Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Cartea hunedoareană

Nicolae SZEKELY - BULETIN DE ŞTIRI

BULETIN DE ŞTIRI,  editura Mirador, Arad, 2007

Eugen EVU

   moto 1:  „nu există femei !”

   moto 2: „agonicii, un nou curent literar?”

Trecerea de la o literă la alta, ca prin fuiorul unei balanţe, este pentru Nicolae Szekely una din frecventele referinţe în formulă cât mai inedită la propria-i scriere. Poetul este un postmodenist pentru care livrescul a confiscat afectivitatea din care primele cărţi izvorau. Structural un armonic, extrema a devenit  dezarmonia, boicotul pragmatic al  muzicii, claxonul! Acest pragmatism auto-impus corespunde revoltei prin limbaj, faţă de textele calchiate, vidate de conţinut, ca şi faţă de societatea „ştirizată”, cablagizată.  Szekely  cantonează cu dezinvoltură  într-un estetism al improvizaţiilor, sinonim  cu improvizaţiile pe leitmotiv din jazz. Umorul este injectabil inteligent, aluziv, subtextual, dar şi băubil ca o răcoritoare.

Cultura elevat muzicală a poetului interferează şi în acest volum cu sonorismul discursului, interior şi contrapunctic. Sunetele sunt anume stridente, ca să irite, să dezmeticeasă  mulţimile lui Gustave le Bon. Variaţiunile pe tema „dată”, cea a mediilor, a ştirilor dinspre societate, este parafrazată ludic-amar-cinic, prin facerea cărţii ca un cotidian  „buletin de ştiri”: despre sine, sinele liric, dar şi despre ceilalţi! Naveta devine „iniţiatică”, cronica lapidară a gesturilor, chipurilor, dar şi a monologurlui interior, expulzat ca o erupţie cutanată pe albul hârtiei subtasaturate de perversiunea exaltaţilor scribi care au făcut din arta poetiei, o artă a prostituării administrată per-lingual de fracturiştii şi maneliştii omniprezenţi.

Autoreferinţele nu sunt însă confesiuni, ci acuze: „metoda de a-mi ţine echilibrul/ ar fi să/ cuibăresc în palmele creierului/ idei mai puţin fragile” (Nicolae Szekely) pare să fi devenit prudent spre direcţia promoţiilor anterioare, dacă nu atras (competitiv!), de poetica noii generaţii, ceea ce nu cred că e întămplător. Frecvent, dealtfel, poetul publică în revista pe internet „Agonia”, care cultivă o adevărată  armată de avantgardişti adolescenţi.

El are o formaţie de intelectual  care gustă doar licori exotice. Dar cartea de faţă este un amestec exploziv de licori şi otrăvuri, toxine şi calmante ce dau dependenţă. Generaţiei de pe valuri, de-acum, (între hunedoreni Ovidiu Băjan, Olga Ştefan, Erika Erdoş, Liviu Ofileanu, Paulina Popa, Nicolae  Szekely îi transmite cu inflexibilă retorică, un mesaj -ars poetica- pretextuând o dedicaţie fiicei sale: (citez ): „sigur că legea spune altceva/ dar n-ar avea nici un farmec dacă/ totul s-ar elibera dintr-o dată/ ca un ochi de mistreţ în verdele întunecat/ al pădurii… trebuie să amânăm cât putem/ întocmai mineralului/ limita disciplinată” Austeritatea şi  causticitatea, impregnaţia de  expresii  tehnice, medicale ori argotice, a unor astfel de enunţuri este şocantă; paradoxal tocmai prin cromatismul  exotic, ostentaiv, ţipător (Juvenal spunea că indignarea face poezia!),  prin ceea ce cred că-l caracterizează între cei din valul său, ţinta unui limbaj poetic cât mai original, dar şi orgoliul celui „de neînţeles” în comunitatea  strict culturală.

Aici Skezely este confin cu artistul plastic Constantin Zgîmbău, liderul number one al „tranziţiei culturale locale”. Mă refer la travaliul atitudinal şi atât. Vorba lui Geo Dumitrescu: „Libertatea de a trage cu puşca”. Merge şi cu praştia, la spart geamuri, dacă nu chiar termopane. Ori timpane! De fapt, de profunzime, cred că Nicolae Szekely se desparte definitiv de îndoctrinarea din care a muşcat şi generaţia sa, chiar dacă nu s-a spurcat iremediabil prin dedublare şi intoxicare subliminală. Aşadar, a scrie, este a îţi restaura conştiinţa, implici cea comunitară, adică socială. Nota bene! Catarsisul ori exorcismul  sunt ale intuiţiei şi bunului simţ, chiar şi la cei ce, cum dixit Liiceanu despre Pleşu: „Andrei, tu eşti loial prin trădări succesive”

Să nu ne pripim a crede că Szekely apelează stilistic la ironismul vitriolat prin mimesis: el are suferinţ autentică  asocialului, ca şi cea a deriziunii idealului feminin cherchez la femme, este led-ul care clipeşte chiar şi-n buzunarul de la piept al navetistului  Hunedoara – Deva, o experienţă benefică, dacă iată, a ieşit de-o carte! Femeia mai poate să aştepte, poate caută şi ea, ravagiile sunt ale hazardului, nu? Neportivirile de caracter sau subrefugiile în textualismul care poate fi şi sextualist, bravo fracturşit, bravos turişti în frac! Că fracul e de salopetă, ca la mulţi disponibilizaţi din proletcultism (nu e cazul lui Szekely, voila!) .

Frecvenţa cu care Szekely publică texte (foarte bune!) pe revista internet „Agonia”, să fie o nouă opţiune? Să fie agonicii o nouă grupare, a adolescenţilor de după loviluţie, un curent literar ce se află în stadiul de cuconi, sau de omide, al unei noi faune? Sau Szekely e un intrus intenţioant, cu scop polemic? Experimentismul actual este şi el un simptom al seismelor la toate etajele societăţii scăpate din ţarcul massificării?

Ceea ce spune poetul ghelărean, a devenit secundar, substituit scopului de „cum spune”. Ipsita fracturistă, chiar parafrazată (sau parodiată maliţios), este sinergică douămiiştilor: „te urmăreşte tot timpul/ nimic n-a putut-o îndepărta/ se va prostitua în continuare cu toţi cei care îi iese în cale/ eu cel puţin am prins-o de pubis/ şi am făcut-o praştie”… Cartea lui Szekely se cere decodată acut euristic şi psihanalitic, mai ales, poetul fiind excelent familiarizat cu phihologia, între altele. Rafinamentele sunt expărimate cu o anume savoare, cu un sacrasm remarcabil, pentru obrazuri fine, chiar delicate. Revolta este una superioară, a unui cerebral, cu răbufniri erotice disimulate în paroxismul discursului post-modernist. Înţepăturile aluzive sunt ale unui cinic în sens filozofic. Cel negat este Socrate, nicidecum Nietzsche, cel  aprobat este Shopenhauer  şi Freud! Draculismul este doar pretextual.

Euridice este complice cu dracii din Hades, Orfeu este încornoratul. Aşa că terapia de şoc, la cota de avarie, ar fi aceeaşi monedă, ortul popii pe cărnurile femeii-marfă, femeii gonflabile, femeii-traseiste ori celei navetiste! Carnea care face promotion şi care se vinde, macră ori  tocată mărunt neuronic, de jocurile habitudinii-partner cu ambalaj de „pereche ideală”. Iată câteva răspunsuri (retorice) pe care mesajul acestei lirici ni le „mură-n gură”. Bipolarităţi, reţete frecvent ale ambiguului, cu zvâc  caricatural, poate intenţionat, muşcător, al vulpii care nu ajunge la struguri. Există două feluri de praştie: cu un băţ (ca a lui David când îl doboară pe Goliath) şi cu crăcane. Referinţa argotică „am făcut-o praştie”,  va fi la piatra din petecul – marsupiu?

Efectul poeziei de acest tip este inerent demitizant. Autoironia a invadat discursul în mod semnificativ, prefigurând probabil o evoluţie în contrasens cu structura unui romantic: „ce urăsc în lumea asta: ghişeele joase şamele uzate şi ţânţarii/ (am ratat un sistem filozofic...”. Nicolae Szekely eshibă abundent enunţuri paradoxale, perplexitatea pare să fie a sacrasmului şi a revelaţiei absurdului ionescian. Lectura îţi induce volens-nolens o stare de persiflare, contaminează. Căci el vrea să şlefuie rapănul de pe oglinzile scorojite ale narcisismului famelizat. Doctrina devine vitrină. Pompa cu flit e agitată pe muştele de pe vitralii,  atacând cu acid  şi vitraliul (manolescian). Într-un mediu toxic, soluţia acestui stil este şprei pentru imunitate? Derizoriul, plictisul indus din banalitatea cotidiană, dar şi din toate palierele unei societăţi psostuiate, unei moralităţi decăzute prin imolozie, agresivismul delirant al imediatului, crochiul unor  „chipuri”, nume sau enunţuri livreşti, sunt tot atâtea surse de a interpela şi dumica mărunt, persiflant, provincialitatea şi navetismul comportamental, superficialul, frumuseţea goală de minte, oferta cărnii pubere, parada de femei ulşuratice, între care, poate, cine ştie, într-o dimensiune paralelă ,muza Euridice simte arsura-n ceafă, dar nu întoarce capul! Ea are ce are cu ăia din Hades, Orfeu  nu mai „îmblânzeşte fiarele” (ba le chiar excită!)  s-a demonetizat. Poetul dă ştire sigură că îi repungă parada de păpuşi mecanice a „ damelor”, poeziile fiind schiţe de portret pe furiş ale companioanlor feminine, care MIŞUnă  literalmente, nu-i aşa? în căutare de altceva: money! 

Viaţa de tranziţie este naveta, cel/cea de alături companioni! Crezi că era Îngeriţa Paulinei Popa sau zeiţele  geloase  ale lui Evu, când colo coboară în staţia terminus şi tu rămâi cu ceva: cu subiectul unei noi ştiri despre nimeni. Dacă nu coboară,poate fac blatul pe DN Deva-Orăştie, a „cum vrei să te rezoilv, repede, sau???”. Citez din Szekely: „adevărul e că povesta asta cu autobuzul de/ şapte şi douăzeci e o porcărie/ acum nu mai lucrez la madama cu pricina dar naveta încă o fac/…lily corina cristina gabi toate îşi văd în continuare de drum… mi-amintesc de pitica aia blonduţă care se lăsase/ pur şi simplu pe mâna mea cum s-ar usca cerneala/ pe o hărtie de proastă calitate/” (Sora petală).

Chiar şi când este astfel sacrastic-pamftelar, scriind cu vitriol, poetul are darul special de a da titluri frumoase poemelor sale, semn al gustativului acut în  consumul cuvintelor, dar şi  al previzibilei revolte  a „necuvintelor” stănesciene, poate via Marius Ianuş, Ioana Băeţica, Olga Ştefan, Ovidiu Băjan, M. Galaţanu, Nicolae Ţone et caetera. Dar Nicolae Szekely nu va fi niciodată un fracturism autentic, structural nu poate fi. El doar îşi asumă disperarea, exasperarea Realului Halucinant şi iese la atac în armură de rocker: lira devine mitralieră, teroarea de sine este respinsă, prin terorizarea discursului, adică a cititorului-ţintă GRAFOMAN… Suferinţa esteticului  s-a disimulat  în alcoolul tare şi nervul  tactilo- digital al textului s-a susbtituit comuniunii cu griful chitarei clasice.

Aşadar avem deja un profesionism al angoasei sfidate prin ironie, paraodiere şi parafrazism, opţiune a noii generaţii, cusut cu eseismul teoretic al însuşi actului de a scrie egal a contesta-protesta o ars-poetica a dezamăgirii deghizată în spontaneitatea şi delirul mediilor. Teroarea permanentă a acestor medii (buletine de ştiri), este şi una indusă în travaliul autodefinirii, a autoreferinţei ornată neo-avant-gardist.

Poezia este religie (mit personal), la răscrucea „gravidă” de mizeria metafizticii, a îndoielii şi negării superstiţiului paternal ocrotitor. Magia oracularului s-a erodat în protestantismul impulsiv. „Iraţionalul grecesc” este subsumat cartezianismului şi dezamăgirea se salvează în caricaturizare, în  arta jocului carnavelesc. Este refuzul poetului faţă de mistificare, de alienare, de artefactele şi ravagiile Hazardului, de vidul justiţiei oricărei instanţe ori providenţe. Criza lirismului de acest tip este criza lucidităţii paroxistice, este NOI NICIODATA NU post-labişian. Respingerea afectării şi a pozei, are efecte de parodie acidă, acreală caustică, acid.

Elegiacul Nicolae Szekely se camuflează şi bufoneria este ceremonioasă, poezia lui a devenit poetizantă. Arzând etapele destul de agitat, debordând de eclectism şi zburdând printre cuvinte ca un Pan al mugurilor dificil de atins, poetul face salturi abisale. Abisalul este chiar în interioritatea „alchimismului” atribuit ieri divinului, textualismul frugal, marja erosului la cota de avarie a hologramei, sunt simptome ale unei răscruci inerente. Mă refer la limbaj, deoarece substanţa din care se încheagă lirismul lui Njicolae Szekely, este erosul sublimat: „ehei/ nu există depărtări/ decât distanţe înfăşurate în tifon/ (coşmar cu h.g. wels)/ nu există femei/ decât femei înfăşurate în versuri tâmpite/ de altfel nu le vezi decât când miroşi...”. Aşadar, ca-n Luca Piţu, eroticul vede cu nasul. Ieşeanul insinuează chiar că specimenul face cu nasul şi alte-cele, complementar recuperativ! Semiotică, bre!

Desigur, nu avem o atuitudine misogină, ci o retorică în care se ghemuie insultată de real, sintagma „chercez la femme”, n-am spus famen!, deoarece, vorba lui Mesia: „aceia sunt pentru îngerii din cer” (Matei, 19 Noul Testament). Premiat pentru poezie de Uniunea Scriitorilor Români (filiala Arad), e posibil ca hunedoreanul Nicolae Szekely să repete performanţa, deşi cei două-trei sute de rroni din plic nu prea fac de-o boemă, darmite de-un party.

Eugen EVU

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)