităţilor date de către natura sa creatoare.
Acest deziderat a dus mereu la închistarea crezurilor fiinţei umane în
sintagme de genul, Dumnezeul care bate, sau de genul, orice păcat se
plăteşte.
Toate acestea îşi au obârşia tocmai în teamă, fiindcă cea care bate este
teama şi efectele sale sau cauza sa, care în mod josnic şi laş îi este
substituită Dumnezeului fiinţei umane şi atribuită opusului acestuia
carea este Diavolul.
De ce în mod laş? Fiindcă fiinţa umană crede că face şi cu Dumnezeu
acelaşi lucru care îl face cu propriul său sine, acela de a se împotrivi
prin minciună şi făţărnicie mersului firesc al propriului său destin, de
a se substitui curajului de a privi vitregiile acestei lumi în faţă,
vitregii care nu pot aparţine celui puternic şi a toate creator fiindcă
acesta s-ar putea supăra pe fiinţa umană dându-i şi mai mari nenorociri.
Astfel tot ce este Rău nu mai aparţine celui Atotputernic şi creator al
tuturor văzutelor şi nevăzutelor ci opusului acestuia unde
Atotputernicul este înţeles de greşeala săvârşită prin crearea
diavolilor, care sunt acceptaţi de om ca fiind nişte rebuturi de la
binele dorit de Atotputernic.
Este acelaşi mod laş pe care-l face omul perfid faţă de cei mai
puternici decât el, care chiar dacă sunt nişte ticăloşi ordinari, sunt
cântaţi în ode sau li se aduc tot felul de imnuri alexandrine de către
cei mai slabi.
~ 61 ~
Niciodată dumnezeul omului nu va fi un dumnezeu diferit de sinele
omului.
Dumnezeul omului va fi imaginea omului, dar numai partea care zugrăveşte
plenititudinea, împlinirea şi speranţele către bine ale acestuia şi
nicidecum răul şi neîmplinirea care îi sunt atribuite Diavolului.
~ 62 ~
Omul este atât de laş cu sine însuşi încât îl numeşte pe Dumnezeu
Atotputernic iar pe Diavol, sluga şi greşeala acestui Atotputernic.
SORIN CERIN
eseist, filosof si prozator
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sorin_Cerin
http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Sorin+Cerin
http://www.rightwords.ro/citate/autor/sorin-cerin--1165
|
Comentarii de la cititori |
|
