TREI ANI DE NEUITARE:

CLIPA AURORALĂ A LUI ARTUR SILVESTRI  sau POEZIA DINTRE CUVINTE

Artur Silvestri, Revolta FONDULUI NECONSUMAT.

Cazul Zaharia Stancu, Ediţia a II-a,  Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2010

  „Mă porţi în rădvanul tău, Amintire...” Zaharia Stancu

         Cultivarea memoriei unui om de cultură este pentru oamenii din lumea întreagă dar în special  pentru noi, românii, o datorie civică, o datorie de onoare, dar mai ales o datorie morală, înscrisă în codul creştin, aproape ca o Lege divină din Decalog sau ca o Fericire din Noul Cod de Legi transmis de Isus Cristos pe Muntele Fericirilor.

         Prof. Cărturar Artur Silvestri a fost Omul Mare a cărui principală trăsătură morală, pe lângă alte calităţi de excepţie, a fost promovarea oamenilor de cultură contemporani,  dar şi omagierea, comemorarea, evocarea celor care au fost. Şi nu puţine sunt exemplele în care, atât prin viaţa, activitatea şi Opera lui, a dat măsura generozităţii şi iubirii sale de Patrie, de Neam, de Limbă Română, de Spiritualitate, de cultură şi de artă.

         Cu acest gând care l-a fascinat toată viaţa, a creat acea ROMÂNIE TAINICĂ, acel tărâm mirific unde spiritele înalte se întâlnesc şi pot comunica prin căile freatice ale Adevărului şi Frumosului, care vor salva omenirea, după spusa unui alt mare clasic.

         Nevoia de Frumos, de Adevăr şi de Bine, dar şi de Dragoste de semeni, sunt cei patru piloni care stau la baza întregii existenţe a acestui om de excepţie care a lăsat o moştenire spirituală inestimabilă urmaşilor, moştenire care nu va fi roasă de molii şi nici de rugină. Este moştenirea de suflet dată nouă, cu limbă testamentară, pe care, acum, la împlinirea a trei ani de la grăbita lui plecare, toţi care au avut şansa de a-l cunoaşte, fie şi numai de la distanţă, prin mijloacele ştiute şi utilizate permanent, nu pot să nu şi-o reamintească şi să o pună, la rândul lor, în valoare.

         De ce e atât de fascinantă şi cutremurătoare amintirea marelui cărturar? Pentru că nu a precupeţit nici cel mai mic efort întru propăşirea neamului din care făcea, şi facem şi noi parte, prin cultivarea limbii, prin reînvierea trecutului, cinstirea strămoşilor, evocarea înaltelor personalităţi ecleziale ori laice care au lăsat urme de neşters, presărate cu pulberi de aur.

         Iată de ce, familia ilustrului Om îi cultivă memoria cu respect şi pietate, aşezând în lumina arzătoare a Slovei, întreaga operă a cărturarului. Dar şi prietenii lui şi colaboratorii de la Reţeaua INTERMUNDUS MEDIA, Divizia Publicaţii, adunaţi la candela neistovită a luminii sale, îi cinstesc memoria şi-l pomenesc, cu orice ocazie. Într-adevăr, cărturarul Artur Silvestri nu poate fi uitat sau neglijat, cu nici un chip.

         Chezăşie stau, volumele postum care au în centru figura luminoasă a scriitorului, publicistului, „grădinarului dăruit” Artur Silvestri. Enumerăm doar câteva dintre acestea:  „Artur Silvestri – Mărturii tulburătoare”; „Vocaţia căii singuratice” – cartea Cleopatrei Lorinţiu; ultimele gânduri cu valoare de apoftegme, strânse într-un caiet sub titlul „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat” – un album emoţionant în care-l regăsim aşa cum a fost; reeditarea unor volume personale: „APOCALYPSIS cum figuris. Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog”; „Perpetuum mobile” Ediţia a II-a;   „Radiografia spiritului creol. Cazul Miron Radu Paraschivescu”; „Memoria ca un concert baroc” (vol. I, II, III) - reeditare, „Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu”- ediţia a II-a, iar în colecţia „Pro Memoria”, „Artur Silvestri Fapta culturală”; „Artur Silvestri Aşa cum l-am cunoscut”, ş.a.

         Cartea de faţă respectă întru totul textul cărţii scrise de Artur Silvestri în 1987, se menţionează la începutul lucrării.

         Zaharia Stancu – scriitorul Rădăcinilor amare, este pus în lumină, de data aceasta în lirica sa, de către Artur Silvestri într-o “cheie de aur” – aşa cum remarca în “Telegraful Român” din 1987, Acad. Dr. Antonie Plămădeală, unul din cei mai apropiaţi spiritului arturian.

         Nu e un lucru necunoscut şi nici întâmplător, faptul că Artur Silvestri a fost un spirit pătrunzător şi deosebit de generos care intuia harul şi talentul scriitorilor, dar, mai ales, faptul că el împărtăşea cu largheţe tuturor din “descoperirile” sale, făcându-le, cu diferite ocazii, daruri de suflet: fie o carte, fie cuvinte de învăţătură, urări şi “doriri de bine”, cuvinte ziditoare, încurajându-i cu o forţă de convingere care îi motiva pe autori să scrie mai mult, mai frumos, mai bine şi-i determina în conştiinţă să nu se lase învinşi de inerţie, să depăşească piedicile şi să ia parte la edificarea acelei Românii Tainice, proiect cunoscut şi răspândit prin paginile multiplelor reviste şi publicaţii ARP, prin edituri şi presa audio-vizuală.

         Restaurarea imaginii lui Zaharia Stancu, poet -  este subiectul cărţii de faţă, ştiut fiind că întâile îndemnuri către literatură, au fost de domeniu liric, pentru ca apoi să izbucnească romancierul de excepţie care a colindat „Desculţ” prin toată lumea şi ne-a dus faima românescă în toate colţurile lumii. În toată epica lui Zaharia Stancu poezia e presărată chiar în cele mai dramatice pagini, ori poate, cu osebire în acelea.

         Artur Silvestri afirmă că  „Zaharia Stancu e, întâi de toate, poet şi o cercetare a prozei, lăsând de o parte ceea ce este etnografie şi memorialistică, ne arată că, de fapt, substanţa ireductibilă este şi acolo de natura lirismului. De altminteri, cine extrage compoziţiile prozastice (de la Desculţ şi până la Ce mult te-am iubit) de sub tutela clipei, află un rapsod de colectivităţi arhaice, prefăcând uzurpările în epos şi spaimele în litanie. Pretutindeni, poezia a pătruns ca o esenţă vitală”.

         Versurile repetitive conferă poemelor, ca şi frazelor din epica sa, o nunaţă apăsătoare, elegiacă, de refren repetat obsesiv, ceea ce poate da o aparenţă de monotonie, ca în rugăciunea Sfântului Rozariu. Dar aceste repetiţii au darul de a îngădui un spaţiu liber pentru meditaţie şi înţelegerea în adâncuri a sensului. De asemenea au parfumul versetelor din Psalmii biblici.

Pe bună dreptate, observă Artur Silvestri, „El pare ca s-a exprimat pe deplin încă de la întâile cântari şi nu simte, mai apoi, decât trebuinţa de a prelungi o emoţie gâlgâitoare, inaptă de forme noi şi spontană după cum sunt spontane pădurea care foşneşte şi iarba unde foiesc gâzele. Arta e aici natură şi dacă romanul se înalţa, cu această substrucţie, la epos, lirica e rapsodie, dupa cum, în viaţa ei fără  istorie, natura e rapsodică”.

Artur Silvestri se serveşte de opera lui Zaharia Stancu pentru a-i alcătui un portret viabil, inedit, reflectat în verbul acestuia tăiat în piatră, colţuros, parcă neşlefuit, uneori dur, dar rezistent ca şi stânca. Totodată evocă şi momentul cheie când tânărul deliormănean, abia descins din câmpie, vine la Bucureşti cu un caiet de poezii, ca să cucerească oraşul şi lumea.

 Verbul arturian, în susţinerea poiectului său, este clar, precis, precum diamantul.

“Prin 1922, în lumea mondenă a Bucureştilor, îşi facu apariţia un tânăr subţiratec şi înalt, care nu împlinise încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de îndată la el era o privire verzuie şi mocnită, misterioasă, prevestind primejdii precum sclipirile unor diamante blestemate. Chipul lung, oval, avea pielea arsă de soare şi buzele trădau o senzualitate de mediteranean; sprâncenele conjugate şi stufoase sporeau impresia de creatură salbatică, pe care junele mai degrabă o cultiva cu inteligenţă decât o documenta psihologiceşte. Acest tânar cu înfaţişare hotărâtă, lasând să se întrevadă ceva din tenacitatea balzacianului Rastignac, venea din Roşiorii de Vede ai Deliormanului şi se numea Zaharia Stancu. Începuse, cu vreo doi ani mai înainte, să publice poezii şi continuase cu poeme şi gazetărie, încântat poate ca reuşise, puţin înainte de sfârşitul lui 1920, să se facă mai cunoscut, cu o poezie, prin Universul literar al lui Nikita Macedonski.

         Artur Silvestri dă dovadă aici de o mare măiestrie portretistică, demnă de un condeier încercat.

         El fixează cadrul şi conjunctura în care, apariţia insolită a tânărului poet, avea să fie remarcată. Momentul propice în care: “cultura românească îşi descoperea toate componentele şi le slobozea energiile, concentrate în vremi, în direcţia unei restauraţii ideale”.

         E uluitor cum Artur Silvestri are capacitatea de a radiografia atât de bine atmosfera literară a primelor decenii ale veacului trecut, cu boema specifică şi cu scriitori şi poeţi de statura lui Lucian Blaga, Radu Gyr-Demetrescu, Nichifor Crainic, Ion Pillat, Mircea Streinu, Dragoş Vicol, Aron Cotruş, George Bacovia, Ion Barbu. Şi cu acest prilej, Artur Silvestri explică sintagma “revolta fondului neconsumat” din titlul cărţii sale, după ce, mai înainte definise termenii şi-i fixase în context, ceea ce pentru noi, astăzi, constituie aproape o noutate: “O substanţă odată exprimată dar rezultată dintr-o preponderenţă antropologică iniţială, peste care se adăugaseră stratificaţii istorice, îşi caută încă o dată vocile capabile să facă a răsuna un fond estetic nu atât nelatin (precum îl denumise Lucian Blaga), cât mai degrabă neconsumat. Aceasta revoltă a fondului neconsumat, proprie momentelor când o integrală a unei culturi îşi căuta idealitatea imanentă spre a o exprima, explica, dintr-un punct de vedere, desfăşurările nepereche pe care literatura română le cunoscu îndată după 1919 şi până către 1940.        Este foarte important de înţeles, întreaga mişcare convergentă a literaturii, spre comandamentele pe care le reclama situaţia politică şi economico-socială a ţării în perioada interbelică.

         “În aproape douăzeci de ani, ea izbuti să se clarifice în direcţia resuscitării unui fond antropologic, şi chiar dacă aceste îndemnari se vor reformula abia târziu, după încă douăzeci de ani, este de observat că programul estetic instinctiv putuse, totuşi, sa-şi găsească interpreţi pe măsură. Aceasta desfăşurare de pânze, valorificând o geografie spirituală cu rădăcină straveche şi totuşi activă, găsi, printre reprezentanţii unui spirit sudic, şi pe Zaharia Stancu, om de câmpie din Salcia teleormăneană, rapsodul, pentru multa vreme, al acestei regiuni etnografice”.

         Însă tânărul Zaharia nu se lasă încartiruit în vreo schemă prestabilită, spiritul lui liber avea să fie punctul de foc al scrierilor sale, din care aveau să ţâşnească scânteile harului. 

“Omul Teleormanului nu e un gaucho şi nici o vietate a Dunarii ce clipoceşte mai jos, către medievalele raiale: el ilustrează o civilizaţie a sedentarilor de îndeletnicire agrară, aflaţi prin comunicaţiile de râuri în legătură cu Argeşul şi cu Transilvania, şi, mai în jos, cu Balcanii. Geografia însăşi ilustrează un fel de lume de răscruci”.

 Venit aşadar, din lumea de răscruci, Zaharia Stancu avea să pornească pe un drum anevoios, drumul alcătuirilor de cuvânt, în stare să re-compună o lume care abia apusese, dar care, încălzindu-se încă în aurora care anunţa veacul, putea să-şi întindă orizontul de aşteptare, ca un curcubeu-legământ între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni, în miezul naturii “tuturor lucrurilor”.

“Este, faţă  de Vlaşca pădurilor, - scrie Artur Silvestri -,  o prelungire a lumii colinare, o punte a Transilvaniei către Balcani, şi mulţimile de păstori ardeleni ce veneau să ierneze la Dunăre se aşezau adesea prin luncile de pe lângă Turnu Măgurele. E, în fine, o lume a văilor, cu satele rânduite unul lângă altul în obşti de riverani. Din această civilizaţie conservatoare şi deopotrivă absorbantă, având rădăcini în culturile de deal şi în acelea de câmpulunguri montane, ieşi, deodată, şi poezia lui Zaharia Stancu, a cărui operă e, în formula ei fundamentală, a unui poet”.

         Este uimitor ce căldură degajă aceste cuvinte ale lui Artur Silvestri, faţă de spiritul marelui scriitor înaintaş.

         Începând cu volumul “Poeme simple” (1927) – Artur Silvestri analizează amănunţit, stilul şi mijloacele de expresie, mesajul şi particularităţile liricii lui Zaharia Stancu, în capitolul “Stratul etnografic”.

         De remarcat, afirmă Artur Silvestri că: “Întâile creaţii, ce se aduna parţial în Poeme simple (1927), izbesc prin ineditul documentului etnografic, apt sa reconstituie o regiune mai degrabă  decât să afirme o poezie. E, pretutindeni, imaginea unei utopii naturale, rezultată din biografia ţărănească, astfel încât poetul nu trebuie considerat un sămănatorist ci un naturist care nu exaltă libertatea ruralilor din raţiuni sociale ci constată slobozenia omului înfrăţit cu natura. Chiar şi atunci când mediul e al oraşelor mici de câmpie şi se evocă târgul mohorât, cu uliţe de asfalt, încheierile privesc totuşi câmpurile nesfârşite, ce se întind de îndată ce ogrăzile târgoveţilor se pierd în vegetaţia de Câmpie Nebună. Astfel de retrageri către un cadru fizic liniştitor răsar de peste tot, şi poetul înţelege prin aceasta un soi de libertate ferină, un simţamânt de vietate eliberată de regulile unei vieţi citadine, reacţionară, nepricepătoare de modern”.

În viziunea poetului Zaharia Stancu, precizează Artur Silvestri -  “Satul ar fi, în accepţiunea lui, paradisul, însă nu o lume de rânduială armonică şi inatacabilă sociologic, ci o ilustraţie a vieţii unui popor încredinţat că universul este înfrăţit cu el. Legea acelei lumi este legea naturală”.

         Înţelegerea atât de armonioasă a naturii şi elementelor care alcătuiesc poeziile lui Zaharia Stancu este o dovadă peremptorie că Artur Silvestri şi-a însuşit temeinic arta descifrării intuitive a mesajului liric şi a semnificaţiilor lui. Corespondenţa simţurilor nu înşeală. Empatic, Artur Silvestri simte în, mai vârstnicul scriitor, filonul de aur al satului, reverberat în imagini simple, limpezi, aşa cum limpede este cerul deasupra câmpiei într-o zi de vară. Pana evocatorului izbucneşte în aceleaşi tuşe sugestive, de un cromatism auster, cu doar câteva culori pregnante. E o senzaţie aproape materială, o contopire cu natura agrestă dăruitoare de hrană, ori pedepsitoare, atunci când Creatorul găseşte de cuviinţă. Contopirea sacrului cu profanul, într-o armonie naturală este evidentă. Copacii sunt aidoma trupurilor unor femei, înălţându-se precum lujerii ori iedera.

“E, mai întâi de toate, o lume a văilor de râu de la câmpie, cu agricultura întinsă pe plaiurile înălţate dincolo de terase şi unde omul se pierde în grâne de miros toropitor. Vegetaţia e nu puţină, ca în stepă, însă, atunci când nu e civilă (presupunând culturi de cereale), slujeşte, esteticeşte, unei sugestii coloristice, având efect. În lanuri galbene sclipesc macii roşii, pe răzoare creşte cicoarea azurie, de peste tot ţâşnesc florile şi ierburile magice, ca într-un eden de mirosuri şi de corespondenţe în cromatic. Salcâmii, caisul, mărul ce îi adăposteşte pe iubiţi, plopii înalţi, indicând o elongaţie de trup feminin, formează arboretul acestei lumi, aflate între câmpie, lunca şi văi. Când nu vede vegetaţia agrară şi de pădure tăiată, poetul evocă livezile şi podgoriile, ca şi arbuştii de funcţiune aproape religioasă, precum busuiocul, care face sânul înmiresmat, şi agliciul”.

         E în această descriere analitică ceva sălbatic şi diafan, un amestec inefabil şi totodată terestru, pământesc şi ceresc se amuşină şi se împletesc într-un imn al biruinţei forţelor benefice, de care omul e, de bună seamă inconştient, altfel nu ar trece nepăsător pe lângă atâta frumuseţe. Poate că nimeni nu a sesizat mai bine frumuseţea şi acurateţea versului campestru, mai bine ca Artur Silvestri, privitor la lirica lui Zaharia Stancu. Frumuseţea câmpiei, văzută cu ochii lui Artur Silvestri, capătă noi forme, culori şi înţelesuri. Şi toate acestea, incită la o nouă lectură a cărţilor acestui mare scriitor clasic român.

         “Apoi, câmpul, cu ţârâit de greieri şi cu iepuri care fug, cu porumbei şi cu berze, cu lăstuni şi cu şoimi plutitori, cu dropiile enigmatice şi cu mulţimile de fluturi, cu lăcuste tăind ca o dungă vegetaţia suculentă. În fine, cocoarele, indicând un calendar al naturii atunci când se unesc în stoluri geometrice spre a părăsi, toamna, aceasta lume cu ierni scitice, stăpânite de crivăţ”.

         Peisajul idilic descris de comentatorul Artur Silvestri este mai mult decât încântător, aproape că te subjugă, şi-ţi amuşină dorul de străbătut cu pasul, mai degrabă cu tălpile goale, prin imensitatea campestră, pentru a simţi freamătul spicelor în adierea zefirului, mustul dulce al bobului dat în spic, mireasma pâinii viitoare. Şi câmpia are farmecul ei, neasemuit, însă trebuie să ai ochi s-o poţi descoperi în adevărata ei splendoare. Dar mai are o dimensiune: dimensiunea întoarcerii la lucrurile naturale, la tot ceea ce Dumnezeu a lăsat pentru om, încă de la început şi “a văzut că toate erau bune”. Nu e de mirare, aşadar, că un om sensibilitatea lui Zaharia Stancu a devenit rapsodul plaiului natal.

“Această alcătuire paradiziacă nu-i, totuşi, singuratică şi izolată, căci poetul e mai degraba străin de tabloul obiectiv de natură: peste tot, el introduce un procent considerabil de afect şi atunci când înfăţişează câmpul deschis şi poteca prin rarişti, lunca plină de cirezi şi culturile de grâu ce îngroapă vietăţile, ne prezintă acest mediu fizic cu precădere prin raport la om. Câmpia nu-i un gol pustiu ci o regiune stăpânită prin civilizaţia unor autohtoni ştiutori de agricultură şi de păstorit, practicând şi albinăritul, viticultura şi pescuind în râurile cu val argintiu, şi nu-i o lume de pescari danubieni, căci poetul se înfăţişează, înainte de toate, drept un campestru şi un agrarian”.

Cine, citind această analiză generoasă, nu ar dori să citească ori să-şi amintească poeziile lui Zaharia Stancu?

“Lanurile sunt aci verzi şi în ele se pierde un fir de vânt, drumul e singuratic pe câmpuri şi e străjuit de câte o troiţă, orizontul e spart câteodată de măguri, grădinile bulgăreşti sunt pline de bolbotine, în prisacă zumzăie albine, câmpul e negru, căci în el se înfundă noaptea, fântâna are ghizdurile largi, apele sunt constituite în râuri; dimineaţa cade magic, sub formă de rouă, peste o lume trezită din somn, pe câmpuri strălucesc focurile ciobăneşti, şi aşa mai departe”.

         Viziunea idilică a satelor campestre din acea zonă mirifică l-ar putea clasa pe Zaharia Stancu printre poeţii pastelişti ori autori de idile, cu reverb în corespondenţa sentimentelor.

         În faţa unor atari dovezi negrăite ale creaţiei naturale, omul nu poate face decât să se închine şi să urmeze, după un ritual ancestral, legile firii: să muncească, să cultive pământul,  să iubească, să facă prunci, să-I crească, să moară, să reînvie, o dată cu natura, în fiecare fir de iarbă crescut în devălmăşie, chiar şi în cimitirul din sat. Rosturile firii nu sunt neglijate pentru că altminteri, viaţa ţăranului ar fi şi ea dată peste cap. Omul trebuie să se bucure de orice element natural şi să-l folosească la maximum, să-i smulgă naturii toate bogăţiile.

„Când mi-o-ngheţa cuvântul, abia şoptit pe gură, / N-aş vrea să mă prefac în fluture sau floare, / Ci într-un nor de aur plutind pe-un cer de zgură, / Belşugul tot să-l scutur pe rodnice ogoare“.

         Scurgerea inexorabilă a vremii este punctată şi de clopotul satului care cheamă la utrenie şi vecernie, marcând momentele de mulţumire şi adoraţie ale omului, faţă de Creator şi faţă de sfinţii lui slujitori.

         Şi pe cât este de vrednic la muncă, ţăranul trebuie să fie râvnic şi în închinare şi rugăciune, aşa cum a pomenit din străbuni. Nu e de mirare, aşadar, că el se simte înfrăţit cu pământul:  “când lumina-mi joacă pe obraz, / Îmi murmur ruga-n fluier vechi de fag. // Sunt limpede şi liber cum e vântul, / Pe unde vreau îmi pot croi cărarea / M-a înfrăţit viaţa cu pământul, / Cu cerul nalt, belşugul cald de soare. // şi lăinicesc prin ierburi verzi, din zori, / Cu şerpi, cu prepeliţe, cu şopârle, / Leg mieilor, lângă corniţe, flori / şi turma albă mi-o adăp în gârle. // şi doar atunci îmi aciuiez popas, / Când păsări cad în cuiburi pe aproape / şi-amurgul îngenunche, fără glas,/ şi-şi pleacă chipul galben peste ape“.

         Şi într-adevăr, peisajele sunt de o frumuseţe aparte, uşor idilică, precum amintirile din copilărie: „Uliţi largi, colibe cu scufii de stuh, / Ogrăzi cu vite, pajişti cu soare, / Cer înveşmântat în argint, sărbătoare, / Vulturi pleşuvi fâlfâind în văzduh, // Ciopoare de şi sive şi albe, / Din urmă, copii cu ochi limpezi le mână / Cu fluiere de paltini în mână. / La horă, flăcăi şi fete cu salbe, // Boii odihniţi rumegă în ocoale, / La mori, apa creşte zăgăzuită-n vad. / Desprinse din nesfârşite rotocoale, / Pe şuri, două berze tocănind cad. // Liniştea, dincolo de deal, sub zăvor, / Soarele s-a cuibărit în sufletul copiilor. / Piuitul ciocârliilor / Îi sărută cu buze de izvor. // Deschid viaţa trăită ca pe-o psaltire, / ştiută pe dinafară, / Către aceleaşi privelişti însorite / Mă porţi în rădvanul tău, Amintire... // Mereu mă porţi în rădvanul tău, Amintire...“

         Mă-ntreb: ce-ar fi frumuseţea montană fără alpinişti? Ce-ar fi câmpia fără cântăreţii ei, fie din fluier, fie în doine şi balade, fie în versuri precum acestea, care nu-şi caută cu tot dinadinsul mijloacele de expresie, ci curg firesc, precum izvoarele din creierul munţilor.

         Misiunea lui Artur Silvestri este de fapt de a descifra şi da înţeles Poeziei dintre Cuvinte. Adică inefabilului.

         Rădvanul amintirii care-l poartă pe Zaharia Stancu este răvdanul propriei noastre închipuiri, tras de bidiviii albi, înaripaţi care zboară ca vântul şi ca gândul şi se opresc acolo unde iarba de acasă are gustul neasemuit al copilăriei.

         „Copil, alergam peste câmpuri să prind fluturi cu aripi cu zimţ, / La iaz mă duceam să mă scald, viteaz mă plecam peste scoc, / Priveam cum fuioare de apă se frâng, se-mpletesc ca la joc, / Apoi rătăceam prin livezi, în soare, cum cresc să mă simţ. // Pe drum, în cirezi pestriţate, treceau vite domoale şi bune, / În urmă, boarul, pe umăr c-o traistă şi-o bâtă de corn, / În gură c-o pipă roşcată, la şold, peste-o ploscă, un corn, / Cu faţa pârlită de vânt, cu ochii şi cu păr de cărbune, // Umblam pe cărări, rătăcind cu gândul în zări risipit, / Pe mirişti prindeam să culeg mure şi flori de răsuri, / Departe de sat roteau berze, încet se lăsau şi, pe şuri, / Cu gâtul nălţat către cer, tocau ca-ntr-o toacă de schit“.

         Pe canavaua istoriei şi a tradiţiei se desfăşoară toate evenimentele satului de câmpie pe care poetul l-a părăsit destul de devreme, dar, în care s-a întors mereu cu dragoste. Oricum, el a purtat satul pretutindeni cu el, în buzunarul inimii, pentru că părinţii, străbunii şi rudele nu pot fi date uitării fără să ai sentimentul că te-ai împuţinat pe tine însuţi: „Eu am crescut cu macii şi strugurii pe câmp / şi mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub ploape, rouă. // Străbunii mei vânjoşi, cu tulnice şi ghioage, / Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine, / Cioporul de mioare bălane, herghelia, / şi lângă crama scundă cu chiote în căzi / Băsmeau lungiţi la focuri când adormea prisaca. // De-aceea mi-e drag câmpul, livada, codrul sur, / Podgoriile, boii, albinele şi mânjii / Ce trec, năluci sirepe, prin porumbişti brumate“.

         Lumea aceea şi-a păstrat parfumurile în sipete de cristal, deschise adeseori ca să le inspire miresmele îmbătătoare care să revigoreze substanţa sufletească şi trupească, dar mai ales, să tămăduie.

         Universul rustic este, la Zaharia Stancu cel care defineşte fiinţa. Comuniunea cu natura este apanajul celor născuţi în acest mediu rural. Toate simţurile intră în acest joc al vieţii, al prefacerii, al morţii şi învierii ciclice a naturii. Germinarea e doar o etapă de acumulări cantitative şi o aşteptare mai mult sau mai puţin prelungită a renaşterii seminţei. Zaharia Stancu este un cunoscător al naturii în toată plenitudinea ei.

         Exultările lui sunt în ton cu ciclicitatea naturii: clocotitoare pe timp de vară, întunecate iarna, izbucnind într-o efervescenţă fără precedent, primăvara, nostalgice atunci când se apropie toamna.

         Există şi un fior erotic adolescentin care completează tabloul idilic al satului, socotit de îndrăgostiţi, paradisul terestru, în care, precizează Artur Silvestri, “iniţierile erotice se desfăşoară în chipul unui ritual de investiţie, născocit ad-hoc.”

         Interesant de semnalat că natura participă afectiv la iubirea poetului, e complice şi chiar îl ajută: „Aş vrea să te mângâi cu zorii şi lumina, / S-aduc în preajmă-ţi flori din lanuri ca albina / Să-ţi stâmpăr setea gurii cu apă de izvor, / Cu creanga-mbelşugată de rod să-ţi dărui spor, / Să-ţi cânt cu sturzii-n codru, cu greierii-n livadă, / Cu vişinii în părul buclat să-ţi cern zăpadă / şi, nevăzut, alături de tine să mă ştiu, / În soare umbra dulce, în neguri, focul viu“.

         Nu mai puţin interesantă este şi frumuseţea naturii pure care taie pur şi simplu respiraţia şi la care participă întreaga suflare, adăugându-i un spor de măreţie. Şi aici trebuie precizate, emoţia şi extazul omului care, căzând în genunchi, lăcrimează, mulţumeşte lui Dumnezeu şi  începe să se închine: “Pe sus, lăstunii trec şi şoimii în plutire. / Din ţarcuri fură miei şi-i urcă-n cer vulturii, / Mândră se-aprinde luna în creştetul pădurii / şi-amurgul cade simplu c-un pâlc de pitulici, / De pretutindeni curge mireasmă de aglici. / Pe lângă drumul aspru se scaldă-n sânge plopii, / Răzoarele ascund, în cuiburi calde, dropii. / Pe câmp, în straie, trec ţărani cu chipul brun, / Îi cheamă să se roage cu clopot în cătun. / Cazi şi tu în genunchi, cu mine, şi te roagă / Să nu-ţi rămână gândul şi inima pârloagă, / şi când ne-om da odihnii pe maldăre de fân, / Pământul să ne strângă şi somnul lângă sân“.

         Amestecul de sacru şi profan, de cântec şi tăcere, de ecouri îndepărtate care se apropie, fac inima să pulseze în ritmul naturii înconjurătoare.  Argumentul suprem folosit de poet în susţinerea pietăţii şi evlaviei sale, este acela că toatre făpturile din cer, de pe pămînt şi de sub pământ, I se închină lui Dumnezeu şi-i mulţumesc: „Dac-ai veni-n grădină, ţi-aş arăta în zori / Albine cum se roagă smerite şi se-nchină / Pe fiecare dintre sălbaticele flori, / Ca-ntr-o bisericuţă de rouă şi lumină“.

         Tot ce-l înconjoară pe om îl îmbie la rodul bun şi zemos, doar să întindă mâna şi să-l culeagă. Aici se întrevede şi o aluzie erotică:

“Ai venit din târgul tău să vezi / Cum cad seara stelele-n fântâni, / Dar acum, când umbli prin livezi, / Pomii îţi aruncă roadele-n mâini. // De ne poartă calea printre grâne, / Spice şi se prind de poala rochii / şi câmpia la picioare, ca un câne, / Ţi se culcă s-o mângâi cu ochii. // Viile se-aţin lângă cărare / şi te-mbie cu ciorchini de coarnă, / Iar cişmeaua gureşă-ţi răstoarnă / şi pot clar în palme şi răcoare. // Herghelii sălbatice-n boaz / Ni se-nchină ca şi boii jugări, / Greieruşi în straie de călugări / şi brotaci pe margini verzi de iaz. // Toate, toate sunt ca la-nceput / Pe aici, şi-s numai pentru noi, / Chiar şi soarele ce ne-a-născut / În lumină, ca să nu fim goi“.

         Artur Silvestri remarcă lirismul pillatian al lui Zaharia Stancu.

         Înrudirea cu Arghezi, Blaga, Pillat are aceeaşi sursă: lumea satului românesc.

         De asemenea, profesorul Artur Silvestri remarcă eclectismul lui Zaharia Stancu: “Poetul ajunsese la un fel de eclectism al speciilor, cultivând deopotrivă pastelul de consistenţă etnografică (şi fără o descripţie de natură abstractă, localizând adică materia îmbrăţişată), idila, în gustul pastoralei, elegia unui spirit ce învăţase o lecţie romantică, vădind şi îndemnuri către o versificaţie cu prozodie grea, apăsată, şi membri prelungi de vers. Câte o schiţă marină e totuşi întâmplatoare, ca şi miniatura, fie europeană, adică populară, fie orientală, ca o broderie, precum aceasta: „Pe vârfurile minaretelor subţiri, / Allah a-ntins / O diafană pânză de lumină, / Dar soarele ce-a răsărit / Atâta aur a zvârlit, / C-a sfâşiat-o-n fire lungi, subţiri, / În fire de lumină, / De care gâzele se-anină“.

         Artur Silvestri mai face o remarcă interesantă şi anume, aceea că, în “Poeme simple”, Zaharia Stancu venea cu “intuiţia cântecului”, “care ar fi întâia schiţă a unei specii pe care o ilustrează mai întâi de toate, făcând din aceasta un amestec de litanie pe o muzică nu totdeauna previzibilă, de bocet surd popular şi de elegie cultă, intonate deopotrivă de un guslar. Un Cântec, în ritmuri neprecise, indică în chip remarcabil această invenţie, pe care trebuie să o socotim drept emanaţia unui fond antropologic atât de vechi încât aproape că nu se întrevede: „Rădvanele liniştii dincolo de deal au poposit / Apele sunt cum e cerul, cerul cum sunt apele. / Amurgul rumen închide pleoapele / Vântul trece, strigă un clopot în turnul învechit. // Cirezile vin, cumpenile fântânilor li se închină, / Umbrele cresc, şoapte înfrigurate răsar / În limpezişurile cerului se risipesc iar / Bani, neatinşi de rugină“.

         Versurile au o nobleţe frustă şi o frumuseţe austeră fără egal,  în esenţa lor.

         Cu râvna căutătorului de aur, şi cu migala unui artizan, modelator şi şlefuitor în metale preţioase, Artur Silvestri descoperă la înaintaşul său, în capitolul: “Esenian” şi “anonim” înrudirea spirituală cu marele poet rus.   Diagnosticarea este atât de exactă încât aproape că nu mai e nevoie să citim versurile, de ajuns fiind oglindirea lui analitică: “De la Poeme simple încolo, lirica lui Zaharia Stancu începe sa se aşeze, precum vinul după o fierbere furtunoasă, şi se limpezeşte treptat în direcţia unei metode ce nu se abate de la cadrele iniţiale, forţându-le să se omogenizeze. Începuturile, oricât ar fi cuprins producţii memorabile, rămân expresia unui talent viguros şi cu o senzorialitate considerabilă, aratând o natură poetică năzuind, ea însăşi, către o poetică a naturii; era un lirism de autodidact, impulsionat de viaţa la sat şi de un mediu ce putea să fie insolit pentru lirism şi plăcea nu doar prin pitoresc, ci şi printr-un primitivism de naivităţi, cum le plăcea ultramodernilor amatori de artă neagră. Acum, poetul trebuie să se instruiască în chip organizat şi ajunge, la 1934, să-şi traducă din lirica lui Serghei Esenin, ceea ce îi pune deodată probleme numeroase în direcţia tehnicii, alta decât aceea populară şi în gust tradiţional pe care o cunoştea. Privite azi, aceste compuneri sunt nu fără merite şi îl valorizează, pe cât era cu putinţă, pe Esenin, indicând, pe de altă parte, şi o înclinaţie cu totul nimerită către acest poet.

         O raportare la lirica lui Esenin, ca o înrudire spirituală, este explicată pe larg de Artur Silvestri care punctează astfel specificitatea liricii lui Zaharia Stancu:  “Ceea ce e propriu liricii lui Zaharia Stancu, încă de la Albe, e acest amestec inefabil de muzica oi de procedari retorice, pigmentate adeseori cu interogaţii, rămase adeseori fără un răspuns ori cu răspunsul elegiac, negativ, ca presimţirea unui dezastru: „Numele tău, simplu, ca al Maicii Domnului, / Mă îngână cald, ca un şal, / Zac uitat la porţile somnului / Cu ochii spre celălalt mal. // Paşii cenuşii, ca paşii zorilor, / Pe unde or fi? Nu-i mai aud. / Cu inima, clopot al florilor / Sun către nord, sun către sud...“ Ceva din simbolism a ramas aci, chiar daca în linia romanţei cantabile, crescută din mediile tristeţilor lăutăreşti”.

         Artur Silvestri merge mai departe în analiza lui, asupra liricii lui Zaharia Stancu, până la rânduioala prozodiei, “evoluată până la un fel de

canon, constând în două catrene, arareori trei, unde întâiul e alcătuit din câteva notaţii aparent fără legatură, unificate apoi de o interogaţie conţinând ideea, urmată de o încheiere tulbure, subordonată sugestiei: „Pe străzi de vată, cu tălpi de vată, / Caut un ţipăt, o zvâcnire. / E calm, ca după sfârşitul lumii, / Ca după o ultimă limpezire. // Iarnă, de ce ţi-ai dezlănţuit viscolele? / Cum de ţi-ai risipit haitele? / Fiara bălană îşi muşcă inima / şi nu i se aud vaietele...“ Spre a întari aceasta maturizare estetică, vadită, poetul simte că e momentul sa rescrie, în stil nou, pasteluri odinioară desfăşurate, acum reduse la un desen în peniţă subţire, foarte rafinată.”

         Putrerea de sugestie este, de asemenea, pusă în evidenţă: “O întreagă tehnică a sugestiei e convocată spre a cânta o elegie unde e de neclarificat cât este erotică şi cât anxietate adâncă, letală, raportată la om: „Nu ştiu ce este dincolo de mâini, / Dincolo de tălpi şi ferestre. / Lumânări, lumânări ard pretutindeni, / Înalte şi fumurii lumânări. // Nu ştiu ce este dincolo de dinţi, / Dincolo de sânge şi chiot. / Ce rece era gura ta — fagur! / Clopote mari vin dinspre poartă“.

         Artur Silvestri subliniază că lirismul lui Zaharia Stancu este “o expresie a magiei memoriei”.

         O altă trăsătură a liricii lui Zaharia Stancu este „Clasicismul pagân“ sinteză explicată pe larg de Artur Silvestri, în capitolul cu acelaşi nume.

“Acest clasicism crepuscular dezvolăa o caligrafie a imaginii, un machetism de pastel şi de atelier, durabil totuşi atâta vreme cât se întemeiază pe un complex de senzaţii trăite şi nu imaginate”.

O raportare la volumul “Iarba fiarelor” este cât se poate de edificatoare:  “Ceea ce aduce inedit Iarba fiarelor e un simţământ agresiv al letalităţii, manifestat în sonoritatea elegiacă a carei anticipaţie pare să fie pictura de mediu natural cuprinsă de o dezagregare mortală; e, în acestea, mai cu seamă, răsfrângerea de gust romantic, a unei stări de spirit: „Ard stuhurile şi sălciile. Ulmii / Au frunzele ca banii de var. / Aerul e cucută. Amar, / Amar şi singur am rămas lângă culmi“. Când ajunge la erotică, sufletul vibrează sălbatic, ca un nerv atins cu penseta, şi o elegie dedicată iubirilor defuncte trebuie înţeleasă şi ca o presimţire a morţii”.

         Artur Silvestri a remarcat în chip magistral faptul că poemele sunt punctul de plecare al epicii copleşitoare de mai târziu:  “Acel simţ al emoţiei profunde, tremurătoare, ca şi înclinaţia, izbitoare în Poeme albe, către etnografic, îşi găseşte formula cea mai nimerită într-un ciclu de romane, început prin Desculţ (1948) şi încheiat cu Şatra (1968), care ar fi ininteligibile în absenţa raportarii la poezie. Este în afara îndoielii că Pădurea nebună, Desculţ, Şatra, Jocul cu moartea şi, mai mult decât toate acestea, Ce mult te-am iubit, nu trăiesc decât printr-o substrucţie lirică, printr-un aer de rapsodie de esenţa  muzicii subiective, prin acel cântec discursiv, apt să se încorporeze în erotica febricitantă, în zugrăveala de medii sociale, în psihologii nebuloase, în prelungi încântari şi în tristeţi, în sfârşit, în bocet. Poetul se exersa prin mijlocirea unei specii heterogene, aflate la marginea prozei şi la marginile poeziei, absorbind de la fiecare câte ceva şi ferindu-se a se lasa supusă de canoanele care s-o reducă la o formulă”.

         După “Cântec şoptit” – lirica lui Zaharia Stancu  intră în categoria “liricii crepusculare” – remarca Artur Silvestri.

“Exprimate în momentul senectuţii, astfel de constatari au un aer rezolutiv, de încheiere şi de epitaf. De altfel, poezia e acum, în ceea ce are durabil, expresia unei vârste şi un Cântec de toamnă conţine aceeaşi tipologie poetică, determinată, adică, de biografie, ca şi producţiile juvenile ori mature, atâta doar că materia e aici psihologia unui batrân”.

În capitolul Extract din “esenţial” – Artur Silvestri îşi motivează alegerea, făcând unele precizări importante.

Analiza liricii lui Zaharia Stancu, având explicaţii ample, rezultatul consultării unei bibliografii impresionante, ajută cititorul să înţeleagă mai bine şi să-şi însuşească temeinic, personalitatea şi opera unui scriitor care ne-a fascinat şi ne fascinează încă. Repunerea lui în lumină, după nedreapta trecere în uitare, este, aşa cum am mai amintit, un merit deosebit şi o datorie împlinită pentru cărturarul Artur Silvestri care, precum “Grădinarul dăruit”, a sădit şi sădeşte încă, în sufletul nostru, seminţele harului din care vor creşte mai târziu, flori neasemuite.

 CEZARINA ADAMESCU, Agero

 noiembrie 2011

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL