Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

„BLESTEMUL LUI BRÂNCUŞI”

Prof. Univ. Dr. Ioan ŢEPELEA

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Titlul însemnării noastre este şi cel de pe volumul antologic al poeţilor români din diaspora, editat de grupul editorial Crai nou & Muşatinii & Bucoviana viitoare, şi îngrijit de Revista Agero din Stuttgart, prin Lucian Hetco şi Ion Drăguşanul. Cum editarea/tipărirea s-a realizat în România cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Naţional Suceava, vom saluta iniţiativa şi realizarea interesantului proiect. Coperta volumului este realizată de Gabriel Cârloanţă şi Dumitru Sava.

Cu firească emoţie am răsfoit volumul realizat în condiţii grafice aparte, în ton cu firea poetului care şi-a asumat „lupta cu inerţia”, fiind ursit pentru tinereţe fără bătrâneţe şi pentru viaţă fără de moarte, cum se scrie în paginile ce prefaţează conţinutul liric al poemelor ce-şi dau întâlnire în regalul concurs de poezie de la Mălini (ajuns la momentul editării la a XXXVI-a ediţie). Sora poetului, Margareta Labiş, conştientă de imboldul poeziei în tumultul gândirii româneşti şi universale, cunoscută şi nemurită şi din „Moartea căprioarei”, dar şi din stăruinţele spirituale prezente, face practic o fericită punte spre ceea ce se poate chema „starea de inefabil numită Poezie” (Pavel Blaj).

Lucian Hetco, este unul dintre poeţii ce semnează în „Blestemul lui Brâncuşi”, vol 1, şi tot el este autor la studiul „Aceşti oameni sunt încă legaţi de România”, în care ţine să facă unele precizări legate de diaspora română cel puţin sub trei determinări:

1. Românii emigraţi din graniţele actualei Românii, aflaţi actualmente în străinătate;

2. Românii aflaţi în imediata apropiere a graniţelor ţării, în statele vecine;

3. Ce există cu adevărat pentru românii din afară? Ce fac ei pentru ei? Ce face statul român?

Fireşte, nu vom zăbovi acum la cele scrise de poetul orădean de la Stuttgart, păreri eseistice care confirmă într-un fel faptul că el, este marcat îndeosebi de o tipologie a caracterului în care se întrepătrund delicateţea percepţiilor (specifică, de regulă, firii poetului), robusteţea principiilor şi nonşalanţa abordării concrete a momentului istoric al românilor călare pe două veacuri! Se pare că şi concluzia tranşantă spune ceva despre omul, românul şi poetul Lucian Hetco: „Suntem aşa cum ne-au format vremurile, dar orice schimbare în bine începe cu sine însuşi. Putem fi cu adevărat români oriunde am fi situaţi geografic şi nu este cazul să ne ascundem originea şi nici să ne refugiem în comoditate sau pasivitate ca urmare a unei mentalităţi, (cea a pasivului descurcăreţ) care nu ne-a adus aplauze la scena internaţională nicicând. Putem, însă, a fi români cinstiţi şi în Germania, şi în Israel, în Canada sau la Wellington, în Moldova, în Timoc şi la Békescsaba. E dreptul nostru şi merită luptat pentru el”!

E adevărat, nu l-am cunoscut pe Lucian Hetco la Oradea, deşi, poate, drumurile noastre s-au întâlnit la cumpăna dintre mileniul doi şi trei. N-am rezistat însă să nu-i remarc opiniile, măcar fugar, înainte de a mă ocupa de poemele sale. Templul Agero, Cenaclul Agero ne luminează desigur labirinturile unei spiritualităţi româneşti, una ce „oficiază întru’ Identitate, adică întru’ istorie, întru’ poezie, întru’ proză sau întru’ arte”. Cu bucurie deschid ochii cuprinderii proprii spre zările lumii, spre America, spre Asia şi spre Africa, şi în primul rând spre Europa, cea care a născut la Oradea în 1992, o Societate culturală, devenită Societate Academică, spre folosul celor care-şi iubesc identitatea culturală proprie, a celor ce poartă în suflet dragostea de România oriunde s-ar afla în zarea zărilor.

Ne vom ocupa, deci, de poezia oferită de Lucian Hetco, nu înainte de a-i aminti şi pe ceilalţi poeţi (Sorin Anca, Simona Anomis, Adriana Blesch, Maria-Rozalia Chelaru, Madelaine Davidsohn, Dan Dănilă, Horaţiu Didea, Alexandru Drăghici, Ileana Jeca, Ralf Ernest Kuvi, Lacrima Luha-Strobel, Elena Maria, Voicu Marina, Irina Matei, Lucian Marius Matei, Sorin Olariu, George Preda, Dani Rockhoff, Laura Stelea, Nicolae Stroe, Gelu Vlaşin, Andrei Zanca, Mariana Zavati-Gardner şi Ruxandra Will).

Lucian Hetco, pe care-l vom numi în continuare cu iniţialele L.H, este surprins chiar de colegul său, cel de-al doilea redactor de carte, Ion Drăguşanul, într-o scurtă portretizare: „predarea de suflet”, unde poetul este văzut şi ştiut ca „muritor”, care după ce se linişteşte în felul lui „biologic / celulă după celulă”, remarcă nevoia de a exista cu „plăcere/ fără alte justificări şi bătăi de cap”. Individualitatea poetică a lui L.H., cu care-şi inventează chiar o altă realitate, este văzută şi într-un alt mod, de tânărul şi exactul şi laboriosul critic Victor Cubleşan din Cluj Napoca. În Prefaţa de la volumul Dreptul la culpă, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2003, criticul clujean remarcă că L.H. este un autor liric „oarecum neobişnuit”, că la el majoritatea influenţelor care au bântuit literatura română a ultimilor ani, sunt de nuanţă optzecistă, corespondente şi cu ceea ce se întâmplă în lirica occidentală. Or, lirica lui L.H. adoptă o formă liberă, un tipar aparte, acordând o „doză sensibilă cadenţei frazări”, având totodată o notabilă lipsă de apetenţă autorului pentru coloristică. În concluzie, se poate spune că poetul născut la Oradea, pune un minim accent pe componenta picturală, preferând sunetele şi senzaţiile date de pipăitul suprefeţelor, de contigenţa mirosurilor.

Cert este că Lucian Hetco este un poet a cărui specificitate ţine de chiar miezul unei firi inedite, care provoacă prin lirica sa o emoţie constantă. Limbajul poetic propus cititorilor este, la fel, unul inedit. Poetul vieţuieşte parcă într-o lume aparte, exersând pe o coardă a sensibilităţii tipice, în aparenţă aparte de linia „simbolistă” asupra căruia multe din probleme n-au fost clarificate satisfăcător. Rimbaud sau Mallarme s-au manifestat, se ştie, plenar în lirica modernă. Poezia pe care ne-o propune Lucian Hetco merge în prelungirea mişcării romantice, fiind mai mult o poezie tranzitivă, cam în sensul în care criticul „postmodernist” Gheorghe Crăciun vede incidenţa liricii bacoviene în arealul poeziei moderne. Dacă ar fi este poemul cu care se deschide volumul Dreptul al culpă. În el, poetul nu se dezminte şi zice că „Dacă ar fi fost aşa,/ cum nu putea să fie,/ neavând voie şi neţinând seama de / Zgomot, / şi de coarde de suflet, / de simţ şi plăcere,// Dacă ar fi fost voie / să fie aşa, / Cum ar fi putut să fie/ ţinând seama de suflet, de simţ şi de / Bucurie// Dacă ar fi fost aşa, /cum ar fi trebuit să rămână, / fără Zgomot şi cu coarde în suflet/ cu simţ, / dar fără / Iubire, // Dacă ar fi putut să fie aşa,/ cum nu putea să fie/ de prea mult Zgomot / Şi Simţ/ Şi Iubire, // Atunci, / să ne mai spunem, /trecând solitari/ călători de suflet fiind, / măsurându-ne mia de kilometri/ pentru sărut şi-ncântare,// Că nu e doar/ Zgomot de coarde zvâcninde/ În simţ şi-n Durere,/ Puţina/ Iubire de azi”.

Cu siguranţă că, la prima vedere, poemul pare o zicere fără cusătura propriu-zisă, când la o atentă privire nu se poate să nu intuieşti aici zbaterea de gând a poetului, măsura în care cotidianul lumii este rafinat şi interpretat de poetul „suferind” de binele cu care românul nu se dezice, oriunde s-ar afla. Şi în poemele Conştient, La limită, Învrăjbire şi De-a viaţa, şi chiar O stea în zbor situaţia retortei literare afişată de poet pare o evoluţie organică, nu contrafăcută sau violentată de schisme discursive. Chiar dacă nu este neapărat un avantaj în firescul şi complicatul aliaj literar, poetul face concesii doar propriului eu poetic, regulilor unei poezii intrinsec legate de un spaţiu de manevră biologic şi nostalgic înţeles. El practică o lirică în care gestul se pierde între durere şi crez, între speranţă şi alte determinaţii pozitive. „Mă frecam / de asperităţi, mă jucam de-a viaţa!// Trăiam în nesigur,/ purtând temător zgomotul inimii mele pulsânde, pe aripi/ cuvinte şoptind” – zice poetul – invocând în final tăcerea ca dimensiune a fiinţei ce se netulbură precum apa. Trimiterea la substanţa primordială a lumii şi adâncimea mesajului pare redus de „boala” definitivării imaginilor inefabile ale unui joc mereu în sens pozitiv. Este o permanenţă a inversării lucrurilor într-o oglindă am numi-o cosmică. Cât priveşte felul în care se individualizează poetul, surprinzător în modul de producere a imaginilor, a actelor sale de conştiinţă, putem spune că potrivit sensurilor despre care vorbeşte un critic ca Georges Poulet, şi adesea şi românul Mircea Martin, poemele lui L.H. îl ridică pe acesta pe un plan mult superior, şi mult mai profund ca simpla recunoaştere a unei identităţi psihice. Poezia sa tinde tot mai mult să devină o etică, un mijloc de cunoaştere metafizică, sau chiar mai mult, un act educativ pur şi simplu. Uneori este vizibil acel eleatism invers, despre care vorbeşte Ştefan Borbely când se referă la poezia lui Augustin Pop, pentru că, de pildă „insolitul dar directul mesaj, subtil afişat, pune în caz spiritul democrat, pe care-l flutură în Rivali, cu sensul egali în ipocrizie. „Răfuirea” cu cu modernul cu noul, în felul perceput şi repudiat de poet, ne incită în final să optăm pentru „Să ne iubim din nou”.

Poetul se explică în Aflarea de sine. Curajos şi la obiect, el spune: „Aflarea de sine / era/ Că mă împac cu viaţa/ şi, astfel armonizându-i anii,/ o zăboveam conştient în scripte,/ în drumul meu de înţelegere/ Ce mă mânase atât de departe.” Desigur, Jocul de-a târâtul, din volumul scos la Eikon, este şi el suficient de lămuritor. Cuvântul capătă un firesc de mare greutate, un firesc ce atinge orice suflet arondat la destinul diasporei conştiente: „Mi-e sufletul o minge/ în jocul de-a târâtul/ e-un joc fatal şi cu surprize,/ cu jucători banali şi în reprize,/ Ce mic moral şi ce pendanterie,/ ce zâmbet fad produs de meserie,/ iar goana, ce pedeapsă,/ golită de-omenie/ redesluşeşte-n ceaţă/ ce boală fără leac, e viaţa pentru viaţă.”

Numai sumarul şi numai superficialul ochi, nu trăieşte şi nu simte cortina risipei ce acoperă ca un val de durere neşansa vieţuirii în leagănul natal aspru blamat de lipsa ordinii. În fine, vom evoca aici şi poemul ce dă numele volumului, Dreptul la culpă (pag 31) poem de o încrâncenare interioară aparte, cu prea isteţe porniri şi răbufniri ale nevoii reale de libertate. O libertate înţeleasă şi asumată nu la modul retoric şi de complezenţă, ca mască pentru acte voit dezabuzate. Scenariul cultivat de poet cu migală, cu relevanţă, dar şi cu o austeritate demnă în dimensiunea ei globală, face din arta poeziei, o ritualică formă de existenţă în lumea imaginarului. Livrescul, aduce totul în ton cu atmosfera ingenuă, fragil – esenţială, contemplativă dar şi acţională sau atitudinară. Că poetul L.H. nu este făcut, ci născut, cum ne-o dovedesc poemele sale, precum şi „afacerile” sale în câmp cultural – literar. Este un poet ce-şi asumă din start propria existenţă, dezvăluindu-se cu o dezarmantă simplitate, cu biografia sa pură, cu vioiciunea străinului care acoperă o nevoie lăuntrică a dorului românesc, subtil caligrafiat prin gesturi, replici, scenarii, etc.

Credem în ceea ce zice lirica sa, şi deşi nu îi cunoaştem întreaga creaţie, salutăm cu bucurie prezenţa în stirpea poeţilor de aleasă factură, ale căror contribuţii se deschid spre universalitate într-o gramatică comună cu cea a verbului A fi. Sperăm să revenim cât mai curând asupra poeziei lui Lucian Hetco.

Prof. Univ. Dr. Ioan ŢEPELEA

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)