|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
CA O SPERANŢĂ-N AMURG – PÂNZELE AUROREI CERNITU
Cezarina ADAMESCU, Agero
Pe acest tărâm fabulos, culorile se iubesc printre lacrimi, cu Poezia. Din oglinzile mişcătoare ale vitraliilor ies ghirlande de lacrimi învârtejite ca nişte eşarfe în zbor, pe trupul de ghips al lui Cupidon. Sub portaluri tăcute reînvie himerele de lut ars ale zeilor anonimi modelaţi de mâini nevăzute. Bizare gondole plutesc fantomatic pe valurile învineţite ale Lagunei… Un orologiu, în turn, coboară secundele grele pe scara giganţilor… Parcă te afli în pântecele unui fruct de zăpadă, putrezit înainte de coacere, într-un hambar plin cu mirodenii. Jupuită de apă şi aer, culoarea se insinuează treptat şi dă năvală subit într-un iureş albastru. Pe trepte purpurii - o zeitate păgână. În oglinda cea viermănoasă, un drum şerpuieşte, spre singura casă nelocuită. Umbrele zdrenţuite ale melancholiei, şerpuiesc bizar sub nisipul clepsidrei. O suită de măşti fluide mărşăluiesc într-un extaz înfricoşător. Saltimbanci dansează sarsuella pe scheletul Luminii. Pe creştetul năpădit de iarbă şi sânge al unui soldat anonim, coboară o albă columbă. Arlechino – cu o eşarfă de vise la ochi, condamnat la zidul iubirii. Un peisaj crud, în albastru miozothis al unei lumini refractate. Un orb mergând îndărăt prin tunelul ciclam al oglinzii… Lacrimi de mir din ochii lui Colombino. Spre Răsărit, se zăreşte poarta ancestrală a lumii. Cântec de stuf – pe o harpă nemângâiată precum ţipătul călifarilor roşii.
Simeza Agero: Aurora Speranţa CERNITU
Plescăitul lopeţilor în luntrea cea zveltă. Cristalul de apă – în briză nocturnă despică ochii devoratori ai infernului. Printre ruine de alb, se-aude distinct isteria furtunii. Tânguitoare himere… O palidă stea se prăbuşeşte cu zgomot, mistuită de setea tâlcuitoare a ursitoarelor mării. Un grifon cu aripa întoarsă în sine luptă cu duhul neliniştit al apelor moarte, locuite de ştime. Lumini cavernoase, nelocuite, ca pânzele pustii ale unui păianjen, în – tulbure -, praful, căzând în rafale pe întunericul scâncind melodios al adâncurilor abia presimţite… Amurgul lunii stă prăbuşit într-o tăcere spectrală. Într-un teatru pustiu conspiră fantoşele. Spaima strecoară în sânge o inchietudine de peşteră necercetată. Volute de aer între noi şi lamura lacrimilor. Stelele gem năucite de strălucirea absenţei. Câţiva pereţi se despică de la sine să-nghită incertitudinile. Priveşti însetat, ca-ntr-un adânc de fântână. În genunea închipuirii – miresele prihănite de îngerii nopţii. Silueta unui sărut pecetluit de suave însemne heraldice… Preludii şi fugi johannsebastiene pe hârtie orange, desenează aureole pe obrazul luminii adormite. Panomime: vise scufundate în valuri precum scafandrii într-un ocean obosit, cutreierat de olandezi zburători şi de corăbii fantomă. Noaptea se iscă din trupuri luminoase ca o narcoză. Doar arlechinul a rămas în circul pustiu, să execute cu graţie pantomime lejere, zorilor insidioşi pe care răsuflarea pietrelor îi animă… Ce arabescuri înscrise pe cer, cu foşnet diafan de elitre, de sufletul dispersat în spaţiul amar dintre lumină şi umbră! Lumina rotită a farului dezvăluie o amintire fugară, (des)figurată, înghiţită de iedera roşie, tentaculară a Timpului, descompus şi patetic, ca o meduză sălcie pe ţărmul misterios unde-şi află cimitirul aşchii de scoici părăsite de perle… Eşti martorul mut al înzăpezitelor privelişti absorbite de ochiul întors înspre sine, cu pupile ameninţătoare şi lacome. Apoi, vântul spulberând un troian de nisip, năzărit în albastrul-cristal de clepsidră… O plasmă spirituală curgând prin infernul memoriei – lepră stacojie – pe tâmpla anesteziată de aduceri aminte. Mâinile nimănui – arcade îmbinate ca nişte potcoave de aer pe o pajişte verticală, stau sentinele până când inima va semna cu ţărâna un pact de neagresiune… Vocile erminiilor însămânţează stranii cuvinte înveşmântate în văluri la tâmpla unei biserici… Pânze, vele, voaluri aruncate în vânt. Pe urma lor, periplu iniţiatic prin propriile zone ale trăirii: eros-creaţie-moarte – şi – ca o ecuaţie necunoscută, tu însăţi născând arta de a te naşte. Un anotimp al tuturor lucrurilor. Joc de sigle sub imperiul unei avalanşe de semne oculte: trecerea pe nesimţite în eternul nimic care străjuie pergola cu inefabile roze din faţa scăldătoarei Vitezda, unde vin să se cureţe de lepra luminii marii orbi ai stirpei de monştri angelici… Apoi auzi paşii dus-întors ai îngerului tristeţii într-o proiecţie mută de sunete nearticulate. Depărtate şi vagi, pete de întuneric. Numele tău rezonând într-o peşteră oarbă… Stalactitele înstrăinării, stalagmitele panicii, iubirea crucificată-n amurg pe mormântul păgân al unui zeu anonim cu picioarele de caolin… Însufleţite deliberat, culorile te constrâng cu tandreţe. Aerul capătă forme şi rotunjimi temporale. Clipa îţi scapă subit printre degete şi, în liniştea fragmentată, un foşnet de păsări anonime înveleşte spaţiul precar de dispută, cu diagrame solare,,, UN INFINIT VIRTUAL, o uşă de sticlă taie aerul însorit în felii de verde natur, implacabil, aşa cum despică secunda, făcând să vibreze, celulele viului. Timp deviat din albia scurgerii – trecând într-un timp mai alcătuit, un infinit în alt infinit scindat în punctele cardinale care împrăştie culorile speranţei… În aerul insurgent, ciacone de Johann Sebastian. Salomeea sărută aureola capului retezat, aşezat pe o tipsie de aur… Vetust arlechin plonjând pe pânza orange, având în ochi, percepţia abia presimţită a morţii… Fantome diurne scormonind relicvare de piatră, într-un străvechi ritual de semne oculte, înscrise pe cenuşa spulberată din urnă… Ce aripi crucificate! Ce duh migrator acoperă ochiul livid al Selenei! Dinspre zenit – ecouri de vânt. Sefarimi de lumină pregătesc cu evlavie cina punerii înainte. Ursele mari şi minuscule străjuie orizontul. Pe altarul ceresc fălfâie aripi crucificate. Din bolta fierbinte picură straniu, lacrima oarbă a pietrei ca o sudoare de sânge pe un bolovan de lumină din Grădina Măslinilor. Peregrinări închipuite, mirifice călătorii fără ţintă… Din întunericul tău, cum dai viaţă Luminii cu flacăra de amnar a ochilor fervoroşi, aprinzând un rug solemn şi nestins al prezenţei divine… Flăcări încolăcite pe coamele vântului, sinuoase cărări de aer fierbinte tăind valurile incandescente… Din pânze ies ochi crescuţi fără de lege într-o euforie a solitudinii, dintr-un timp apus de curând şi unul care nu va veni niciodată… Aşa şi moartea orange aleargă spărgându-se-n cioburi prin încăperile purpurii ale trupului… Prin interstiţiile pietrei, insuliţe de iarbă sprijinindu-se de lumină, la fel cum zidul se-agaţă de iederă, iar sunetul clopotului sunând de vecernie se sparge-n celule de-albastru. Cântecul Aurorei se naşte-n lumina nedesluşită-a zenitului, sub zodia fără de stele a nadirului sacru, incendiat de un cântec parcă fără cuvinte. În harpe de purpură – caligrafii enigmatice – modelând trupul rece al serii. Fecioare telurice şi feţi naufragiaţi, cu pletele incendiate de duhuri dansează-n cadenţă pe dunele palide, dansul neprihănitei Selene… Printre galerii de lumină – dans pe balansoarele aerului şi uguitorul suspin de iubire al columbilor rotaţi, înfioraţi de liniştea răsăritului tăind oblic azurul. Ce aer vânzolit de ciocuri sălbatice ale condorilor fără aripi! Ai vrea să despici oglinda lichidă a cerului şi ca un arlechin selenar, cu alge în plete pitice, să treci într-o suavă gondolă lacuna infernului înfăşurată-ntr-o etolă striată, scrutând sânul orb al luminii sălbatice, căzută ca o caligramă sonoră pe stucul barbar ornamentat al şemineului. O lume redusă la câteva chipuri, prin hubloul albastru prin care se revarsă fluxuri de har arzând la focul nestins al liturghiei cuvântului… Copiii orbi scurmă cu unghiile după aşchii de stele telurice. Iată serafimul luminii, trece lunatic şi orb prin cetatea hărăzită-nvierii. Gândurile – capete de himere – ies la iveală ca nişte amulete purtate la sân de înţeleptul păgân… Ca din nimic se iscă suavele ceţuri albastre, în peisajul dantesc populat cu un popor îngeresc. Dantelărie de sunete imateriale, împodobite cu feronerii în care se dizolvă tăcerea nopţilor feriale…Mă năuceşte imaterialitatea parfumului, fără contururi, cu o identitate tandră şi iluzorie… Pe grumazul amiezii serene se naşte-n dureri, o lacrimă ispititoare de o limpidă frumuseţe lăuntrică… Melancolia cade-n extaz ca-ntr-o fântână aflată-n răscruce. Mă aflu-n deşert presărat cu leşuri de statui incolore. Dau firimituri de cuvinte, hrană păsărilor acvatice. Fantoşe de aer se-ntorc cu faţa spre blânda Selene. Văd câţiva îngeri căzând pe caldarâmul eternităţii, văd cai dansând în zăpadă, văd inorogul şi pe Miguel de Cervantes în edenul râvnit al copilăriei… Ce sunete diafane într-un deşert plin cu fete morgane! Umbrele tremură-n somn sugrumate de limbi de lumină. Întunericul a aţipit într-un ungher de nevină. O muzică monotonă – canon de Johann Pachelbel. Din albia trupului se aud incantaţii în ritmul apei lăuntrice. Aer ondulatoriu în soarele intrat parcă în putrefacţie, dantelărie de spumă, ţipăt de albatroşi într-o carte cu îngeri pictată cu anluminuri.. Secera lunii decapitează întunericul catifelat al târziului. O rămăşiţă a zborului în aşteptarea epifaniei eterne… O aripă fără de pasăre… Şi în fanarul liric: o statuie cu obrazul ciupit de vărsat, modelată antum de un sculptor infirm de ambele braţe, pe strada pustie a morilor care macină flori de tei odorând aerul insolit al cetăţii. Un venetic sideral suceşte mintea cuvântului zugrăvind vitralii într-o lume mişunând de negustori ambulanţi, de comiş voiajori, talciocari, pudarei, oligofreni, trepăduşi suverani pe casele de toleranţă. Pe ziduri în ruină, coşcovite şi igrasioase sunt desenaţi sicomori. Din mătasea verde a şanţurilor răsar orhidee şi crini imperiali, iasomie – mirosind neruşinat de frumos în pârloaga cu ştevie şi leuştean, cu o pădure de lobodă albă îngrăşată de mirul binecuvântat al culorilor. În aerul tremurând se revarsă haruri sublime, belşug împuţinat – pisanie sfântă – vibrând a picuri de sânge din monadele pure ale sunetului divin izvorând din luminişul fiinţei. Cum să măsori veşnicia, fără să te faci una cu piatra, fără să te nimiceşti, zămislind-o? Lacrima ta – e un picur din marea fiinţă a Eternităţii…
Cezarina ADAMESCU, Agero Galaţi, 26 februarie 2009
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
