GHEORGHE LATEŞ

Conferenţiar doctor la Universitatea „Danubius” din Galați, România

Prezentare şi grafică - Ion Măldărescu, Agero

Gheorghe Lateș  s-a născut la Reghin, la 10 noiembrie 1951. Este absolvent al facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași (teza de licența „Eminescu la Curierul de Iași”). În prezent activează în calitate de conferențiar doctor la Universitatea „Danubius” din Galați, România

Domenii ştiințifice abordate: jurnalism, studii culturale, comunicare și didactică, rewriting. Debut publicistic: 1970. Debut editorial: 2001

De-a lungul carierei profesorale a ocupat diverse funcţii: lector și conferențiar la Facultatea de litere Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în cadrul căreia a predat: cursuri de literatură, didactica limbii române, cursuri opționale de activitate jurnalistică.

A fost redactor sef adjunct la revista Opinia studențeascăşi a publicat cronici, recenzii, studii, eseuri în revistele: Cronica, Convorbiri Literare, Porto-Franco, Antares, Dunărea de Jos, Tecuciul Literar Artistic. A contribuit cu studii de specialitate în Analele Universității Dunărea de Jos, Lecturi Filologice, Intertext, Caiete critice, Analele Universității Alba-Iulia, Acta Universitatis Danubius şi în Francopoliphonie și Le Courrier International de la Francophilie şi este membru în comitetul de redacție al revistelor menţionate.

CARAGIALE ȘI-A GĂSIT TRADUCĂTORUL

Conf. univ. dr. Gheorghe Lateș

În literatura română, sintagma de „mare clasic” se aplică unor scriitori născuţi şi consacraţi ca valori încă din secolul al XIX-lea, cariera unora continuând şi în cel următor. Într-o ordine valorică, puţin diferită de la un exeget la altul, numele lor ar fi: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici. Criteriile de evaluare, într-o astfel de ierarhie, sunt cele estetice, nuanţate prin preferinţe de ordin subiectiv sau ideologic; aşa se face că, în diferite istorii sau sinteze literare, Creangă şi Caragiale îşi dispută locul al doilea, cel dintâi fiind deţinut de drept de Mihai Eminescu. Indiferent de fluctuaţiile ideologicului, Caragiale şi-a găsit un loc semnificativ în acest canon literar sui generis, intrând astfel în conştiinţa publică drept un satiric necruţător al moravurilor din orice timp şi din orice loc. Intuiţia valorii absolute a acestuia i se datorează unui critic contemporan cu autorul (Titu Maiorescu), cel care l-a consacrat definitiv ca o certitudine a literaturii române, un câştig evident pentru gruparea al cărei mentor era (Junimea). Semnificativ este amănuntul că acest critic de direcţie literară i-a dedicat lui Caragiale şi lui Eminescu, evident, câte un studiu de referinţă, de neevitat în orice abordare critică, în schimb, pe ceilalţi doi clasici (Creangă şi Slavici) i-a expediat sub o formulă îndoielnică – „scriitori poporani”, adică ieşiţi din popor şi scriind pentru popor. Pentru Caragiale, argumentele criticului erau de ordin general, ceea ce înseamnă că i-a intuit valoarea de universalizare încă de la primele texte dramatice - continuări fireşti ale unei tradiţii europene ce începe cu teatrul grec şi trece, inevitabil, prin clasicismul francez. De aici şi valoarea implicită de traductibilitate în orice limbă. Potenţialul de universalizare al unui scriitor este dependent de mai mulţi factori, toţi cu efect direct asupra traductibilităţii sale într-o limbă afină sau în limbi cât mai diferite.

 În cazul concret al lui Caragiale, traductibilitatea sa remarcabilă vine, în primul rând, pe filieră genetică. S-a născut într-o familie de greci, veniţi în Principate încă din vremurile fanariote. Chiar numele său de familie este derivat din cel al domnitorului Caragea, pe care străbunicul său l-a însoţit. Trăind însă, într-un mediu preponderent românesc, şi-a făcut instrucţia elementară în limba locului, bilingvismul primar constituindu-se într-o matrice comunicaţională aptă să primească ulterior şi alte limbi, din familii diferite. Mediul actoricesc al familiei (unchiul său, Iorgu, fost actor şi organizator al unei trupe teatrale cu renume în epocă) i-a facilitat accesul la limba şi literatura franceză, întrucât în repertoriul dramatic al epocii, scriitorii francezi erau preferaţi, mai mult chiar, unele spectacole se jucau în limba franceză. Aşa se explică amănuntul că dramaturgul – efigie a literaturii române va deveni un redutabil traducător din franceză. Ch. Perrault, E. Scribe, Al. Parodi, P. Déroulčde, chiar Ch. Baudelaire, prin care are acces la textele lui E.A. Poe, sunt nume pe care Caragiale le frecventează cu asiduitate. Spre sfârşitul vieţii, în timpul autoexilului berlinez (1904-1912), deşi trăieşte oarecum izolat într-un mediu preponderent românesc, se adaptează destul de uşor la noul mediu cultural, învaţă inclusiv limba locului, atât cât îi era necesar pentru o comunicare uzuală. Toate acestea sunt elementele care îi conferă scriitorului român un potenţial de universalizare dintre cele mai evidente.  Cetăţean al Turnului Babel, Caragiale s-a folosit preponderent de limba franceză pentru a accesa valorile acestei culturi şi, prin intermediul ei, ale celei universale. Un astfel de model catalizator a lăsat urme semnificative în textura fină a creaţiei sale, tiparul cultural francez fiind cel ce a permis şi permite echivalări de imagistică, ideaţie şi atmosferă fără pierderi prea mari. Mai mult chiar, un astfel de model ilustru poate fi pretext pentru un text secund care nu pierde, prin traducere, nimic din tonul şi savoarea originalului. Gândirea dramaturgului şi prozatorului român este una de tip multicultural, ceea ce presupune un alt mod de modelare şi contextualizare a cuvântului. În plus, se cuvine reţinută aici: francofilia autorului, vorbitor, cititor şi traducător al limbii şi operelor literare franceze, este evidentă, încât potenţialul de traductibilitate în această limbă este maxim.

 Cei care au intuit afinitatea lui Caragiale cu cultura franceză (încă din timpul vieţii acestuia: 1854-1912) au fost, în primă instanţă, câtiva alogeni, vorbitori ai limbii lor, ai românei în care comunicau cu majoritarii, şi ai francezei în care mulţi s-au instruit. Similarităţile de statut lingvistic nu sunt de ignorat niciodată, echivalările şi adaptările la „orizontul de aşteptare” al cititorilor din diferite epoci fiind mai accesibile acestora decât celor care fac dintr-o limbă străină un posibil corespondent semantic. În sensul celor mai sus, semnalăm câteva dintre numele traducătorilor şi textele traduse din timpul vieţii autorului şi până azi. Astfel, în 1891, B. Souffrir, „cunoscut talmudist  şi profesor din Craiova” traduce, deloc întâmplător, O făclie de Paște. Patru ani mai târziu (1895), în presa românească a vremii circulă o ştire despre o posibilă montare a dramei Năpasta (traducător Oswald Neuchotz) pe scena Teatrului Mondaine din Paris. Proiectul a eşuat, dar acelaşi traducător reia demersurile şi obţine montarea spectacolului cu Fausses accusations pe scena Teatrului Oeuvre (Paris), intrat de fapt în repertoriul curent abia în anul următor. Spre sfârşitul anului 1897, apare întâiul volum conţinând textul dramei Năpasta în franceză la Institutul de editură Ralian şi Ignat Samitca din Craiova, în „legătură de lux”. Din aceeaşi serie a alogenilor, mai trebuie reţinut numele lui Adolphe Clarnet, căruia îi apare la Editions Du Feu, în 1912, Le Cierge de Pâques. Sub titlul schimbat (Un Cierge Pascal) traducerea fusese inclusă în culegerea Les mille nouvelles, apărută la Paris în 1909. Ar mai fi de reţinut numele lui Edmond Bernard, traducătorul dramaturgiei lui Caragiale din 1943 (Théâtre) şi cel al lui Eugčne Ionesco, coautor al traducerii realizate cu Monica Lovinescu.

 O altă categorie de traducători o reprezintă bilingvii, buni locutori ai românei si francezei, pe care le utilizau în mod curent, lor datorându-li-se mai multe versiuni editate, unele reeditate. Întâiul nume este cel al doamnei Hortense Pasquier, căsătorită cu ziaristul francez Léon Pasquier, autoarea unei versiuni franceze a dramei Năpasta (Fatale Injustice) şi a nuvelelor O făclie de Paşte şi Păcat. O inventariere a tuturor traducătorilor români sau francezi din secolul al XX-lea ar fi inutilă, în intenţia noastră fiind un eveniment editorial recent (volumul Contes et nouvelles, apărut la Edition Aparis - Edifree din Paris, la finele anului 2009), în echivalarea cunoscutului traducător Constantin FROSIN, un bilingv care gândeşte preponderent în limba franceză şi trăieşte francofonia ca pe o stare de spirit. Cele aproape 140 de volume traduse din română în franceză, câteva şi invers, revista Le Courrier International de la Francophilie, al cărei director şi editor unic este, precum şi implicarea sa in mişcarea francofonă mondială, îl recomandă drept cel mai performant traducător de până acum al textelor lui Caragiale în franceză. Reunirea sub copertele unui volum elegant a celor unsprezece texte de povestiri şi nuvele, publicate anterior în reviste de prestigiu din Franţa şi România, aduce în atenţie mai mult decât un autor cu potenţial maxim de traductibilitate. Avem în vedere mai ales rigoarea traductologică  pe care autorul recentei versiuni a avut-o în vedere, cu atât mai mult cu cât disponibilitatea pentru lectură a contemporanilor săi este în vădită scădere. Traducerea la distanţă de un secol şi mai bine, pune probleme de adaptare a limbii textului originar la uzul francezei contemporane, potenţialul cititor francez nefiind interesat de aspectul istoric al limbii autorului, ci mai degrabă de modul în care textul secund îl face să rezoneze la ideea epică. Această obnubilare a sensurilor cu patimă istorică este o formă de comoditate a lectorului contemporan, pe care însă traducătorul nu poate să o ignore. Rezultatul acestui demers interpretativ (echivalare, sincronizare, adaptare) este însă pe măsura performanţei maxime pe care doar un traducător bilingv cu experienţă de decenii şi cu simţ creator acut şi-o poate permite. Tocmai de aceea subscriem ideii enunţate înca din titlu, că autorul Scrisorii pierdute şi-a găsit, în sfârşit, traducătorul, care i-a înţeles deopotrivă pe Caragiale, dar şi pe cititorul francez contemporan.

Conf. univ. dr. Gheorghe Lateș

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com