Verba dicendi:

Anhalten der  Uhr, nicht  zu stoppen und  die Zeit

- câteva reflecţii postnominaliste –

Iulian Chivu

Doar matematica nu este aproximativă fiindcă nu cunoaşte subiacenţe subversive, dar şi ea, când se constată neputincioasa, instituie reguli. Și, cu toate că are o istorie, matematica, prin raţiunea ei, nu este istorică. Cu limba însă lucrurile se complică tocmai din cauza spaţio-temporalităţii ei. Apoi, dacă matematica îşi are obiectul în sine, limba îl are în afara ei. Diferenţele justifică raţional existenţele în universal şi delimitativ şi, în orice situaţie, se reduc la funcţie şi la precădere, duplicitate operaţională care, taxonomic, impietează criterial în clasificarea limbilor postbabeliene. O clasificare în limbi amorfe (radicale sau izolante), aglutinante, flexionare şi incorporante este mai discutabilă în criteriu decât aşezarea lor pe familii mari (indo-europene, uralo-altaice, semito-hamitice, caucaziene, dravidiene, sinitice, tibeto-birmane, malayeziene etc) în care se pot urmări mai bine evoluţiile şi involuţiile.

Cred că am renunţat prea devreme la ideea nominalistă. Istoria preocupărilor lingvistice relevă că s-a trecut cu destulă uşurinţă de la precăderea pe problemă la precăderea pe soluţie care a condus la o metafizică a căutării, precăderi care ţin fundamental de libertatea firii. Ideea nominalistă, într-adevăr, începe cu Aristotel, negând existenţa realităţilor generice (universalii) ca independente de subiect, şi se afirmă în scolastica secolelelor XIII-XIV, când nomen se defineşte ca modus enti (mod al fiinţei), respectiv în nomen proprium (mod al individuaţiei) şi nomen commune (care desemnează clase). Și apoi, argumente nominaliste ne vin nu numai de la logos-ul lui Heraclit, înţeles ca foc cosmic, ci şi din Vechiul Testament, din însăşi Cartea Facerii: 1.8 Tăria a numit-o Dumnezeu cer...;1.10 Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ... etc., cum ne aminteşte şi Umberto Eco (În căutarea limbii perfecte, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p.13).

Să admitem că Dumnezeu a făcut denominaţie în limbajul revelaţiei, pe care şi Adam l-a preluat prin „Facere” şi în care comunică cu Părintele său Ceresc, limbaj în care este prevenit: Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (2.17). În ce măsură avea Adam o cunoştinţă ancestrală suficientă a Binelui şi a Răului dincolo de această interdicţie e o altă chestiune. Care vor fi fost însă limbile în care vor fi vorbit descendenţii lui Adam până la Turnul Babel, o curiozitate a lui Eco, ne lipsesc datele necesare, dar ştim că egiptenii, citaţi de Vico (Principi di una scienza nova dˋintorno alla comune natura delle nazioni -1744), afirmau că înaintea lor s-au vorbit doar trei limbi: limba zeilor, cea a eroilor şi limba epistolară, respectiv hieroglifa, limba semnelor (o scriere pictografică) şi cea a oamenilor.

Caracterul holist al limbilor naturale permite exprimarea experienţelor realităţii şi, ca să reuşească o semnificare optimă, ele fac corelaţii între forma expresiei şi cea a conţinutului, corelaţii care nu se petrec „numai la nivelul acelor unităţi majore care sunt item-urile lexicale” (Eco, op.cit, p.24), ci mai degrabă pe baza unui număr restrâns de unităţi şi de reguli de generare care conduc la posibilitatea de a realiza o infinitate de enunţuri, ca în gramatica generativă a lui  Noam Chomsky (1920). Generaţionismul aduce în discuţie determinările competenţelor lingvistice de a produce  transferuri între structura de suprafaţă şi cea de adâncime.

Până unde a operat semnificări principale şi secundare codul verbal nu e greu de precizat văzând dicţionarele, însă în codul figurativ şi în cel muzical nu s-au reuşit încă semnificări secundare şi aceasta, ar putea spune ştiinţele comunicării (Alex. Mucchielli; Arta de a comunica, Ed. Polirom, Iaşi, 2003), pentru că semnificările secundare servesc mizei informative a comunicării, pe care o nuanţează, iar codul figurativ şi cel muzical fac o comunicare formativă.

Apoi, indiferent de simultaneitatea gândire–limbaj sau de consecutivitatea lor, limba şi gândirea se formează reciproc încât „cuvântul este o copie nu a obiectului în sine, ci a imaginii produse de acesta în suflet”, potrivit lui Wilhelm von Humboldt (Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii; Ed. Humanitas, Buc., 2008, §9.58; §20.192), filosoful german anticipând în „simţul imanent al limbii” (§22.298) forţa generativă de care avea să vorbească americanul Noam Chomsky. Efectul limbii asupra gândirii se realizează în mari grupuri culturale, după tipare etnice (vezi şi H. Garfinkel; Studies in Ethnomethodology, Englewood Cliffs, 1984), lucru de care era conştient în arta oratorică şi Cicero.

Nominaliştii, în punerea numelui, identificau şi urmau algoritmuri logice, făceau diferenţe în semantica logică pe baza legăturilor dintre semne şi stările de lucruri la care se referă ele şi luau în calcul inclusiv relaţiile persoanei cu sistemul de semne, după o pragmatică logică naturală. Lor le datorăm primele observaţii mai serioase despre corespondenţa semantică dintre  semne (cuvinte) şi obiecte (noţiuni), de unde şi limbajele formale de mai târziu. Cauză instrumentală la Philon, logos era simultan şi nous până la Plotin, asociat cu noesis şi perceput ca energeia acestuia, mai ales începând cu Aristotel. Eşuarea încercării mediatoare a lui Abelard între nominalişti şi realişti nu face decât să pună nominalismul în faţa întrebărilor filosofiei moderne, mai ales prin Hobbes. În acestă chestiune, în domeniul ei, lingvistica vine din direcţie nominalistă cu concepte de tip morfem, semem ori lexem şi probează că Anhalten der  Uhr, nicht  zu stoppen und  die Zeit (a opri ceasul nu înseamnă a opri şi timpul). În concret, nu toate lucrurile roşii sunt identice pentru că au aceeaşi culoare. De pildă, pentru limba română, care opereză încă cu un număr mare de cuvinte cu origine necunoscută (5,58% în Dicţionarul limbii române moderne, din 1958, potrivit lui Dimitrie Macrea), e important de  precizat că denominaţia (după aceeaşi sursă) prelua din limbile slave doar 14%, iar din franceză 34,82%  în primul rând pentru că sistemul fonetic românesc este mai deschis spre aceasta din urmă, deşi vecinătatea celorlalte este covârşitoare.

Lucrurile sunt în permanentă mişcare fie şi numai dacă observăm că în latină sufixele verbale erau numeric mai puţine decât cele nominale, fapt vizibil şi în   evoluţia ulterioară a limbilor romanice. Se poate spune că, pe câtă denominaţie într-o limbă, pe atâta acuitate a gândirii la vorbitorii acesteia şi, pe câtă paradigmă, atâta deschidere culturală. Nimic fals, dar sigur insuficient; nu ceea ce oferă nominativul şi infinitivul e precumpănitor, ci ceea ce le pune în raport cu realitatea – paradigma. Dacă, de pildă,  pentru plânset, francezii au lard, iar nemţii blubber, pentru miorlăială nici unii nici alţii nu au echivalent.

Cunoscătorii celor două limbi ştiu că între de la foudre şi Blitz (a fulgera) e o diferenţă de nuanţă, iar dacă între cele două limbi nu există nicio diferenţă de sens între donner benga şi geben benga (a da bruma), pentru expresia a se lăsa seara (un conotativ al lui a se însera) nu există echivalent nici în franceză şi nici în germană. În schimb, la nivelul locuţiunii româneşti a da molima, nu se pot ridica nici sintagma franceză de donner ŕ lʹépidemie, nici cea germană zu geben.

Aşadar, subliniem că  şi oprind ceasul nominalismului, lingvistica trece nestingherită către gramatica generativă a lui Chomsky, ca de acolo să evolueze spre funcţionalism prin relaţii accentuate de determinarea dintre nominalismul lexico-morfologic, nominalismul sintagmatic şi cel discursiv, fără a se învârti în cerc. Trecerea de la un om al discursului, la Cicero (De oratore , 46-44 î.Ch), către un om al dialogului, la Bandler şi Grinder (Les secrets de la communication, Le Jour, 1981), s-a făcut noncontradictoriu în 2000 de ani, iar observaţia de sintaxă retorică persuasivă, cu un oratio întemeiat pe ratio, a trecut de la elocinţa în asianism şi aticism către metalimbajul comunicării, la Alex. Mucchielli. Arătam mai sus cum nevoile nominaţiei diferă nu de la o limbă la alta, ci de la o gândire la alta, tot aşa cum de la o psihologie la alta diferă în context stilistic şi nominaţia  sintagmatică şi cea discursivă. 

Buffon nota că stilul este omul însuşi (le style cˋest lˋhomme meme), cu tensiunile, cu frustrările şi deconectările lui refugiate când în lirism sibilinic, când în prozaicul glacial, dar cel mai des în echilibru robust, cu înclinaţii de personalitate ori spre verb, cu treceri dinspre epicizare narativă spre dialogistică, ori spre nominal şi detaliu descriptiv. Personalitatea se relevă şi  când, din nevoi de compensare, se disimulează în discurs, dar şi când, fără a se controla, se manifestă în tonuri minore sau majore.

Superficialul şi subtilul, prolixul şi conciziunea, claritatea şi obscuritatea, echivocul şi proprietatea, perifrasticul şi laconicul, emfaticul şi vigoarea, exigenţa şi suficienţa, în grade  şi în măsuri diferite, ne propun modele împlinite pentru tipul spontan, încrezătoare, hotărâte, dominatoare la tipul de lider, modele ambiţioase, conştiente de sine la tipul competitiv, receptive şi convingătoare la tipul mediator, intuitive şi  egocentrice la tipul de artist, perceptive, inventive şi detaşate pentru tipul observator, generoase, grijulii şi posesive la altruist, atrăgătoare, responsabile şi defensive la tipul devotat şi raţionale, principiale şi controlate la tipul perfecţionist. Naţiunile au şi ele precăderile lor în discursul universal al fiindului. Etnic, românul, de pildă (Ernest Bernea; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Buc. 2005, p. 156),  deşi exclude din preocupările lui tot ceea ce este lipsit de potenţialitate, constată în cele din urmă ca mai toată lumea, dar în stilul lui spiritual: „Omul nu-şi dă seama că vine vremea când e prea târziu”, ceea ce este, într-un nominalism reactualizat, doar o problemă de „ceas”, nu de Timp.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com