Canonicul Augustin Bunea – cărturar şi patriot  

n. 4 august 1857, Vad, comitatul Făgăraş - d. 30 noiembrie 1909, Blaj, comitatul Alba de Jos

100 de ani de la trecerea în veşnicie

Diacon Prof. Dr. Ion Buzaşi

Augustin Bunea (foto) este un mare cărturar şi patriot pe nedrept uitat. Opera nu i-a fost reeditată, nu avem nicio monografie consacrată marelui istoric şi orator, şi nici măcar la date aniversare sau comemorative, aşa cum se obişnuieşte, nu i-au fost închinate cuvenitele evocări. Se împlinesc în toamna aceasta 100 de ani de la trecerea sa la cele veşnice şi evocarea activităţii sale cărturăreşti şi patriotice se impune ca o datorie.

Omul

Augusin Bunea s-a născut la 4 august 1857 la Vad, în Ţara Făgăraşului, de unde au venit la Blaj, timp de două secole şi mai bine, ierarhi ca întemeietorul Blajului, Inochentie Micu Klein - Episcopul voievod, Mitropolitul Vasile Suciu -  Vasilie Vodă, supranumit de Nicolae Iorga Mitropolitul Marii uniri, şi atâţia dascăli şi cărturari, începând cu Augustin Bunea, istoricul şi oratorul, şi terminând cu Virgil Fulicea, sculptorul. Tatăl său, Arsenie Bunea, era preot şi îşi avea originea în Tilişca, satul frumos din Mărginimea Sibiului. Mama sa era nepoata colonelului baron David Urs, eroul de la Lissa, din 1866, în fruntea regimentului de români, căruia Augustin Bunea îi va purta o vie admiraţie toată viaţa. Se spune că din aceşti bravi eroi provin cei care au întemeiat mai târziu comuna Lissa, din care se trag scriitorii George Popa Lisseanu şi Octavian Paler.  

Îşi începe studiile în satul natal, în Vad, şi le continuă într-un sat vecin, Ohaba, unde încheie cursurile şcolii primare. Gimnaziul îl urmează la Braşov, între 1870-1877, unde este coleg de clasă, de cameră şi bun prieten cu Andrei Bârseanu, viitorul scriitor şi preşedinte al Astrei. Din amintirile lui Andrei Bârseanu[1] aflăm că a fost un elev eminent, cu rezultate strălucite, îndeosebi la literatura română (profesorul îi lăuda compoziţiile şcolare, iar în secret scria poezii) şi la limba latină. Elevii citeau cu interes revista Convorbiri literare, şi, după modelul ei, au tipărit câteva numere dintr-o revistă şcolară, Conversaţiuni, în paginile ei colaborarea cea mai importantă era a lui Augustin Bunea; puneau în scenă piese de teatru, şi atunci când s-au gândit să interpreteze teatru de Schiller, tot lui i-au repartizat rolul cel mai dificil, pe care l-a interpretat memorabil. (foto: Primascoală româneasca din Blaj)

 Un moment important în biografia sa intelectuală este anul 1877, când se transferă la Liceul din Blaj, unde erau profesori câţiva dintre cei mai învăţaţi cărturari ardeleni: Timotei Cipariu, Ion Micu Moldovan, Constantin Papfalvi ş.a. Remarcând calităţile intelectuale şi sufleteşti ale tânărului făgărăşean, Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa îl trimite la studii la Roma, la De propaganda fide, acolo unde şi-au desăvârşit învăţătura marii săi înaintaşi, începând cu reprezentanţii Şcolii Ardelene. Aici obţine doctoratul în teologie, se hirotoneşte preot şi, din 1882 până în 1909, anul prematurei şi neaşteptatei sale morţi, începe perioada blăjeană a activităţii sale, cea mai rodnică şi care îl va consacra printre marile personalităţi ale Blajului cărturăresc. Într-un interval de timp de mai puţin de trei decenii, urcă, prin hărnicie şi pricepere, treptele demnităţii preoţeşti, ajungând canonic şi apropiat sfetnic al Mitropoliţilor Ioan Vancea de Buteasa şi Victor Mihali de Apşa.

A publicat lucrări importante de istorie, unele neîntrecute sub raportul probităţii documentare nici astăzi, a colaborat la ziarul Unirea, organul de presă al Mitropoliei blăjene, întemeiat în 1891, fiind unul dintre întemeietorii acestuia; a rostit în Catedrala Blajului, la… Braşov, Alba Iulia sau Sibiu, discursuri memorabile, care-i conturează efigia de cel mai mare orator al Micii Rome şi unul din cei mai proeminenţi din istoria elocinţei româneşti. În primăvara lui 1909, a fost ales membru al Academiei Române, (rostind un memorabil discurs de recepţie Stăpânii Ţării Oltului) dar, la câteva luni, pe neaşteptate, trece la cele veşnice, în noiembrie 1909. Tristul eveniment este vestit presei şi opiniei publice de către Iuliu Maniu, pe atunci avocatul Mitropoliei blăjene, printr-o telegramă: Canonicul dr. Augustin Bunea, membru al Academiei Române, mândria neamului românesc, a murit subit în mijlocul muncii sale stăruitoare. Stăm înmărmuriţi sub povara loviturii. Durerea e de nedescris. Înmormântarea joi, după ameazi. – Maniu[2]. Clericii din Seminarul Buneivestiri din Blaj, care-şi dau seama că doliul Blajului este doliul neamului românesc întreg, editează la puţină vreme un Album în amintirea canonicului Augustin Bunea…, care şi prin titlu, şi (în parte) prin conţinut, ne aminteşte de Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti la mormântul prea iubitului lor profesore Aron Pumnul, Cernăuţi, 1866; vom găsi şi aici o elegie funebră, precum aceea a junelui M. Eminoviciu (Mihai Eminescu) privatist, semnată de liceanul Aron Cotruş, intitulată atât de asemănător: La moartea marelui A. Bunea. Invocaţiile retorice încă din primul vers, rostind un adevărat doliu naţional, precum şi referinţele mitologice trimit la cunoscuta elegie funebră eminesciană, La mormântul lui Aron Pumnul:

Te scaldă neam în lacrimi, căci Bunea nu mai este!

O! plânge, plânge viaţa-i, eroică poveste,

Căci El s-a dus în moarte şi n-o să vină iară

S-aducă zori de bine şi-n inimi primăvară.

…………………………………………………

Te-ai stins, te-ai stins Tu soare, când greul ne doboară,

Când viaţa ni-e fortună, când gloanţele ne-omoară;

Te-ai stins când groapa-i gata şi-aşteaptă să ne stingem,

Te-ai dus, divin Ahile, şi ne-ai lăsat să plângem.

Opera

Într-o viaţă nemilos de scurtă, Augustin Bunea a realizat lucrări fundamentale în istorie, oratorie şi publicistică.

Istoric

1. Mitropolitul Dr. Ioan Vancea de Buteasa – schiţă biografică, Tipografia Seminarului Archidiesan, Blaj, 1890

2. Episcopul Ion Inocenţiu Micu-Klein, (1728-1751), Tipografia Seminarului Archidiecezan, Blaj, 1900

3. Episcopii P.P. Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria Românilor transilvaneni de la 1751 până la 1764, Tipografia Seminarului Archiedicezan, Blaj, 1903

4. Cestiuni din dreptul şi istoria Bisericii Române Unite, Blaj, 1893 (în colaborare cu Alexandru Grama).

5. Istoria scurtă a Bisericii Române Unite cu Roma, în Schematismul Archidiecesei de la Alba Iulia şi Făgăraş pe an. 1900

6. Vechile Episcopii româneşti: a Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului, Tipografia Seminarului Archidiecezan, Blaj, 1902

7. Statistica Românilor din Transilvania în anul 1750 făcută de vicarul episcopesc Petru Aron, Sibiu, 1902

Sunt monografii istorice ale unor personalităţi marcante din istoria Transilvaniei şi a Bisericii Române Unite – Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Petru Pavel Aron, Ioan Vancea de Buteasa – care se caracterizează printr-o temeinică informaţie documentară, lucrările ulterioare consacrate acestor figuri istorice bazându-se, în principal pe documentarea lui Augustin Bunea şi lucrări de istoria bisericii, (îmbinate pe chestiuni juridice sau de statistică). Despre vechile episcopii româneşti a Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului (Blaj, 1902), socotită de N. Iorga într-o scrisoare din 4 martie 1902 „cea mai bună carte de istorie ce a ieşit de multă vreme în Ardeal”.

Orator

Augustin Bunea a fost unul din cei mai mari oratori români ai tuturor timpurilor[3]. Între dascălii Blajului s-a distins mai ales prin discursurile (predicile) sale funebre şi prin panegiricele sale prin care a parentat (frumos arhaism de origine latină de la „parentalii” – sărbătoare anuală la români pentru pomenirea morţilor) atâtea figuri ilustre ale neamului nostru trecute în domeniul istoriei; Augustin Bunea – spune Ion Bianu – „a fost întâiul şi cel mai puternic orator bisericesc al românilor... cuvântările funebre ale lui Bunea au fost cele mai puternice și mai înălțătoare lecțiuni de virturte omenească și de datorie românească”. Ele au rămas ca modele de predică funebră și de panegiric. „Înălţimile oratorice, la care s-a ridicat Augustin Bunea, – scrie Al. Lupeanu-Melin – vor rămânea vreme îndelungată nestinse la noi în Ardeal. De câteva decenii (articolul e scris în 1909, la moartea lui Augustin Bunea n.n), aproape nu s-a dat prilej, fie de jale la mormântul vreunui personaj ilustru al vieţii noastre, fie de bucurie sau nădejde la vreo evaziune rară, să nu răsune glasul metalic, pătrunzător prin ţară şi timbrul particular al învăţatului canonic de la Blaj. Panegiricele şi cuvântările sale funebre erau adevărate mărgăritare, atât pentru fondul lor de alinătoare mângâiere creştinească şi românească cât şi pentru forma lor desăvârşită.

Predicile funebre sau necroloagele[4] rostite de Augustin Bunea acordă importanţă deosebită următoarelor trei secvenţe: textul, tratarea şi încheierea. Textul este preluat fie din Vechiul Testament, fie din Noul Testament, dar şi din Epistolele Sf. Apostol Pavel. La Augustin Bunea, textul, acest citat esenţial din Biblie, este un fel de motto al predicii şi dă sugestia unei caracterizări esenţiale, de aceea revine uneori în text ca un fel de laitmotiv.

În predica despre George Bariţiu, textul este ales din Sf. Apostol Pavel, 2 Tim, 4, 7: „Luptă bună m-am luptat, curgerea am plinit, credinţa am păzit”. Toate celelalte secvenţe vor ilustra acest adevăr ce fixează coordonatele vieţii celui care a fost părintele presei româneşti din Transilvania: datele biografice (studiile la Cluj şi Blaj, întemeietor al presei ardelene, al şcolii româneşti de la Braşov, membru fondator al Astrei (1861), membru fondator al Academiei Române (1863), preşedinte al Academiei Române) sunt rememorate pentru a arăta că Bariţ a voit ca să se facă dascălul poporului român. De aici încep câteva consideraţii despre ştiinţă şi despre omul de ştiinţă, ca în panegiricul despre Cipariu, oratorul considerând că ştiinţa este o mare bunătate pentru neamul românesc, dar sunt oameni care vor să ştie numai pentru ca să ştie, alţii ca să se impună în faţa semenilor, alţii ca să se îmbogăţească[5]. Bariţiu însă a muncit şi a asudat numai cu scopul nobil ca să se facă dascălul poporului român. Din opera lui sunt amintite publicaţiile braşovene, prin care a contribuit la cultivarea limbii româneşti şi scrierea lui principală, Părţi alese din istoria Transilvaniei, în care lucrul cel mai preţios […] sunt faptele săvârşite de Bariţiu, care nu numai a scris, ci a şi făcut istorie pentru Români. O serie de invocaţii dureroase, cugetări profunde şi interogaţii retorice, şi un portret cuprinzător şi viu, atât de viu încât avem parcă lucrarea unui pictor, arată virtuţile de scriitor ale lui Augustin Bunea: Figura lui nobilă, modestă, […] ochii lui scânteietori, care ţi se păreau că sunt în stare să străbată şi prin vălul cel mai des, după care stă ascuns viitorul unei naţiuni, cununa argintie, [pe] care i-o împletiseră pe capul lui clasic nu numai anii numeroşi, ci şi gândirile lui înalte, de care a fost pururea frământat pentru fericirea poporului român, manierele lui dulci şi condescendente, care trădau o inimă învăpăiată de iubire sinceră către semenii lui, toate aceste însuşiri sufleteşti şi trupeşti, precum şi amintirile unui trecut glorios şi încărcat de nepieritoare merite, ne fermecară atât de mult pe noi toţi…

Înşiruirea elementelor acestui memorabil portret este rezumată la începutul predicii prin sintagma caracterizantă: modelul virtuţilor româneşti. Încheierea, cuprinzând obişnuitele cuvinte de adio, de supremum vale şi de mângâiere, aduce convingerea că… dacă [poporul român] nu va şti afla în munţii patriei sale atâta granit ori marmură cât să însem­neze mormântul lui pentru totdeauna, tot se vor afla destui omeni de inimă, care cel puţin în piepturile lor vor păstră amintirea binecuvântată a nemuritorului şi marelui român George Bariţiu…

Pentru că, după 1880, moartea a răpit atâţia bărbaţi iluştri, atâţia cărturari ardeleni, Augustin Bunea se face, după propria-i expresie, interpretul durerii generale. În octombrie 1887 rosteşte o predică funebră la trecerea la cele veşnice a lui Iacob Mureşianu, colaboratorul lui George Bariţiu în domeniul şcolar şi publicistic. În viziunea sa, Iacob Mureşianu apare ca un înţelept, de aceea i se pare potrivit versetul din Înţelepciunea lui Isus Sirah, 24. 1: Înţelepciunea va lăuda sufletul său şi în mijlocul poporului se va mări. Această înţelepciune s-a vădit în studiile urmate la Blaj şi în activitatea lui didactică şi publicistică din oraşul de la poalele tâmpei. A fost o adevărată binecuvântare pentru braşoveni, şi această binecuvântare este rostită cu repetiţii şi exclamaţii de mare efect oratoric: Ferice! ferice! de locuitorii acelei cetăţi, care vor ave norocirea de a primi în mijlocul lor pe un bărbat înzestrat cu cunoştinţe atât de vaste, sacre şi profane, şi împodobit cu virtuţi atât de frumoase, creştine, civile şi sociale, cum a fost fericitul în Domnul după terminarea studiilor sale în Blaj: ferice de voi, fraţilor Braşoveni, care mai întâi şi nemij­locit aţi primit reflexul razelor, ce se revărsau din[tr]-o minte atât de luminată, şi avântul, ce l-a imprimat societăţii româneşti exemplul virtuţilor marelui Iacob Mureşianu!

Şi scriitorul Augustin Bunea găseşte, pentru a ilustra activitatea rodnică a defunctului, o sugestivă comparaţie amplă, un paralelism sintactic cu imagini plastice: Eu nu ştiu cu ce aş putea asemăna mai bine cariera parcursă de acest bărbat vrednic, decât cu drumul, ce-l parcurge soarele la începutul primăverii. Când se ridică cu faţa sa pompoasă, află pământul bătut de vânturi reci, acoperit cu un veşmânt de gheaţă şi cu nori înfiorători, şi numai după mari lupte şi mari greutăţi reuşeşte a răspândi lumina în toate părţile, a îmblânzi sălbăticia vânturilor, a stoarce ploaia caldă din norii stâmpăraţi, a topi gerul şi în­gheţul şi a face ca sub înrâurinţa razelor sale calde toate să încolţească, să crească şi să înflorească pe pământul trezit din amorţeală. O astfel de muncă este glorioasă, însă şi obositore, pentru aceea binevenită şi plăcută este soarelui odihna, ce-l aşteaptă în valurile prietenoase ale mării. Astfel a fost şi cariera lui Iacob Mureşianu[6].

Încheierea, un fel de dezlegare preoţească, îl aşază pe Iacob Mureşianu în plaiurile cereşti, alături de mari spirite ale neamului, înaintaşi ori contemporani ai defunctului, alături de care va mijloci pe lângă pronia cerească pentru ca urmaşii să rămână credincioşi învăţăturii acestora. Stilul solemn capătă cadenţe poetice prin enumeraţii şi epitete ornante: Acum mergi în pace suflet nobil pe plaiurile fericirii cereşti şi acolo, întâlnindu-te cu aceia care ne-au părăsit înaintea ta: cu Maior, Şincai, Clain, Maiorescu, Laurian şi amicul tău Cipariu, uniţi-vă cu toţii rugăciunile la treptele Tronului divin, şi cereţi de la Părintele îndurărilor, ca să inspire po­porului românesc aceea statornicie şi alipire de în­văţăturile voastre, care să nu poată scădea şi dispărea nici atunci, când nici o picătură de apă nu va mai curge pe albia noroioasei Tise, când vor seca valurile maiestuoasei Dunări, când va înceta murmurul lin al Nistrului şi va amuţi freamătul pletoşilor Carpaţi!

Dar capodopera oratoriei de amvon a lui Augustin Bunea o reprezintă panegiricul Amintirea lui T. Cipariu, rostit în Catedrala Blajului la centenarul naşterii marelui învăţat blăjean[7]. Panegiricul rostit de Augustin Bunea cu acel prilej aniversar cuprinde una din cele mai complexe şi mai exacte caracterizări a activităţii cărturăreşti atât de bogate a lui Cipariu. În bogata bibliografie a referinţelor critice despre Cipariu, poate numai paginile lui Al. I. Odobescu şi N. Iorga pot sta alături de panegiricul lui Bunea, care, după o introducere cu rol de captatio benevolentiae, înfăţişând dificultatea unei asemenea expuneri, desfăşoară în cuvinte scânteietoare  caracterul enciclopedic al ştiinţei cipariene, universală şi naţională, căci tot ce a scris el a avut în vedere numai fericirea neamului nostru. Între filologii şi istoricii români, sau chiar între dascălii Blajului, Timotei Cipariu e singular şi prin faptul că nu a studiat în vestite universităţi apusene, ci în modesta sa chilie de la Blaj, unde şi-a alcătuit una dintre cele mai mari biblioteci ce le-a avut vreodată om singuratic în Ardeal.  Marea iubire şi marea pasiune a lui Cipariu a fost limba românească, despre care a scris cuvinte ce pot concura cele mai frumoase ode închinate limbii materne, şi pe care a studiat-o în toate aspectele devenirii sale, aceste studii conferindu-i pe drept efigia de părinte al filologie române. La aceasta se adaugă şi activitatea sa didactică (profesor, director de şcoală, autor de manuale didactice şi de programe şcolare moderne), culturală (Astra, Academia Română) şi politică (Dieta Transilvană), integrându-se însufleţit în destinul neamului său, prin această admirabilă profesiune de credinţă a unui patriot: ce va păţi o naţiune întreagă, eu încă sufăr bucuros. Se adaugă, de asemenea, bogata sa activitate ecleziastică şi mândria de a fi membru al Bisericii Catolice: „A fi de o confesiune cu toată viţa latină şi cu cea mai mare parte a naţiunilor celor mai civilizate, […] îmi ţin de onoare…”, cuvinte atât de asemănătoare cu aserţiunea din publicistica lui Eminescu: „Toate popoarele care posedă înaltă civilizaţiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice”.

Nicolae Iorga, care-l preţuia în mod deosebit pe Augustin Bunea, va relua în portretul pe care-l face lui Cipariu în volumul Oameni cari au fost, două trăsături esenţiale schiţate de oratorul blăjean în 1905: despre biblioteca lui Cipariu, citim în panegiricul lui Bunea că „te pune în uimire prin mulţimea extraordinară a operelor şi prin varietatea lor, în care întâmpini tot ce au produs minţile cele mai mari ale popoarelor culte şi chiar şi ale poporului arab, şi nu lipseşte din ea aproape nimic din ceea ce s-a scris şi tipărit vreodată în limba românească şi foarte puţin din ceea ce au scris străinii despre neamul nostru”; iar despre munca lui necontenită aflăm că „nu deosebea noaptea de zi, nici nu lăsa să stingă vreodată de seara până în zori lumânarea de pe masa sa”. Nicolae Iorga vorbeşte despre lampa din chilia lui, care, ca un simbol, nu se stingea niciodată, şi despre bogata sa bibliotecă, în care se aflau tratate celebre din ştiinţele apusene, alături de fine şi delicate manuscrise arabe.

Augustin Bunea îşi numeşte frumos panegiricul său cununa recunoştinţei, pietăţii şi admiraţiunii faţă de Cipariu, cu speranţa că ea a fost depusă de mâini vrednice ale urmaşilor. Încheierea, vibrantă şi profetică, este o chemare la viaţă de înaltă spiritualitate, la cinstirea marilor dascăli ai Blajului, întemeietori de şcoli şi fundaţii culturale, la adunarea cărţilor din bibliotecile particulare într-o mare Bibliotecă a Blajului. Acestea sunt formele unei adevărate omagieri a lui Cipariu, iar asupra gândului întemeierii unei biblioteci blăjene şi respectului pentru înaintaşi, Augustin Bunea a revenit un an mai târziu, într-un paragraf din testamentul său, în care Veneratul Capitlu este rugat ca „toate venitele acţiilor să le adauge la ceilalţi bani depuşi spre fructificare, până când banii ce se vor aduna vor ajunge la o sumă atât de mare, încât cu ea să se poată clădi pe un loc al Veneratului Capitul de fundaţiune bobiană din Blaj o casă bună şi frumoasă pentru locuinţa unui canonic de fundaţiune bobiană şi prevăzută cu încăperi mari, în cari să se poată aşeza toate bibliotecile gr.-cat. mai mari din Blaj, toate obiectele de artă ce s-ar aduna din Provincia Mitropolitană ori şi de aiurea, şi toate portretele bărbaţilor binemeritaţi pentru poporul român şi pentru biserica română greco-catolică”[8].

Românii au simţit lipsa oratorului în momentele înălţătoare ale istoriei noastre. Astfel, în 1911, când, la Blaj, s-au desfăşurat Serbările semicentenarului Astrei, prin care se întrezărea speranţa Marii Uniri, Ion Agârbiceanu, aflat în Catedrala Sfintei Treimi, de pe amvonul căreia a răsunat de atâtea ori glasul lui Augustin Bunea, nota aceste gânduri: „Amintirea oamenilor mari e, în toate timpurile, o şcoală nepreţuită pentru cei ce trăiesc în urma lor. Îndrumarea lor, îndemnul lor, o inimă adevărată trebuie să le primească totdeauna, iar o inimă bolnavă trebuie să se însănătoşească sub înrâurirea lor binefăcătoare. Şi mă gândesc, neuitate părinte Augustine, ce zguduire neştearsă ar rămânea, pe toată viaţa, în sufletele noastre, dacă Tu ne-ai vorbi azi din amvonul Catedralei şi, fulgerându-ne slăbiciunile, ne-ai pune înaintea ochilor pildele vii ale înaintaşilor, iubitori de neamul, de cultura şi credinţa noastră”[9].

Acestea sunt discursurile lui Augustin Bunea, autor de măiestre necrologuri şi panegirice. Sigur că discursul e alcătuit ca să fie rostit; atunci oratorul impune, pe lângă ars bene dicendi, prin ţinută, gestică, modulaţii ale vocii etc. Dar, pentru că, în mai vechile tratate de teorie literară, figura alături de celelalte genuri şi genul oratoric, discursul-predică, laolaltă cu toate sub-speciile lui, poate fi considerat şi o pagină de literatură.

Publicist

Augustin Bunea a fost şi un remarcabil gazetar. A întemeiat publicaţiile blăjene Foaia bisericească şi scolastică (1887) şi Unirea (1891), în coloanele cărora  a publicat numeroase articole. Nu şi le-a adunat într-un volum, dar în 1903 când şi-a tipărit discursurile, celebrele sale predici funebre şi studiul despre Autonomia bisericească, în ultima secţiune a cărţii, cu un titlu incolor – Diverse – şi-a retipărit şase articole „a căror cetire – spune autorul – mi s-a părut folositoare şi în viitor. Mulţi articoli asemenea acestora aş fi putut publica, dar cheltuielile de tipar şi alte împrejurări grele nu mi-au permis aceasta”.

Cele şase articole (O modestă propunere, Cristos a înviat, La sărbătoarea Sfintelor Rusalii, O cestiune culturală, Temeiul drepturilor noastre şi Sfânta Unire) sunt reproduse din Unirea, anii 1891, 1892 şi 1900. Aceste pagini din publicistica lui Augustin Bunea, care merită să fie retipărite pentru actualitatea lor, au o tematică diversă, dominante fiind cele în care discută situaţia şcolilor şi bisericilor româneşti, într-o perioadă în care acestea erau sever cenzurate şi cu tendinţe tot mai clare de a fi reduse la tăcere de către guvernul din Budapesta. În această dificilă situaţie, Augustin Bunea vine cu O modestă propunere[10], în care lansează aşa-numita „colectă a crucerului” (monedă în circulaţie în Imperiul Austro-Ungar până la 1918) invitând ca fiecare român cu oarecare stare materială să contribuie cu un crucer pe an „pentru salvarea şcoalelor noastre şi printr-însele a bisericii şi a naţiunii noastre”. O propunere asemănătoare, făcuse înainte Andrei Mureşanu, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Augustin Bunea este de părere că această „colectă a crucerului” trebuie făcută de preoţi, căci este greşită opinia că „poporul nostru nu este capabil de însufleţire pentru astfel de scopuri mari; poporul nostru numai acolo nu se însufleţeşte pentru lucruri bune, unde preotul nu voieşte să-l lumineze şi să-l deştepte”.

Articolul Temeiul drepturilor noastre[11] ne apare ca o continuare a celebrului discurs bărnuţian din Catedrala Blajului din 3/15 Mai 1848, pentru că se bazează pe conceptul filozofic al dreptului natural, susţinând ca „Fieştecare popor are de la natură dreptul de a se conserva şi a se perfecţiona conform individualităţii sale particulare”. Arătând tendinţele tot mai accentuate de maghiarizare a şcolii româneşti, Augustin Bunea proclamă în stil aproape bărnuţian: „Drepturile noastre îşi au temeiul chiar în dreptul inalienabil al naturei”. Şi tot ca Simion Bărnuţiu face o paralelă convingătoare între individ şi popor: „Toate fiinţele create de Dumnezeu, care este fiinţa cea mai înaltă şi perfectă, au nu numai un scop comun ci şi un scop particular şi subordonat scopului general comun”. Tot aşa „fiecare popor este o fiinţă morală, înzestrată de la natură cu tipul său particular” şi de aceea are dreptul la „conservarea şi perfecţionarea sa”. Dacă în articolul O cestiune culturală[12] reia o idee dragă lui Ciapriu, despre necesitatea înfiinţării unor şcoli secundare de fete, necesitatea pregătirii învăţătoarelor, şi necesitatea unei pregătirii pedagogice a femeii în general, datorită rolului său educativ în familie, în alte câteva articole, care ni se par antologice, prin talentul gazetăresc şi rigoarea argumentaţiei, Augustin Bunea vorbeşte despre istoria Bisericii Române Unite, în strânsă legătură cu istoria poporului român. În aceste articole gazetarul şi oratorul coexistă, conferindu-i lui Augustin Bunea efigia unuia dintre cei mai buni publicişti ardeleni: Sărbătoarea Sfintelor Rusalii[13] dincolo de semnificaţia ei teologică – pogorârea Sf. Spirit asupra apostolilor, „darul limbilor” şi întemeierea Bisericii, este un bun prilej de a urmări trăsătura dominantă a ei, catolicitatea sau universalitatea. Această „universalitate” respectă însă păstrarea individualităţii naţionale, tocmai prin catolicitate - susţine Augustin Bunea.

Cristos a înviat[14] este şi un imn închinat calei mai mari sărbători a creştinătăţii, dar şi o afirmare categorică a încrederii în puterea de viaţă a poporului român. Refrenul articolului, ca într-un poem, este acest salut creştinesc dătător de speranţă, şi întreg articolul este construit pe o amplă paralelă: viaţa publică şi patimile Mântuitorului şi istoria poporului nostru: „Cristos a înviat! Calomnia a fost arma de care s-au folosit contrarii lui Isus pentru a-l nimici… Însă Dumnezeu l-a înviat şi prin întemeierea unei împărăţii de natură deosebită de a împărăţiei romane a dovedit, că nu în contra Cezarilor a lucrat fiul lui Dumnezeu… Astfel şi pe tine, poporul meu, cu calomnia voiesc să te nimicească… Oamenii, cari lucră zi şi noapte pentru fericirea ta şi pentru consolidarea patriei comune sunt calomniaţi ca răi patrioţi, prigoniţi şi eschişi [excluşi] de la bunătăţile comune ale patriei mame. Însă rămâi statornic şi pe calea apucată, iubitul meu popor, lucră şi pe viitor pentru a tuturor libertate şi dreptate… şi atunci tu vei reînvia la o viaţă nouă şi vei dovedi nu tu eşti contrariul patriei, ci calomniatorii tăi sunt, cari lucră orbeşte la a ei ruină…”

La aniversarea a două secole de la Unirea religioasă cu Biserica Romei publica în Unirea, nr.38/1900 articolul Sfânta Unire, veritabil poem în proză, în versete ce amintesc prin adresări directe de poemul lui Alecu Russo, Cântarea României. Nimeni n-a scris mai frumos, mai poetic despre acest eveniment din istoria Bisericii româneşti, arătând într-o succesiune de invocaţii şi prin adresări directe, personificatoare binefacerile Unirii: eliberarea din cătuşele calvinismului, deschiderea spre marile centre de cultură ale Apusului, îndeosebi Roma şi Viena, prilejuind astfel apariţia acestor apostoli ale deşteptării naţionale, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Pertu Maior; a favorizat, de asemenea, apariţia unor „arhipăstori mândri şi neînfricaţi, iubitori de credinţă şi neam precum Inocenţiu Micu-Clain; şi chiar în momentele ei de prigoană împotriva Sfintei Uniri din anii 1750-1760, a fost posibilă deschiderea Şcolilor de la Blaj, prin care a dat neamului românesc istorici, scriitori, filologi, muzicieni, oameni de ştiinţă în diferite domenii, deschizători de drum în cultura română. Bardul Unirii – spune în continuare Augustin Bunea – a fost Andrei Mureşanu „care a vărsat în Deşteaptă-te, Române toate durerile şi toate aspiraţiile neamului românesc”. Finalul articolului este în acordurile poetice ale unei ode, exprimând omagiul recunoştinţei: „Ţie-ţi aducem o Sfântă Unire, omagiul recunoştinţei pentru binefacerile, ce în curs de două veacuri, cu prisosinţă le-ai revărsat asupra poporului român”.

Augustin Bunea – publicistul întregeşte personalitatea acestui mare dascăl al Blajului, adăugând la istoricul temeinic documentat, la oratorul strălucit, pe gazetarul de poetică vibraţie şi de solidă argumentaţie istorică şi politică.

Diacon Prof. Dr. Ion Buzaşi

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com