Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE

 BUN GĂSIT ÎN OAZA NUMITĂ ARIONDA!

CUVÂNT DE BUNĂVOIRE  LA NAŞTEREA UNEI ANTOLOGII

Cezarina ADAMESCU, Agero

Grafica de Hetco (Agero)

             Ca într-o  simfonie galactică, un mănunchi de voci lirice se adună şi se armonizează, fiecare după sunetul propriu, urmărind cu ochii, mintea şi inima tema principală, ca pe Steaua din Betleem, sincronizate conform ritmului cosmic.Arpegii, melodii originale, frânturi de cântec aglutinate în eufonii solare şi selenare. Toate se îmbrăţişează perfect într-un sunet prelung, transgresând Spaţiul şi Timpul. Ce au în comun aceste voci singulare în esenţă ?

O undă uşoară de parfum inefabil care inundă încăperile inimii...

            Un refren suav, repetat la nesfârşit, de fiecare dată adăugând noi cuvinte şi sunete? Instrumente neinventate?  Voci cu ambitus larg, ori îngust?

            Cert e că fac parte din aceeaşi orchestră.

            Şi ce-ar fi dacă fiecare ar cânta, în mod singular, în propria încăpere ? Nici nu s-ar mai auzi pe sine în uruitul asurzitor al singurătăţii, zgomot fără echivoc, menit să rănească auzul...

            Trebuie să ştii să asculţi vocea celuilalt. Fiecare partitură are ceva special, o tonalitate proprie. Şi cântă acordată după diapazonul universal.

            Iar câteva voci iau tonuri specifice, după propriile meandre lăuntrice.

            În tumultul de stări lirice curgând ca un fluviu nestăvilit, se disting voci puternice, ori firave încă.

            Cu toate acestea, ele exprimă sentimentul gingaş al sufletului omenesc, în diferite forme lingvistice, cu valori stilistice sugestive.

            Cântece sufleteşti  s-ar putea subintitula grupajul de versuri editate între  aceste coperţi. Căile pline de mister ale inspiraţiei fac lectura agreabilă şi plină de surprize şi aduc o sfântă adiere de Dumnezeu peste cotidianul care nu mai are răbdare cu semenii.

            În popasul  vremelnic în lume, e bine ca omul să se străduiască să împrăştie cât mai multă lumină. Doar de lumina pe care ai împărţit-o vei avea parte la sfârşit, atunci când va trebui să străbaţi cale lungă în întuneric. Lumina aceea, fie şi cât un licurici  în noapte, se va răsfrânge spre tine şi-ţi va fi călăuză.

            Sufletul aşternut în file de carte (şi iată că se poate să-ţi aşterni sufletul !) poate fi o asemenea luminiţă, de folos ţie şi altor drumeţi obosiţi, flămânzi, însetaţi, care doresc o oază de pace, o oază de tihnă.

            Să presupunem că volumul acesta este o asemenea oază de linişte şi de pace în care te poţi regăsi, cititorule, într-o oarecare ipostază zugrăvită de un autor sau altul, în care te poţi oglindi şi te recunoaşte. Şi de ce nu ? Te poţi odihni în spotul de lumină proiectat pe marea scenă a vieţii, unde ocupi şi tu, un punct în formă de inimă.

            Realizatorii acestui proiect colectiv, te invită să ne bucurăm împreună de mireasma florilor din grădinile sufleteşti ale semnatarilor acestor creaţii.

            Şi, după principiul steinhardt-ian « Dăruind vei dobândi » - un mănunchi de oameni şi-au înmulţit darurile primite pentru a le putea da ofrandă celorlalţi, conştienţi că ele nu se  vor împuţina, dimpotrivă. Prinosul acesta de dar adunat azi într-o carte, va rămâne peste ani mărturie, despre comuniunile sufleteşti, despre afinităţile elective ale unor creatori de frumos, care şi-au smuls din timpul şi din starea lor – un grăunte – o clipă de graţie, o Clipă de Lumină, pentru a le dărui altora, fără nici o răsplată, doar aceea de a aduce bucurie, linişte sufletească.

            E mult, e puţin ? E de ajuns şi mai rămâne destul loc şi altora să facă asemeni, după modelul cristic al înmulţirii pâinilor şi peştilor, rămânând în plus coşuri cu firimituri, date făpturilor văzduhului şi ţărânei. Numai aşa ne vom  putea socoti învredniciţi a spera într-o legătură spirituală trainică, menită să ne edifice. Şi Glasul bucuriei comune se va face atunci auzit din orice colţ pământesc şi va rezona precum clopotul ori toaca mănăstirii cereşti, populată de copiii lui Dumnezeu şi ai Prea Sfintei Fecioare Maria.

            Autorii de faţă s-au adunat precum zidarii şi au turnat o temelie nouă la un edificiu spiritual. Apoi au început să zidească, fiecare cu cărămizile proprii.

            Duhul acestei construcţii a fost şi este animatoarea cenaclului Arionda,  Olimpia Sava, om de carte, om cu carte şi cu multe cărţi, un suflet deschis şi sincer, care a reuşit să focalizeze în jurul său talente pe măsură.

            Volumul se bucură de o structură coerentă şi o paletă de nuanţe stilistice, pe gustul tuturor. Desigur, nu e vorba de performanţe, de meşteşuguri noi întru scrierea poeziilor, dar, în timp, fiecare semnatar poate atinge cote de performanţă nebănuite. Demersul fiecăruia este important în structura întregului şi faptul că au lucrat împreună pentru desăvârşirea acestui proiect, este meritoriu. Autori de cărţi ori debutanţi, ei şi-au conjugat talentele într-un efort colectiv numit frumos ARMONII CELESTE. Şi ce altceva ar putea fi poemele şi prozele poematice ale acestui volum decât acorduri la muzica şi poezia universală care străbat spaţiile şi timpul ?

            Să urmărim evoluţia fiecăruia, spre edificare.

            Licenţiat al Universităţii Babeş Bolyai – Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, în prezent preot stavrofor la parohia din Arduzel – Maramureş, editor fondator şi redactor şef al revistelor de expresie religioasă Slova creştină, Glas Comun  şi Slova copiilor, colaborator al altor numeroase reviste din ţară şi din străinătate, autor al unor volume de  versuri religioase pentru care a luat numeroase premii literare, autor al unor monografii locale privind bisericile din Maramureş şi al unui volum de „Sfaturi pentru mântuire”, acum, în ipostaza de poet, părintele Radu Botiş oferă antologiei Armonii celeste, un mănunchi de gânduri spirituale, transpuse în vers ori sub formă aforistică. În ele este cuprins Crezul său  religios şi cel artistic – ambele într-unul – acelaşi -, împletind credinţa cu fapta şi Cuvântul, într-o fericită alcătuire lirică, spre împărtăşire celor  binevoitori să o primească, aşa cum i-a fost inspirată  din Înalt.

            Îndemnurile părintelui nu sunt în zadar. El ne invită să credem în realitatea divină, pentru că:  „Nevăzut, dar în preajmă/ Stă pururi Cel care,/ Purtător de speranţe/ Dă orişicui pacea împlinită.” (Crez).

            Radu Botiş ne asigură că, în demersul nostru pământesc, „Nu, singuri nu suntem/ În suflet strângând măsura luminii/ Pe drumul cel bun,/ Nevoie împlinită, / de sacru”. (Crez).

            „Şoaptele divine întrecând atotcuprinderea” – recheamă un dor de Înalt, de pacea serafică şi de „liniştea singurătăţii mântuitoare”  în locul unde sufletul se simte odihnit întru cele sfinte: „Acolo mă poartă paşii întru împăcare,/ Hotar dintre lumea aceasta şi cer./ Mănăstire de pace străjuind către zare,/ Lume de taină, de etern, de mister.” (Dor).

            Cinstirea vieţii monahale, cu tot ce presupune ea: rugăciune, evlavie, pietate, jertfă, îndelungă răbdare, veghe şi smerenie, mortificare pentru cele trecătoare şi lumeşti, închinare şi adoraţie sacră, este pentru autorul de faţă o realitate şi o datorie: „Purtând povara crucii prin locuri singurate/ Un har ceresc veghează dorinţele de veci,/ E o plăcere adâncă la ei ca să petreci / Să guşti înmiresmarea dorind eternitate.// În liniştea aceasta grijitoare/ Un imn de voci înalţă ruga sfântă,/ Credinţa lor îţi dă curaj, te-ncântă,/ Ei veghetorii lumii viitoare.” (Monahism).

            Şi într-adevăr, nevoitorii monahi, frăţiorii lui Hristos, desprinşi de lume, rămân pentru ceilalţi oameni efigii ale credinţei şi smereniei, ale ascultării şi curăţiei trupeşti şi sufleteşti, emanând lumină din ochi şi raze de bunătate din inimă,  unindu-şi voinţa şi rugăciunea într-un imn de voci care aduc slavă Creatorului şi Mântuitorului, aşa cum noi aducem munca noastră, drept prinos, comunităţii în care ne-am născut şi ne desfăşurăm viaţa, familiei de care suntem legaţi cu fire nevăzute, celorlalte persoane cu care venim pe parcursul vieţii în  contact în diferitele împrejurări sociale.

            Slujitorul lui Dumnezeu ştie că nu a venit pe lume doar pentru sine, pentru folosul propriu, ci pentru a-l sluji pe celălalt şi mai ales, a aduce foloase comunităţii. Uniţi într-un Glas Comun  cei care slujesc Slova creştină  sub înrâurirea şi iluminarea părintelui creator de metafore Radu Botiş, îi aduc mulţumire pentru bunăvoinţă şi strădanie, asigurându-l de preţuirea lor nemijlocită.

De specificat că unele persoane semnatare, sunt acum în lumea îngerilor poeziei. Creaţia lor a rămas să vorbească şi să dea mărturie pentru ei.

            Aşa sunt Elegiile ARIONDEI ADAMESCU – poezie spirituală sensibilă, pioasă, plină de reverenţă pentru Creator şi pentru Maica Sa, cu imagini delicate reflectând iubirea creştină de Dumnezeu şi de aproapele. Toate aceste poeme-elegii fac cuprinsul unei cărţi intitulate Mă nasc a doua oară, apărută la Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000, pe care autoarea ne-a lăsat-o amintire.

            Din ele respiră un dor de nespus pentru meleagul natal, Basarabia, pe care a părăsit-o fără voie, în împrejurări tragice. Răzbate un sentiment de înstrăinare şi (dez)locuire de ţară, de casa părintească, de tot ce avusese la un moment dat. Sunt momente reale, de un dramatism zguduitor, redate în vers elegiac, care tulbură.

            Elegii de toamnă semnează învăţătorul STAN M. ANDREI, într-un grupaj frumos intitulat : « Toamnă, loveşte-mă frumos ! »

            Festinul toamnei cu bogăţia ei de roade şi de nuanţe coloristice poate hrăni, sătura, potoli setea trupească, dar nu şi setea din sufletul trist, neconsolat al poetului, care, în luptă cu nostalgiile tinereţii,  şi cu singurătatea, cere timpului un răgaz şi o întoarcere în copilăria pierdută.

            « Pentru celelalte clipe,/ Singurătăţile/ sprijinindu-mi/ tristeţile. » (Măsura întregului).        

            Lirica acestui poet este în mare măsură panseistică. « Înveşnicirea se ridică/ din sfinţenia lucrului/ bine făcut. » (Daruri). Dar iese la inveală şi un anumit ton didacticist, în mod indirect, prin sfaturile şi poveţele pe care le oferă cititorului : « Când te rogi/ lacrima să-ţi curgă râu,/ până când/ păcatul/ în iertare albeşte ! » (Năzuinţă).Predomină în pastelurile sale panseistice, culoarea galbenă. O poezie de notaţie, de gând respirat, de reflecţie, în imagini simple, dar foarte sugestive. El spune cu sinceritate : « În biserica secundei/ sărut iconostasul:/ Mulţumescu-ţi, Doamne,/ Că m-ai adus până aici ! » (În biserica secundei). Nu putem adăuga decât atât : « Fericiţi cei curaţi cu inima!” (Mt.5,8).

            Poetul oficiază liturghia singurătăţii care îi prinde bine şi-i este “cămaşă, mănuşă,/ merinde,/ respiraţie c-un stol de cocori » (Liturghia singurătăţii).

            Un alt autor, de altă factură, GHEORGHE ANTOHI, tot învăţător, oferă un tablou amplu de nastură, în vers clasic şi după toate procedeele stilistice ale clasicilor, cu imagini solare, în care « Întreaga natură primeşte  bineţe » (De Armindeni), plină de  « vise în clocot » - un univers fermecător ca un « cântec arzând/ pe-o verde chitară » (Pe-o dungă de vară).

            Gingăşia imaginilor este specifică întregii creaţii a acestui autor. Un amestec inefabil de poezie populară cu poezie cultă, în care copilăria, tinereţea, au roluri primordiale. «Am strâns copilăria într-o floare,/ O floare-albastră de “nu mă uita”, / Petalele de dor înmiresmate / Mereu la geamul tău vor lumina. // Am strâns copilăria într-o stea, / Licăr firav în mândra galaxie, / Să lumineze tainic soarta mea, / Ca stihul cel stingher din poezie.// Am strâns copilăria într-un cântec / Meşteşugit pe-un tremur de vioară, / Izvod de doine şi de vechi balade, / Cântându-mi viaţa dulce şi amară. // Am strâns în inimă copilărie, /

Un orologiu veşnicei iubiri, / O floare-albastră, stea şi cânt să fie, / Neşterse şi duioase amintiri.” (Am strâns copilăria).

            MARILENA APOSTU – o poezie sensibilă în care sentimentul matern răzbate la fiecare vers. Dragostea  este pentru autoare un „anotimp continuu”. „Avalanşe de gânduri şi speranţe/ Ce vuiesc din adâncuri,/ Mă conduc spre un tărâm ideatic.”(Infinitul fericirii).

            Acest tărâm ideatic este numit de autoare, bineînţeles,  „Infinitul fericirii”.

            GEORGE BĂLAN – oferă un univers sintagmatic precum o „scorbură de ou” – în care sunt adunate elementele naturale: luna întreagă, stele care plâng, pustiul însingurat, Morgana care „umblă peste dune”, miraje adunate-n doruri.

            O poezie mai curând filozofică, încărcată de sensuri adânci, care se cer descifrate: „Înalturile,/ ah, înalturile cum cad/ şi se năruie/ înăuntrul fiecăruia/ şi veşnic se nasc şi mor,/ tot în alte spaţii bătute de nor” (Spiritul). Sunt cântate elementele primordiale ale vieţii: Soarele prier, noaptea care „arde-n candele sihastre”, Lumina cu al său cântec sublim, amurgul, cântarea vremii ş.a.

            Un anume mister se iscă din aceste versuri tulburătoare, sensibile, apropiate de poezia clasicilor.

            NORY BELLU – cunoscută prozatoare, de data aceasta încântă cititorul cu o selecţie de versuri, unele pastorale, altele  cu un sentiment autentic de drag de ţară ori pasteluri-elegiace. Imagini limpezi precum în această strofă: „E-atâta farmec în natură/ sub ceru-nalt, nespus, senin,/ că dorul a pornit divin/ peceţi să pună pe-arsa gură.” (April).

            Dorul de ţară este pentru Nory Bellu: „În tainic apus/ torpoarea înserării cade -/ estompă de jar/ peste frângeri de creste…” (Dor de ţară).

            Şi în acest meta univers galactic; „Cu degete de lumină/ mirifice cugetări / mângâie/ magnitudini siderale” (Dor de ţară).

            Un mic poem emblematic intitulat  Nemurire – dă întreaga măsură a grupajului liric: „Ascult siderala chemare /  pornind pe calea visului /spre azurul sibilin / pe raze de lună. / Beat de atâta strălucire, / în zborul meu astral / culeg / din adâncul veşnicelor / trăiri polen de stele, / tinereţe fără bătrâneţe, / NEMURIRE!”

            ANTOANETA CHIBURŢĂ BĂLAN – Pasteluri nostalgice, simfonii coloristice, versuri duioase în ton elegiac, bacovian, simbolistic, „rime de toamnă”, amintiri prelinse pe retină, trecute pe relieful obrazului, stropite de roua însingurării, a oboselii: „Frunzele toamnei târzii/ Tristeţea naturii ascund;/ Sensul vieţii, de astăzi/ Îl înţeleg mai profund.” (Rime de toamnă).  

            MARIETA DĂNĂILĂ ROŞU – Jocuri spectrale în dulcele stil popular, culori şi esenţe, „mireasma credinţei” – în petalele de crin. Într-un poem, autoarea face Radiografia lacrimei: „Bucurie,/ Amărăciune/ Durere,/ Revoltă,/ Neputinţă/ Pocăinţă/ Resemnare,/ Tristeţe,/ Recunoştinţă,/ Iubire,/ Totul strâns/ într-o lacrimă.”

            Şi câteva versuri remarcabile: „Dalta tăcerii/ sapă cuvântul/ în peretele/ amurgului” (Ochii soarelui). Poeta a reuşit o performanţă rară: să facă portretul liric al misterului ascuns în lutul materiei: „TAINĂ/ Oare…/ câte virtuţi/ sau patimi/ ascunzi,/ ale celor dispăruţi,/ ce-au ajuns/ în tine,/ cană de lut?...” (Ninsoare).

            Şi un rotund înmiresmat liric, intitulat Uşa luminii: „Şoaptele iubirii/ bat la uşa Tăcerii,/ Tăcerea strigă/ la uşa Cuvântului,/ Cuvântul strigă,/ la uşa Luminii/ Lumina strigă/ la uşa Veşniciei…”

            CONSTANŢA HÂRJOGHE – aflată la a doua apariţie într-o antologie a cenaclului Arionda, de data aceasta oferă versuri de dragoste, de dor nostalgic după fiinţa pierdută, amintiri pe retină, insidioase gânduri, vălmăşie de stări. Sensibilitate acută, imagini delicate, inefabile. Şi, peste toate: „Tăcerea ea e indecentă/ şi viaţa îmi acceptă/ jocul extravagant/ cu discreţia/ unui duhovnic” (Pentru că…) Stările sufleteşti ale autoarei sunt  ca o „suită de mătănii” pe care le împleteşte pe degetele aducerii aminte rostind rugăciuni pentru cei de aici şi pentru cei plecaţi dincolo de zarea vizibilă nouă. „Şi pentru că verbul/ A EXISTA/ îmi provoacă/ o insuportabilă sleire;/ Dumnezeu/ m-a răsplătit cu tine,/ Având astfel puterea/ să mă sting/ în lacrima/ unui fir de iarbă” (Cu tine).

            Poeta trăieşte ideatic, un „târziu de tandreţe”, cu singurărăţi populate de amintiri, tăceri, taine, temeri, stări emoţionale puternice care se răsfrâng în vers în chip cât se poate de potrivit. Şi, nu întâmplător, poeta declară: „Specialitatea mea e visul”.  Cum altfel? Aceasta este specialitatea  şi apanajul poeţilor.

            Prin tot ce scrie, MARIANA VOICA GRECU emană o căldură şi un parfum matern irezistibil. Autoarea, îndrăgostită de copii şi folclor îşi deapănă sufletul pe un mosor fermecat care poartă numele MAMĂ.

            Maternitatea se confundă adeseori cu creaţia sa şi, mai ales cu darul de a încânta prin melodiile pe care le interpretează, prin versurile pe care le compune.Tradiţia,folclorul, cântecul vechi popular, bucuria vieţii, surâsul copiilor, dar şi dificultăţile vieţii, sunt transpuse artistic, în imagini sugestive. Prin ele respiră sensibilitatea autoarei şi dorinţa ei de a se face punte între suflete. Prin artă, prin Cuvânt, prin muzică. Şi reuşeşte.

            Despre MIRELA NICOLETA TONIŢA, cuvintele nu sunt de ajuns pentru multiplele talente cu care a înzestrat-o Creatorul. Prezentă în viaţa literară, prin diferite reţele culturale, reviste şi culegeri de poezie, Mirela Nicoleta Toniţa, oferă o pozie modernă, cu trimiteri la generaţia douămiistă. Imagini proaspete, într-un univers populat cu aşteptare, iubire, comuniune, frumuseţe lăuntrică, dragoste pentru natură şi oameni, meditaţii asupra condiţiei de creatură, nostalgii revolute, toate izvorând dintr-un suflet, veşnic în căutare de altul aidoma. Sentimentul religios este prezent şi benefic în fiecare poezie, chiar dacă nu în chip manifest.

            Tânărul ALEXANDRU IRIMIA, proaspăt debutant, pendulează între nonşalanţă şi farmec adolescentin, între îndrăzneală şi timiditate răsfrânte în imagini  splendide, cum e cea a unei fete stând pe o plajă: „La urma urmelor / rămâne talpa,/ ultimul cel dintâi cuvânt / al unei minţi frumoase / ca inima unui prunc / rotund de iubire. // El scrie ce-a fost / pentru ce este mereu/ şi mai descoperă o perlă / nisipului pe care stă o copilă./ La urma urmelor rămâne marea » (Arheus).

            Versurile lui, un « dans dintre fluture şi floare » adie precum zefirul, stârnind doruri şi « bucuria zăpezii de a fi » (Adela). El ne asigură că « îngerii n-au aripi, ei au inimi » (Îngerii n-au aripi) şi ne învaţă cum e « să cazi spre înălţare ».

            TUDOSIA LAZĂR, un parfum aduce cu proza sa « Cel dintâi regret », această autoare evocând întâlnirea dintre două foste colege, după ani şi ani. Această întâlnire constituie cadrul şi pretextul pentru relatarea unei drame petrecută cu una din prietenele comune, Mary, cu un destin cât se poate de tragic.

            Relatarea are un oarecare caracter pilduitor.

            Prin lirica sa, STANISLAV LACOMCHIN, autor al unui splendid volum de proză, poezie şi dramaturgie, recent apărut, oferă un univers aparte, impregnat de iubire, aşteptare, dor, nostalgie. Scrise în vers clasic, cu un oarecare parfum vetust, poemele sunt elegii, pasteluri ori poezii angajate, cum este poemul Avertisment, care meditează pentru pace şi înţelegere între oameni.

            O notă aparte face povestea versificată Fetiţa de sub felinar care evocă drama unei copile sărmane care a sfârşit, împreună cu prietenul ei, căţeluşul Lăbuş, într-o  noapte de iarnă geroasă, în stradă. Scrisoare de departe reflectă drama celui dezrădăcinat de ţara şi de casa lui, care doreşte să se întoarcă, dar nu mai e posibil.

            IONEL MARIN – oferă cititorilor Punţi de iubire  în « chipuri de lumină ». « Clopot înfometat în / Anotimpuri migratoare / Suflet al lunii, / Eternă secundă / Umbră în paradisuri /  Curgând... » (Punţi de iubire). Poetul e mistuit de Invizibila ardere, conştient că  « Fiecare amurg poate deveni / Privelişte sacră... » (Invizibila ardere).

            Şi o afirmaţie îndrăzneaţă :  Sufletul este « O verigă a lanţului de lumină/ nestricăcioasă »  care « întârzie ţipătul neantului » (Lanţuri de lumină).

            Poetul peregrinează spre « Devenirea fecundă a Cuvântului »  Şi dacă n-am aflat, trebuie să ştim că « Totul este ardere ! ».  Când amintirile se întipăresc  « Memoria pietrei naşte/ Dureri în sufletul fiecărei/ Dimineţi » (Amintiri).

            NĂSTASE MARIN – a venit cu o proză memorială, dedicată artistei şi scriitoarei Angela Cioltan-Zainea. O călătorie cu trenul este pretextul pentru autor de a constata lipsa de comunicare între oameni, care-şi duc necazurile singuri, pe când « Stâncile Nepăsării strivesc sufletele aflate în suferinţă, în derivă pe oceanul vieţii ». O poveste tristă despre destin.

            La PAULA DANIELA MATEI se constată dorinţa de a se reîntoarce în universul copilăriei, setea de linişte, frământarea sufletească,năzuinţa de libertate interioară strigă în sufletul autoarei. « Acolo unde stelele /  sunt suflete plutitoare / Şi praful casnic /  este mama cerească /  a înfometaţilor, /Acolo unde diferenţele se uită,/ se contopesc/ Şi viaţa nu se naşte,/  ci doar merge înainte,/ Acolo unde totul e continuitate/  şi Univers./ Acolo îmi voi găsi/ pentru veşnicie / liniştea!”

            Angoasă, durere, nostalgie, tristeţe. Un univers închis, străin, aproape fără strop de lumină.

            TINCA MUNTEANU, autoare a unui volum de amintiri Vitralii sufleteşti,  vine cu o selecţie de versuri despre natură, anotimpuri, iubire târzie, confesiuni lirice, pline de sensibilitate.

            OLIMPIA SAVA – oferă un poem In memoriam pentru Angela Cioltan Zainea, intitulat “A plecat un înger”. Autoarea spune : « Dar îngerii, ştiu, niciodată nu mor, / Ci merg să primească în dar steaua lor. »

            În grupaj se află poeme pastel, poeme de iubire şi dor pentru măicuţa pierdută, dar şi un grupaj dedicat acelor suflete nefericite, părăsite de părinţi, copiii orfani.

            LENUŢA TĂUNE, autoare a mai multor volume de versuri, este prezentă în antologie cu o suită de poeme despre satul natal. Ea susţine : « Înşir pe hârtie,/ ca pe  mărgele,/ cărămizi ale limbii/ române// Într-un şirag de cuvinte sfinţite,/ ţes înţelesuri/ anume filigranate / cititorilor însetaţi.// Serviţi, / vă rog,/ de pe masa / în trei colţuri : / Al Tatălui,/ al Fiului / şi al Sfântului Duh,/ Totdeauna ! » Lenuţa Tăune prin poemele sale şi-a câştigat un prestigiu printre confraţii literari.

            În încheiere, regretata autoare şi ilustratoare ANGELA CIOLTAN-ZAINEA, de curând plecată pe Planeta Poeţilor, este prezentă printre noi, cu un grupaj de versuri ale Olimpiei Sava, traduse în limba engleză cu multă măiestrie.

Fiecare autor din această carte îşi conturează identitatea cu o mână de versuri. E mult sau puţin? E atât cât trebuie. O picătură dintr-o sticlă cu esenţele tari ale Poeziei. O amforă plină de cuvinte vechi, încă nefolosite. Fiecare cu timbrul, stilul, muzicalitatea, recuzita, mai mult sau mai puţin completă, cu tematica proprie, lăsându-şi amprenta sufletească în pagină. Valoarea şi autenticitatea o dau dorinţa de comuniune pe căile freatice ale poeziei, pe care o înalţă ca pe o apă într-un vas cu multe braţe şi ramificaţii, după principiul vaselor comunicante.

            Cu sau fără tehnici evoluate de construcţie poetică, dar bazate pe intuiţie, pe simţăminte şi inspiraţie, poemele rezistă onorabil şi dau măsura adevăratei spiritualităţi şi a personalităţii fiecăruia.

            Am descoperit în acest frumos volum autori foarte interesanţi, versuri memorabile şi versuri comune, care la un loc, alcătuiesc acel rotund numit îndeobşte, IUBIRE.

            Desigur, a suprinde în câteva rânduri profilul liric al unui autor, e dificil. Cu toate acestea, trăsăturile specifice, liniile majore de forţă ale creaţiei fiecăruia se disting, alcătuind un mozaic dintr-un vitraliu celest, menit să reflecte lumina asupra celor din jur în egală măsură.

Cezarina ADAMESCU, Agero

31 iulie 2009

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com