CÂND BASARABIA ÎŞI STRIGĂ VECIA DIN CUVÂNT

                    TRAIANUS, Când s-au fost spus îngerii, Editura Epigraf, 2009

 Cezarina ADAMESCU, AGERO

             Dintotdeauna omul a căutat un răspuns la dilemele vieţii. Frământările şi neliniştile sale în ceea ce priveşte creaţia şi pe Creatorul ei, de cele mai multe ori au devenit ele însele creaţii.

            „Au dat în pârg icoanele în mine” – spune autorul de faţă. Şi nu e de mirare, pentru un suflet neliniştit, care-şi caută veşnic sorgintea în Divino-Umanitatea Mântuitorului, fără de care nu am fi existat şi n-am fi răscumpăraţi.

            „Te-am căutat în schituri pe coline,/ De-atâtea mii de ani te-am căutat/ În catedrale şi-n biserici pline,/ Dar nu erai, Iisuse, pentru mine,/ Cel care n-ai trădat şi-ai fost trădat.// Te-am căutat în monastirea ierbii,/ În care crinu-ngenuncheat ruga/ O viaţă-n Adevăr să i se dea,/ Te-am căutat  în cea din urmă stea/ Ce-o înecau într-o privire cerbii.// Te-am căutat bezmetic în neştire/ Fără oprire, noapte, zi, mereu,/ Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne,/ Pe muntele calvarului din mine/ Şi cin’te răstignise eram eu.” (Psalm).

            Căutarea este apanajul  spiritului cercetător al omului. Un om care nu mai caută nimic, nu mai există. Până în ultima clipă a vieţii ne căutăm obârşiile, rădăcinile, răspunsurile la întrebările care ne frământă, noi sensuri ale existenţei.

            Ne aflăm în faţa unui astfel de spirit cercetător, în faţa unui talent greu de înseriat, cu  un puternic impact asupra cititorului. Şi de ce trebuie înseriate talentele?

            De ce simţim nevoia să categorisim, să catalogăm, să dăm note, să facem prognoze în privinţa operei unui autor?

            Autorul de faţă lucrează atent şi minuţios la „vecia din Cuvânt”, aşteptând Clipa de Lumină, când „se vor fi spus îngerii”. Sintagmă greu de asimilat, îndeobşte.

            Ca un veritabil meşter iscusit, el aşeză cărămizile de zidit metodic, una câte una şi le tencuieşte cu un liant din care nu lipseşte dragostea ca ingredient principal. Şi toate acestea, pe o temelie trainică. El aşteaptă, cu alte cuvinte, să-i treacă harul pe dinainte şi să-l acopere cu aripa sa. Traianus nu-şi poate permite să piardă prilejul trecerii harului. Pentru că acesta are clipa lui, neştiută de om, şi suflă, ca şi Duhul, încotro vrea, de se vălureşte apa. A avea răbdare aşteptând la mal tremurul lin al apei Duhului este o virtute.

            Şi uite că stă. Cel care şi-a  „întemeiat vecia-n Cuvânt”. Cel pe care se-ntrec cuvintele să-l gândească. Trubadurul, Poetul cu nume de-mpărat, „vicar al nădejdii lumii”, „Arhimandrit al Clipei”. Cel care răsădeşte Psalmi ca pe flori în Ierusalimul ceresc. Cel care declară: „văd sunetul, aud lumina/ am doar un clopot şi o stea./ Psaltire de-ar fi viaţa mea/ Mi-aş fi ferice precum vina/ De-a nu te mai putea uita.” Cel supus surpărilor fiinţei. (Surpările fiinţei).

            Acesta este poetul Traianus,  cel ce râvneşte, nimic altceva decât: „nemoartea să-mi petrec în Dumnezeu” (Alai poetic).

            Şi nu e de mirare, fiindcă, spune acesta: „Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/ În câmpia iubirii de Tine-nflorit” (Psalm înflorit).

            Poetul Traianus, „cotropit de-nsingurări”, al cărui crez artistic este formulat în cel mai pur limbaj creştin: „Să fii în adevăr, nu-n moarte,/ Să sorbi din Tu, cum sorb din Eu/ Şi limba doldora de verbe/ Să te proclame Dumnezeu,// Să nu-ţi faci templu din Minciună,/ Care emite nedreptăţi,/ Netrecerea trecând să-ţi pună/ Sărutul gloriei pe cărţi.” (Refiinţare).

            Un Dumnezeu al limbii, al verbelor  şi al neminciunii? Un lucru destul de neobişnuit.

            El care se simte  prizonier din iubire, în închisoarea de-afară şi în exilul lăuntric, simbriaş şi rob aceleiaşi Domniţe pe care o proclamă fără echivoc, Mireasa lui: „Poezia m-a ales pe viaţă/ Să-i fiu soţ prădalnic de mirări./ Să prind a-nflori-n ale ei braţă/ Semănându-mi chipul cu iertări.// Până într-o zi ori într-o noapte/ Când mi-o-ntinde scara lui, Iisus,/ Şi-am s-o uit în visu-i de nespus/ Pentru-n veac sau pentru pururi poate…// Dar acum surâd, cu Moartea-n faţă/ Şi cu Poezia strânsă-n braţă.” (***)

           Într-un lung „dialog cu Tăcerea” autorul spune: „Singurătatea-i marele meu viciu/ Miros a sunet îndumnezeit.” (Dialog cu tăcerea).

            O naţiune întreagă de sintagme neaşteptate sunt surprinse de autor cu ochi atent. Pe rând şi laolaltă, poetul le dăltuieşte în slovă şlefuită minuţios.

            Se-ntâmplă lucruri neobişnuite, de când „Îngerii s-au fost spus”. Personificată, „ziua umblă pe pământ”, cuvintele se adună la sfat şi se-ntrec să-l gândească pe poet. Şi-n timp ce „pe tărâmul inimii s-a-nseninat”,   autorul simte cum: „păcatu-n mine se răscoală,/ Sunt cotropit de-nsingurări// Şi în amurg, sub raiuri pline, Tremură cărţile din mine” (Refiinţare).

            Pentru Traianus, cuvintele se strâng la sfat şi-l iau martor de nădejde. E o comuniune perfectă, de vreme ce: „Şi de atâta taină-mpărătească/ Cuvintele se-ntrec să mă gândească” (Sfatul cuvintelor).

            Mai mult, „alaiul poetic”  trece prin inima lui până când simte că „au dat în pârg icoanele din  mine/ Pe ţărmul inimii s-a-nseninat” (Alai poetic). El nu scrie, precum orficii, cu pana, cu creionul, ori, precum bardul modern, cu pixul, ci „c-un fir de iarbă înmuiat în stea/ Tot scriu orice colnic, orice vâlcea” (Alai poetic).

            Traianus se consideră  un privilegiat, un  „soţ prădalnic de mirări” pentru Poezia care l-a ales pe viaţă, aşa cum Domniţa Sărăcia l-a ales pe Seraficul Francisc să-i fie logodnic şi mire.

            Nelinişti poetice îl cutreieră, purtându-l prin „viaţa lumilor” şi cum altfel, pentru că neliniştea este starea de graţie a poetului: „M-am plictisit de-atâta nemurire,/ Viaţa lumilor m-a obosit,/ Tăcerile au gust de atlantidă,/ În mine clopotul a amurgit.// Se nasc să moară marile păcate/ Şi să renască şi să moară iar./ Crini şi narcişi mi-au înflorit pe voce,/ Beat de divin, mi-i sete de-nzadar.// Retras în plânsu-mi  cânt fără-ncetare,/ Morţii uşa deschid, o strâng în braţă/ Şi la lumina disperării doar/ Scriu sânii ei c-un  lung sărut – de gheaţă!” (Vestigiu de nobleţe. Pentru Luminaria).

            Cu toate acestea, spiritul ludic iese la iveală în cântecele baladeşti, în doinele prelucrate în care, cu un umor involuntar, poetul îşi jeleşte tinereţea pierdută: „Fost-am tânăr, lujer foarte,/ Şi nu mă gândeam la moarte,/ Da’ moartea era aproape,/ Mai aproape de pleoape.// Fost-am tânăr ca un  crin,/ Da’ moartea-mi era vecin/ Şi mă legăna sub bolţi/ Să fiu stareţ peste morţi,/ Peste morţii morţilor/ La hotarul bolţilor,/ Până când m-am răsculat/ Şi de-atunci, reînviat,/ Văduvit în veci de moarte,/ Tânăr mi-s. Da’ nu mi-s foarte.” (***). Acesta pare a fi chiar un cântec haiducesc. Ca şi  cel cu numele de „Ceaslov”:”Duce-m-aş şi m-aş tot duce/ Buciumaş la o răscruce./ La răscrucea raiului/ Măiculiţa craiului/ Să-mi dea poruncire scrisă/ Cu lacrima ei nestinsă.// Duce-m-aş şi tot aş merge,/ Flori din Domnul aş culege/ Să le-mpart străinilor,/ Mai marii stăpânilor/ Să-mi dea voie fără grabă/ Să-mi port rănile prin iarbă// Şi-ntr-o zi din crinul dulce/ Să fiu cucului o cruce.”

            Se pare că acest gen de poezie haiducească îl prinde foarte bine pe Traianus.

            În poezia sa, nu o dată „miroase a sunet îndumnezeit”: „Singurătatea are gust divin,/ Parfumul ei a îmbătat tot burgul/ Ce poartă numele-mi de peregrin./ Singurătatea-i este Demiurgul.// Aici, numai aici sunt fericit./ N-am cunoscut un mai ales deliciu./ Singurătatea-i marele meu viciu./ Miros a sunet îndumnezeit.” (***).

            Un „cântec cu vecie uns” -  şi o străluminare, soră cu tandreţea, îl fac pe autor să-şi îmbrace „sufletul cu Dumnezeu”: „Un orb, pe care nu-l ajută nimeni/ Să traverseze cerul, am ajuns./ Dacă mă-ntreb, tăcerea mi-i răspuns/ Şi  în palatul inimii nu-mi vine/ Decât un cântec cu vecie uns.// Sunt trist de când m-a părăsit Tristeţea/ Şi cu murirea ei m-am stins şi eu,/ De dorul ei mi-i dor ca de blândeţea/ Maicii din cer. Doar ea-mi  va da mereu/ Străluminarea, soră cu tandreţea,/ Să-mi îmbrac sufletul cu Dumnezeu”.

            Frumos gândit, frumos exprimat. O dorinţă cât se poate de legitimă pentru un creştin autentic.

            O serie de poeme se numesc chiar Psalmi, cu toate că nu respectă canoanele pentru acest gen de poezie sacră. Dar cum, psalmi scriu foarte mulţi autori, în felul lor, se pot admite ca  poezii spirituale, cu încărcătură sacră, scrise chiar în vers liber.

            Din ele se remarcă  acesta: „Răspunsu-şi caută o întrebare,/ N-am leac de cer – să-l am va trebui!/ Semăn iubire, dar culeg uitare/ Şi noapte-mi este fiecare zi.// Din veacuri ca din boală ies agale,/ Şi, Doamne, rău mai mult mi se cuvine,/ Resimt viori în glas, resimt ţambale/ De dincolo de dincolo de Tine.// De numele-mi n-o ţine cont vecia,/ Doar uneori, eternul Infinit/ Va mângâia pe creştet iasomia/ Care voi fi în timp nedefinit.// Iluzie şi har şi peste toate/ Vieţi după vieţi – şi nici măcar o moarte!” (***).

            Foarte multă muzicalitate în versurile autorului, aglutinată în eufonii aproape fără cusur.

            Traianus scrie şi o serie de distihuri sub formă de panseuri lirice:

            „Când voi muri pământ nu va mai fi/ Să mă-ngropaţi în cerul inimii”.

            „Străjuit e timpul de trei temniceri:/ Astăzi este Mâine, care este Ieri.”

            „El nu-i aici. S-a fost să-l mai avem/ Din  moarte scoborât într-un Poem”.

            „Timp fără Timp/ Netimp infinit” ş.a.

             Poetul foloseşte scheme lingvistice foarte originale, invenţii de limbaj, unde expresiile eludează sensurile şi regulile de orice fel, pentru a crea un efect  şi o impresie mai puternică asupra cititorului. Autorul mizează pe acest efect scontat.

            „Te sunt în lacrimă, te eşti în cer,/ în cântec stai întinsă,-l-ai  veşmânt/ Unica mea, e beznă pe pământ,/ Haide-n Iisus, acolo ziuă este,/ Hai să te-mbrac în straie de Cuvânt” (Zumzetul tăcerii).

            Mărturisesc că nu mi-a fost uşor să străbat filele acestei cărţi. Am reluat-o de mai multe ori încercând să-i desluşesc înţelesurile. De pildă: „În ziua când mi s-a dat Dumnezeu/ Am rămas Tu-ului Eu”  şi varianta: „Sufăr de Tu, Tu-ul mi-i Eu/ Leac aflu doar în Dumnezeu” (Boală). Un fel de exprimare de genul: „Mi-ai spus să cântec/ şi-am cântat/ Dintâi cu neauzire.”

            Dar, nu o dată m-a iluminat acel genial creator de limbă, Nichita Stănescu: „Nu cum sunt eu sunt eu/ Ci cum eşti tu sunt eu/ Un fel de tu sunt eu/ Pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu” – deşi aici este vorba de acea comuniune empatică a două persoane care ajung să fie una.

            Însă, pare destul de ciudat, cum autorul, după ce ne încredinţează că Jertfa Mântuitorului e crezul său creştin, spune în mai multe rânduri: „Jertfă aduc lui Alah rugăciunile mele,/ n-am altceva, mai de preţ/ E bolta-nstelată în El şi-i tot mai măreţ/ Zile vin şi mă triluie-n ele.” (***).

            Tot jocuri lingvistice, cu o conjugare proprie, găsim şi-n următoarele versuri:

            „Eu – tu însuţi,/ Tu – eu însumi,// Râzi în plânsu-mi,/ Plâng în râsu-ţi.// Eu – tu însumi,/ Tu – eu însuţi,/ Tac în cântu-ţi,/ Strigi în gându-mi// Şi din rându-mi/ Taina bându-ţi.” (***).

            Pentru cineva familiarizat şi statornicit în regulile gramaticale, pot fi lesne de decelat aceste jocuri lingvistice, dar pentru tinerii care nu le stăpânesc, nu este deloc productiv să le parcurgă pentru că intră într-un labirint periculos şi nu mai găsesc ieşirea. Firul Ariadnei nu se află întotdeauna la purtător.

            Pe lângă acestea, găsim  poeme-rugăciuni de o frumuseţe aparte:

            „Născut pentru o clipă, să pot muri în veci./ În schitu-mi intră, Doamne, cu gând să nu mai pleci.// Fă-mi inima altară şi roagă-te în ea/ Să fie pururi rana născând oricare stea,// Pe ea, dacă se poate, cuprinsă ca pe-un crin,/ Fă-o netrecătoare şi stinge-mă. Amin!”

            Foarte frumos spus.

            Sau: „Cât Dumnezeu în tine – atâta veşnicie,/ Câtă tăcere-n mine – atâta Dumnezeu./ La moartea mea vor plânge trei brazi şi-o iasomie/ Şi clopotul din stele va fi de îngeri greu.// Sub mantia minciunii ascuns-ai adevărul/ Şi prin zăpezi de soare alergi neîncetat./ La moartea mea veni-va să mă cuprindă cerul,/ Dintr-un ceaslov mirese mă vor citi, uitat.// Şi dacă-o fi să-mi fie apusul infinit/ Iisus să se arate c-un curcubeu cernit.” (***).

            Traianus are în cuprinsul volumului şi versuri foarte îndrăzneţe, care ar crea controverse dogmatice printre teologi, privind unicitatea Întrupării Cuvântului în Iisus Hristos. Iată ce spune autorul:  „M-am întrupat într-un cuvânt/ Şi ascult îngerii cum cură./ Mi-i rană Dumnezeu cel sfânt,/ Izvor ce-n tainiţă murmură.// A putrezit în lucruri timpul,/ Dogorâtor, nebănuit,/ Vă scriu nelămurit de simplu,/ Din lacrimă destituit.// Am patrafir ţesut cu stele, / Păcat ceresc  în mine duc,/ De-atâta farmec jindui jele/ Şi veşnicesc şi mă usuc.// Dar într-o zi, precum proorocii,/ Dumnezeieşte voi greşi/ Şi coborând în strană ochii/ Ca pe-un străin m-oi prohodi.”(Cuvânt întrupat).

Se pare că autorul dă  cu totul alt înţeles verbului consacrat teologic „a întrupa”.

            Se distinge în unele versuri, chiar o oarecare credinţă panseistă, când spune: „Ce frumos e Dumnezeu/ Ce trăieşte-n jurul meu/ Şi în mine./ El în lacrima-mi mereu/ Îşi aşterne patul său/ Şi-i e bine.// -Doamne, Doamne, cântec viu/ Tu mă ştii, eu nu te ştiu/ Totdeauna./ Şi-mbrăcat  cu linişte/ prin albastra crinişte/ Zbori cu luna.// -Ce frumos eşti, Doamne, vai,/ Ochii-ţi sunt peceţi de rai,/ Psalmodie!/ Şi când mi-atingi sufletul/ Prin el uiţi cu umbletul/ Harfe-o mie.// - Fără tine, dacă pleci,/ Aş apune întru veci/ Ca o steauă,/ Dar tu vii în noaptea grea/ Viscolindu-mi inima/ Cu-a ta nea!” (Harfe-n răsărit).

            Un foarte reuşit poem este  Psalmul sfinţeniei, pentru puritatea imaginii şi a expresiei poetice, redat sub formă de sonet „Calea spre tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/ Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./ Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc mistere,/ Sunt beat de tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!// Un scrin preaplin cu lacrimi păstrez din veci în mine,/ Arhimandrit al clipei, sobornicesc lumini./ Sfântul sinod al ierbii  m-a declarat în fine/ Vicar nădejdii lumii ce-a-ngenuncheat grădini.// În braţele nemorţii surâd-narcis în floare,/ De vorovirea-ţi, Doamne, nu vreau să mă dezleg,/ Altar oricărei clipe prin tine sunt, întreg.// Dar pe cât cred în ziuă, pe-atât amurg răsare/ Şi care bună cale s-aleg nici nu mai ştiu:/ Umplut cu vârf e iadul şi raiul mi-i pustiu!”

Întâlnim în lirica acestui autor versuri memorabile, de o frumuseţe care se apropie de perfecţiune: „Arhimandrit al clipei, sobornicesc lumini”; „Vicar nădejdii lumii ce-a-ngenuncheat grădini”; „Fă-mi inima altară şi roagă-te în ea”; „Miros a sunet îndumnezeit” ş.a.

La fel de reuşită este poezia Odă pentru clavecin: „Nimeni nu-i singur. Nici singurătatea,/ Cât facem schimb de taine şi mirări,/ Cu ea, între Etern şi Niciodată,/ Urc zilnic ale umilinţei scări// Şi ele nesfârşesc precum durerea/ Ce-o zăvorâm în ode şi statui./ Nimeni nu-i singur. Nici măcar tăcerea./ Fiindcă ne are, ea singură nu-i,// Şi fiindcă o avem de-atâtea ori/ Suntem c-o lume lumilor datori.”

Prin toată creaţia sa, Traianus îşi manifestă Crezul artistic fără ostentaţie, pentru a aduce binefaceri spirituale minţii, inimii şi sufletului, ceea ce reuşeşte pe deplin: „Nu este mare Dumnezeu,/ Ci infinit – întinde-i mâna - / E pretutindeni şi mereu -/ Vezi sunetul? Auzi lumina?/ Surpă-te-n rai. Nu e prea greu.// Când pregătit, te ştii ne-nfrânt/ Pentru vecia din Cuvânt.” (Surpările Fiinţei).

Poetul abordează în lirica sa teme majore: Naşterea, Moartea, Divinitatea, Iubirea, Singurătatea, Aşteptarea, Destinul. Mai puţin reprezentată este tema Naturii, cu întreaga ei paletă coloristică, dar, probabil în alte volume tematice, natura îşi va spune cuvântul ei vivificator.

Traian Vasilcău îşi exprimă credinţa şi simţirea în vers, în chip firesc, fără grimase de prisos, fără  măşti fariseice, tertipuri ori gesturi lipsite de semnificaţie. Versurile au o încărcătură spirituală deosebită, fie că sunt scrise în stil clasic, fie aleargă neîncorsetate de ritm şi rimă în spaţiul neprihănit al hârtiei. Traianus a ajuns la o anumită maturitate a expresiei şi la o simţire poetică ce nu mai au nevoie de mijlocitori sau de catalog. Şi dacă-şi permite unele libertăţi de stil şi invenţii de limbaj, este pentru că-şi exersează condeiul în manieră proprie pentru a scoate din el maximum de profit liric. Ceea ce iese la iveală nu este de neglijat, ci de luat în seamă ca pe  o operă scrisă cu discernământ şi bucuria de a scrie şi, mai ales, de  a-i dărui lui Dumnezeu şi semenilor, prinosul minţii şi simţămintelor sale, transpuse liric. Ceea ce nu e puţin, fără îndoială.

Cezarina ADAMESCU, AGERO

26 iulie 2009