Lecturile sale sunt ţipete în pustie, iluziile sunt mirajele de tot felul, cititorul pare a fi cititorul de contor, un contor al pulsului ce vibrează în această epocă a informaţiei. Când totul devine posibil, lectura este imposibila realitate a iluziilor care ne ţin în picioare, ne ţine pe trecerea de pietoni sau pe stadion, ori în faţa televizorului.

Desigur că cei care scriu sunt interesaţi de o părere, de un gând despre opera lor. Dumitru Hurubă este preocupat de iluzia care pune în mişcare un univers complicat, adică universul cărţii. O carte este mai mult decât o sursă de informaţii, este o stare…

Pentru autorul cronicilor lectura este o incitare la o nouă descoperire, la o nouă revelaţie, ea poate fi negativă sau pozitivă, dar cronicarului îi pasă. Până la urmă această carte este un fel de jurnal de bord pentru Dumitru Hurubă, el scrie despre aventurile sale literare, despre opere care acoperă domenii variate: istorie, filozofie, sociologie, literatură, cultura ca formă de evadare din cotidian, jurnalul. Trece de la poezie, la proză, la umor, la mărturie. Lume pare prinsă în menghina dorinţei de a spune, nimeni nu ascultă, toate operele sunt sunete în marele ţipăt de la miezul nopţii, timpul pare ceva copleşitor, cartea ceva concret, ceva care rezistă, o cărămidă de pământ ars, din vechime…

Într-un fel, Dumitru Hurubă pare dezamăgit: capodopere sunt puţine! În alt fel, Dumitru Hurubă e fericit: mai sunt indivizi pe contrasens, se iluzionează, cred în ceva ce pare perisabil şi totuşi, nu…

Titlurile cronicilor sunt relevante, ele prefigurează temele societăţii româneşti: studenţia, sfârşitul lumii, femeia, umoristul, poezia, destinul nedrept, muzeul rural, Cutia Pandorei, Don Quijote, iubirea, intelectualul de serviciu, civilizaţia, oamenii locului, Jung, Holobâcă, Panaite, I.D. Sârbu, Evu, Crepcia, Bârgău, Dumitru Velea, Radu Igna, Breban, Eliade, Eminescu, Sabato, Saul Bellow, Rainer Maria Rilke…şi continuă cu responsabilitatea actului de creaţie, cu jurnalul unui romancier, demitizarea lui Eminescu (tema obsesie a istoriei literare), autocunoaştere, tradiţionalism şi fabulos, un oraş în inima poetei, iluzii pentru sinele propriu…

Modul cum abordează Dumitru Hurubă cărţile este unul serios şi detaşat în acelaşi timp:

„După ce că, datorită libertăţii, democraţiei şi credinţei că oricine poate, doar să vrea, s-a publicat atâta amar de literatură proastă, orice volum de beletristică nou apărut este, cel puţin pentru mine, un motiv de bănuială, nu tocmai cumsecade – recunosc.”

„Dovada că în România se mai citesc autori „dificili”, este această a 2-a ediţie a cărţii de faţă scoase de sub tipar de către Editura Humanitas” ( C.G. Jung: Amintiri, vise, reflecţii. Editura Humanitas, 2001.)

„Orice reîntâlnire cu umorul lui Cornel Udrea este un motiv de intrare în normalitatea fiinţei umano-raţionale. Cu atât mai mult în zilele noastre, când râsul înseamnă tot mai mult cu un rictus sau, în caz şi mai nefericit, cu un rânjet.”     

Ce reţine cronicarul din cărţile citite? Esenţa, labirintul existenţei, fabulosul spiritului, curajul, abandonul, devenirea.

Sunt lucruri care dau culoare unei lecturi: trăirea acută a sentimentelor, sinceritatea poetului şi arta iubirii, riscul celui care scrie pe teme neconvenţionale, singurătatea poetului la Brotuna, cartea – un pas important pentru scriitor, pentru sine, mania titlurilor şocante, supleţea exprimării epice, experienţa credinţei, receptarea fenomenului liric, bagajul de cultură solidă şi bine compartimentat, pătrunderea într-o lume cu alte legi, Bizanţul ca temă uitată, proza scurtă în dulcele stil clasic… „a mai sosit unul cu bouvagonul poeţilor”…

Cu siguranţă, recenziile şi cronicile acestea vin să acopere un gol pe care literatura de specialitate nu-l poate acoperit, criticii de profesie sunt puţini, iar pe de altă parte un scriitor are capacitatea de a intra în lumea altui scriitor, este doar cititorul de iluzii, nu-i aşa?… Dumitru Hurubă şi-a luat de bună voie şi nesilit de nimeni această slujbă, a reuşit cu modestie şi nobleţe, lectura unei cărţi te face mai bun, este şi un argument pentru cărţile proprii şi o modalitate de a plonja în realitatea lumii în care trăieşte.

Cartea nu are postfaţă, prefaţă, motive sau argumente pentru care a fost scrisă, din textele publicate reiese, însă, sistemul critic al cronicarului, al cititorului: iubirea aproapelui…

Dar să cităm câteva titluri de cărţi care au trecut prin ochii cronicarului: Sfârşitul lumii; Femei celebre. Mică enciclopedie; De serviciu la clepsidră; Îngenunchiat în lacrimă; Arta fugii; Prăpastia bune speranţe; Uşa interzisă; Arta iubirii; Rochia nesupunerii; Omul recent; Neantia; Despre îngeri; Frică şi cutremur…    

Dumitru Hurubă reţine versuri interesante, cele care prind în vocale şi consoane o lume întreagă:

„Îngenunchiat în lacrimă/ca-ntr-o catedrală sufletul celui îndrăgostit.” (Nicolae Crepcia).

„Între ceea ce sunt/ şi ceea ce nu sunt/ se petrece timpul/ ca lama unui cuţit.” (Mariana Pândaru)

„Ascuns în nume zeul, ca-n seminţe,/ Când stă să nască-n noapte bunul soare/ Îşi mai visează chipul vechi din mare/ Trecut prin irizări, către fiinţe.” (Eugen Evu)

„Braţele tale/ precum cătuşele lichenilor/ pe stâncile visând/ grădini suspendate… În steaua de pe umerii tăi/Dumnezeu inventează/ povestea noastră de dragoste.” (George Holobâcă)

„ Din preaiubire m-am născut/ pe o colină transilvană/ să ard cuvintele la rând/ şi să le-aştern pe câte-o rană./” ( Ioan Evu)

„…Noaptea/ şi moartea/ muşcă din mine/ ca dintr-o felie de pepene.” (Nina Ceranu)

„Poeţii aşteaptă şi refuză să doarmă/ Refuză să moară…” (Ana Blandiana)

La un final de cronică Dumitru Hurubă scrie:

„Ce contează de fapt? Contează un adaos important la cunoaşterea de sine şi de ceilalţi.”

Constantin Stancu

2012.