•

Unii dintre martirii noştri au purtat cronicile acestui popor în desagi, sau în lăzi de zestre, murind sub gard sau în ospiciu. Noi, cei care rareori bănuim acel foc nestins al lor, ne îndreptăm spre rafturile bibliotecilor, cu mai multă sau mai puţină umilitate, scoţând câte o carte de istorie. Încercăm comparaţii, haşurăm epoci cu linii de forţe, vectoriale şi ondulante, spre a lumina câte un surâs omenesc de sub hohotele asurzitoare le istoriei. Imprevizibilitatea trecutului este determinată de jocul amăgitor al prezentului. Pentru a accede la el şi a-i deconspira jocul perfid al celui din urmă trebuie aşezate multe oglinzi, la distanţe şi unghiuri diferite, în preajma evenimentului.

Vreau să cercetez chipul lui Tudor Vladimirescu din oglinda pe care o aşează Eminescu, după 60 de ani de la martirajul pandurului, şi, implicit, gradul de corectitudine istorică a reflecţiei. Printre multele cărţi, mâna scoate din raftul bibliotecii Istoria poporului român (Ed. Ştiinţifică, Buc., 1970), un tratat editat de un grup de istorici, sub coordonarea lui Al. Oţetea. Cartea se deschide acolo unde se află fig. 65, gravură de epocă, Spânzurarea Regulamentului organic şi a Arhondologiei. Crucea, pe al cărei braţ orizontal (al lumii pentru care s-a dat Fiul) este scris REGLEMENT şi ARHONDOLOGIA, se află în centrul tabloului, având de o parte un şir ofiţeresc, în picioare, fără arme, dublat de câţiva boieri işlicari, căzuţi în genunchi, ultimul cu mâinile duse la ochi, refractari noului, cai troieni ai puterii străine. În tunici şi pantaloni cu vipuşcă, cu stea cu şase colţuri pe piept şi cu epoleţi cu franjuri, şirul acesta, scos din consulatul aşezat peste noi, aşteaptă judecata. Primul ofiţer, cu bastonul puterii în mâna fleşcăită, cu capul descoperit, se află deja prins în ştreangul ce, pe un scripet al crucii, este tras de cei din cealaltă parte. Jos, sunt aruncate trufaşa stea şi necruţătoarea sabie. Cei care judecă sunt cu mâinile goale, dar, pe deasupra capului, cu flamuri tricolore, pe care se poate citi: LIBERTATE; FRATERNITATE; DREPTATE. Lucrarea este alegorică, dar, dincolo de claritatea ei, te întâmpină surâsul de o clipă, nu al artistului, ci al unui popor.

Pe aceeaşi pagină, fig. 64, Constituţia din Bucureşti, acuarelă de Costache Petrescu, adnotată “Înfăţişând un grup de revoluţionari”. Aceste două lucrări îmi aduc în memorie cazna nedreptăţitului critic de artă, V. G. Paleolog, din anii 1973, când a stabilit identitatea şi iconografia tabloului, după care s-au făcut replici şi respectiva acuarelă; cât şi o anume mărturie revelatorie. Erau anii în care bătrânul critic mă ducea de mână prin lumea brâncuşiană, plină de tâlcuri, încercând să mă ajute în descifrarea ei prin câte o dodie. Zilnic, după cursurile de la Facultate, la amiază, treceam pe la Centrul de documentare “C. Brâncuşi” din clădirea Filialei Academiei Române, iar când nu-l găseam acolo pe bătrân, urcam la ultimul etaj al blocului 156, de pe str. Cuza nr. 9, unde începeau, chiar de aici, “universităţile critice şi moderne ale mele”. Într-o zi, prea călduroasă pentru luna mai, nu l-am găsit nici în cămăruţa Centrului (biroul propriu-zis, unde se strângeau cărţi şi documente, cealaltă cămăruţă fiind înţesată de obiecte de artă) şi nici sus, la masa de scris, unde se ordonau cărţile Brâncuşi-Brâncuşi I şi II. Mi-a spus buna sa însoţitoare, strămutată din Italia, Lelia, că a plecat pe la Ploieşti, Târgovişte, sau Buzău, pe urmele unui tablou.

(Nu m-a uimit, octogenarul adusese, cu câtva timp în urmă, cu o maşină uriaşă, însoţind-o, vestigiile Atelierului lui Brâncuşi din Impasse Rosin, de la Paris, lemnele rămase în urma demolării şi recuperate prin intervenţia decisă şi sonoră a bătrânului către statul român şi cel francez, prin ambasadorul nostru, Florea Fintan, gorjan, şi primăria franceză. Să ni-l imaginăm, atunci şi acum când frontierele sunt traversate în sus şi în jos de mulţimea ce nu pregetă a-şi precupeţi nici corpul, nici sufletul şi nici urmaşii. El, bătrânul, cu barba albă până la brâu, aducând de peste ţări acasă acei stâlpi de susţinere şi grinzi, româneşte tăiaţi şi îmbinaţi sub uimirea Parisului, impregnaţi de sufletul lui Brâncuşi, pentru a reconstitui Atelierul aici, unde sculptorul a deprins “tăietura directă”. Să ne imaginăm ochii Bătrânului senini ca veşnicia şi ochii Vameşului căzuţi peste actele doveditoare şi lemnele îmbătrânite de vreme…)

După câteva zile, V. G. Paleolog s-a întors; îl găsesc la masa de scris, bucuros ca un copil. Găsise. Călătorise cu trenul, cu maşina, pe jos, cu o droagă cu măgar, ajunsese în localitatea presupusei naşteri a pictorului. După acest ocol stabilise: autorul marelui tablou al paşoptiştilor din Muzeul de artă din Craiova este craioveanul Constantin Petescu; tabloul acesta, cu ramă pictată, este originalul; cele trei clădiri din fundalul său îşi au replica reală în Craiova; pe paşoptişti începe să-i identifice… şi, dintr-o răsuflare, scrie eseul Craioveanul Constantin Petrescu, pe care îl publică în Ramuri nr. 6, din 1973.

În clipa în care îşi plimba degetul arătător pe suprafaţa unei reproduceri a tabloului, începe să-mi povestească, de la străbunul său, punctând după fiecare “ocol” cu acel inimitabil “nu-i aşa?” al său: “Paşoptiştii noştri din Craiova au prins un popă, i-au ras barba – jumătatea din dreapta, i-au tuns şi ras părul de pe cap – jumătatea din stânga, şi cu sutana prinsă-n brâu l-au dus la biserică, unde era pregătit tronul cu Regulamentul organic în el, nu-i aşa? L-au pus să-i cânte prohodul, spre hazul mulţimii oraşului, ce nu se mai putea opri din râs. Atunci au început lăutarii să cânte şi lumea să chiuie. Tinerii au ridicat tronul pe umeri şi au pornit, cu popa-măscărici, nu-i aşa? în faţă, cădelniţând şi prohodind la fiecare răscruce, unde se opreau, cu lăutarii după ei, cântând şi cu căluşarii, săltând şi lovind prin aer pintenii şi zurgălăii… şi mulţimea după ei, nu-i aşa? Au trecut prin faţa comenduirii şi pe sub ferestrele boierilor, de unde doamnele le fluturau batiste, au mers pe toate străzile oraşului, până au ajuns, spre seară, la cimitirul cel mare, unde l-au îngropat într-o margine, cu turle şi chiote…”. “De ce într-o margine?” am întrebat. “Fiindcă sufletul lui era străin de noi, ieşit prin partea din dos a altora, nu-i aşa? Au râs în ziua aceea şi copiii şi bătrânii, şi bărbaţii şi femeile. Ştii, ca de Anul nou, râdem de cel vechi. Dar mai cu poftă, în istorie, fiindcă ştim că bucuria ţine doar o zi, nu-i aşa? Nu trei, cât o sărbătoare ca lumea”.

Cred că starea aceea, trecută şi în reprezentările artistice din epocă, este generală. Un popor mic, în zbaterea sa de a supravieţui, vrând-nevrând, devine ironic, subminând, cel puţin pe această a doua cale, reglementele şi arhondologiile uriaşilor zei cu picioare de lut. Şi, poate, această ironie de o clipă să aibă ceva comun cu ironia cea mare a istoriei. V. G. Paleolog, în timp ce-mi povestea, parcă auzea râsul convoiului petrecând la groapă Regulamentul organic, căci acel “nu-i aşa?” era însoţit de un continuu şi înţelegător surâs.